ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 974/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC T.T. SRL le-a chemat în judecată pe pârâtele B.N.R., SC U.L.R. SA și SC U.Ț.B. SA, sucursala Municipiului București și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța: (1) să se constate în contradictoriu cu ultimele pârâte că la data de 30 aprilie 2003 când s-a declarat incidentul de plată, reclamanta nu avea nicio obligație de plată scadentă și exigibilă față de pârâta SC U.L.R. SA în temeiul unui titlu executoriu; (b) să fie obligată pârâta B.N.R. – C.I.P. să o radieze pe reclamantă din evidența incidentelor de plată cu bilete la ordin, ca persoană juridică rău platnică.

În argumentarea acțiunii, reclamanta a susținut că pentru plata ratei a 17-a din contractul de leasing, cu scadență la data de 29 aprilie 2003 deși suma era achitată, finanțatorul a introdus nejustificat la plată un bilet la ordin care era emis pentru garantarea obligației de plată, în condițiile în care plata era deja făcută și tot nejustificat a declarat incidentul de plată către C.I.P. – B.N.R. Soluționând litigiul prima instanță, Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 4979 din 7 decembrie 2005, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R., și în consecință a respins cererea împotriva acestei pârâte față de care se solicitase radierea incidentului major de plată.

Prin aceeași sentință s-a admis în parte cererea reclamantei formulată împotriva pârâtelor U.R. SA – S.M.B. și SC U.L.R. SA și, ca urmare, s-a constatat că la data de 30 aprilie 2003, reclamanta nu avea nicio obligație de plată întemeiată pe o creanță certă, lichidă și exigibilă. Pentru respingerea acțiunii față de pârâta B.N.R., tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 312/2004 prin care sunt stabilite atribuțiile B.N.R. precum și lipsa raporturilor juridice directe cu reclamanta. Cu referire la celelalte pârâte s-a reținut că incidentul de plată a fost înregistrat fără temei de către U.L.R. în condițiile în care reclamanta a primit acceptul să depună în numerar o sumă de 20.000.000 lei aptă să acopere suma de 19.725.130 lei care reprezinta ultima rată din contractul de leasing nr. 010925/2002.

Cum la data de 29 aprilie 2003 singura creanță certă, lichidă și exigibilă deținută de finanțator contra utilizatorului era rata de leasing a cărei cuantum era prevăzută în factura 8576149/2003, s-a reținut că SC U.L.R. SA nu era îndreptățită să introducă la plată biletul la ordin emis la 28 septembrie 2001 de SC T.T. SRL, pentru garanția acestei plăți. Ca o consecință a acestor constatări acțiunea întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., s-a admis apreciindu-se că nu există fundament pentru accesarea „nodului de acces” al centralei incidentelor de plăți pentru înscrierea reclamantei în evidență, ca persoană cu risc major bancar. Sentința fondului a fost apelată de reclamantă și de pârâta SC U.L.R.

SA ambele invocând nelegalitatea și netemeinicia soluției. Reclamanta a criticat respingerea cererii de radiere a incidentului de plata ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale a pârâtei B.N.R. – C.I.P., cât și faptul că s-a interpretat greșit acțiunea atunci când s-a reținut că în calitate de reclamantă nu a solicitat obligarea SC U.L.R. SA să facă demersurile necesare pentru anularea incidentului de plată pe care l-a declarat la B.N.R.- C.I.P. În sensul aceleiași critici apelanta reclamantă a susținut că incidentul de plată era nereal și că instanța de fond nu trebuia să respingă acțiunea față de pârâta B.N.R. – C.I.P., căreia în baza atribuțiilor de serviciu îi revenea obligația de radiere.

Apelanta pârâtă SC U.L.R. SA a criticat soluția primei instanțe pe considerentul că a interpretat greșit actele deduse judecății cât și prevederile art. 111 C. proc. civ. În esență, a arătat că reclamanta figura cu debit față de pârâta SC U.L.R. SA și că potrivit contractului era îndreptățită să execute biletele la ordin care garantau orice obligație de plată a emitentului. Apelurile au fost soluționate de Curtea de Apel București, secția comercială, care prin decizia nr. 165 din 23 martie 2007, le-a respins ca nefondate. Curtea de apel a înlăturat criticile reclamantei apelante stabilind că B.N.R. – C.I.P. nu are abilitarea legală de a interveni în relațiile dintre băncile comerciale și clienții acestora.

În sprijinul acestor argumente s-a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 312/2004 precum și la Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. De asemenea, Curtea a reținut că reclamanta nu a cerut explicit societății U.L.R. să întreprindă demersurile pentru anularea incidentului de plată. Și criticile din cel de-al doilea apel au fost respinse, ca nefondate, pentru motivul că aplicarea art. 111 C. proc. civ., a fost determinată de faptul că reclamanta nu avea la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului atâta timp cât, la data scadenței, reclamanta achitase rata de leasing pentru luna aprilie 2003. Pe fond, Curtea a reanalizat situația plății ratei a 17-a și a ajuns la concluzia că suma era plătită și că la acea dată când s-a introdus la plată biletul la ordin nicio altă creanță nu era certă și exigibilă pentru a fi valorificată.

În sprijinul aceluiași argument a mai reținut că biletul la ordin nici nu putea fi introdus la plată fără somația prealabilă a debitorului, lucru pe care pârâta apelantă nu l-a făcut tocmai pentru faptul că, la data de 30 aprilie 2003, nu s-a pus problema urmăririi unei creanțe certe, lichide și exigibile. A mai reținut instanța de apel că în cauză pârâta apelantă a încălcat art. 42 pct. 239 și 243 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, motivat de faptul că SC U.L.R. SA ar fi trebuit să prezinte biletul la ordin spre încasare mai întâi la adresa indicată pentru plată, iar în cazul în care nu era specificată adresa pe instrumentul de plată „la sediul principal al debitorului persoană juridică”.

Cum aceste condiții nu au fost îndeplinite, Curtea a apreciat că au fost încălcate prevederile imperative ale legislației privind efectuarea plăților prin bilet la ordin. Împotriva deciziei nr. 167 din 23 martie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, au declarat recurs reclamanta SC T.T. SRL și pârâta SC U.L.R. SA (fostă SC D.R. SA). 1. Recurenta reclamantă SC T.T. SRL a prezentat un scurt istoric al relațiilor juridice bazate pe contractul de leasing financiar încheiat cu SC D.R. SA, devenită ulterior SC U.L.R. SA, încheiat pentru achiziționarea unui autoturism marca Renault Scenic Rx4, după care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului său și admiterea celui de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat radierea incidentului de plată ivit în legătură cu plata a ratei a 17-a de leasing.

În esență, a susținut că pentru plata ratelor lunare stabilite prin contractul de leasing financiar a înființat în mod special un cont la U.R. SA, că i-a predat finanțatoarei un număr de 24 de bilete la ordin fiecare având înscrisă valoarea unei rate lunare și că introducerea acestora la plată era permisă numai dacă nu era achitată rata lunară. Autoarea a susținut că în discuție este rata a 17-a pe care a achitat-o la data de 29 aprilie 2003, dată la care a operat și transferul sumei în contul creditoarei și cu toate acestea la 30 aprilie 2003 s-a introdus biletul la ordin pentru plata aceleiași rate într-un moment în care contul nu era încă alimentat. În opinia recurentei introducerea biletului la ordin la plată, la o zi după achitarea ratei, a dus la declararea cu rea-credință, de către banca ce o deservește a unui incident de plată nereal.

Acesta a fost motivul pentru care, a arătat în continuare recurenta, a solicitat Tribunalului București, secția comercială, să constate că, la data de 30 aprilie 2003, SC T.T. SRL nu avea față de SC U.L.R. SA nicio datorie certă lichidă și exigibilă. În continuare a arătat că deși s-a stabilit prin hotărârile anterioare că incidentul de plată este nereal, cel de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat radierea respectivului incident nu a fost admis instanțele oprindu-se asupra excepției lipsei calității procesuale a B.N.R. - C.I.P., soluție pe care o consideră nelegală. Pentru susținerea nelegalității soluțiilor pe cel de-al doilea capăt de cerere au fost invocate prevederile art. 58, 56 - 60 și 62 din Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R.

Cu referire la aceste prevederi în opinia sa, prin sancțiunile instituite de Regulament și prin atribuțiile de control care au fost stabilite în sarcina băncii în scopul respectării disciplinei bancare cât și datorită faptului că Centrala Incidentelor de plată este organizată și controlată de B.N.R., aceasta din urmă are legitimare procesuală pasivă. Potrivit recurentei în virtutea acestor atribuții de supraveghere a disciplinei bancare în domeniul sesizării incidentelor de plată B.N.R. – C.I.P. are în aceeași măsură și obligații de anulare a incidentelor care s-au dovedit a fi nereale. Această obligație, a mai arătat recurenta, îi revine cu atât mai mult cu cât B.N.R. percepe importante comisioane din activitatea C.I.P.

și aplică importante amenzi iar toate acestea îi creează beneficii care trebuie să-i atragă și responsabilitatea pentru abuzurile și actele de indisciplină bancară. Intimata B.N.R., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta SC T.T. SRL, apreciind că nu poate fi obligată la radierea incidentului de plată întrucât nu are raporturi juridice cu clienții și ca atare nu poate anula din proprie inițiativă incidentele de plăți primite de la persoanele declarante. În plus potrivit intimatei, C.I.P. nu răspunde pentru veridicitatea și integritatea informației primite, răspunderea revenindu-i persoanei declarante. Intimata B.N.R. s-a referit în continuare la dispozițiile art. 58 și 62 din Regulamentul nr. 1/2001 cât și la art. 22 și 24 din Legea nr. 312/2004, care în opinia sa nu pot să constituie temei pentru radierea de către C.I.P.

a incidentelor de plată, din proprie inițiativă. În continuare a făcut trimitere la art. 36 alin. (1) din același Regulament pentru a susține că aceste dispoziții instituie obligații în sarcina persoanelor declarante pentru declanșarea procedurii de anulare a incidentelor de plată. Pe fondul cauzei, intimata B.N.R. a considerat că incidentul de plată a fost real întrucât la data prezentării la plată a biletului la ordin recurenta reclamantă nu avea disponibil în cont pentru decontarea acestuia, motiv care a determinat banca declarantă să informeze C.I.P. despre producerea incidentului de plată. Intimata a analizat și ipoteza achitării ratei prin altă modalitate de plată și a considerat că în culpă este plătitorul care nu l-a prevenit pe furnizor că a achitat rata de leasing chiar în ziua scadenței.

La rândul său intimata U.Ț.B. succesoare a SC U.R. SA, prin întâmpinare a considerat nefondat recursul reclamantei pentru motivul că instanțele de fond și apel s-au pronunțat în limitele cererii formulată de SC T.T. SRL, că în adevăr, cererea de radiere a fost făcută împotriva unei persoane fără calitate și că în momentul declarării incidentului de plată nu a fost încălcată nicio dispoziție legală întrucât reclamanta nu avea disponibil în cont atunci când a fost prezentat la plată biletul la ordin. SC U.L.R. SA, asupra recursului formulat de reclamantă, a susținut că B.N.R. nu are abilitate legală de a interveni între băncile comerciale și clienții acestora și nici de a dispune înscrierea incidentelor de plăți sau anularea acestora.

În acest sens a susținut că Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. astfel cum a fost modificat, nu atribuie băncii dreptul de radiere a înscrierilor din Centrala incidentelor de plăți. 2. La data de 1 noiembrie 2007 s-a înregistrat recursul formulat de pârâta SC U.L.R. SA prin care a invocat drept motive de nelegalitate punctele 8 și 9 ale articolului 304 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate și în fond respingerea acțiunii reclamantei, iar, în subsidiar, casarea cu trimitere la aceeași instanță pentru completarea probelor. În argumentarea celor două motive recurenta a susținut că instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare a art. 111 C. proc.

civ., întrucât nu au avut în vedere, că prin cererea sa reclamanta a solicitat să se contate un fapt juridic. Potrivit recurentei incidentul de plată a fost declarat în mod corect întrucât la data prezentării biletului la ordin la plată, reclamanta nu avea disponibil în cont. A mai susținut că biletul la ordin constituia o garanție la dispoziția creditorului pentru situația în care rata de leasing nu se achita la timp și că nu era necesar să fie precedată executarea de o somație. Autoarea a făcut trimitere în susținerea criticilor din recurs la dispozițiile art. 977 C. civ., art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și la prevederile contractului de leasing. Prin înscrisul intitulat „Nota de susținere”, reclamanta SC T.T.

a ridicat excepția tardivității declarării recursului precizând că motivul evocat de recurenta pârâtă în legătură cu necomunicarea deciziei din apel la adevărata adresă a acesteia nu subzistă. Potrivit intimatei reclamante, comunicarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale. A făcut trimitere în sensul susținerilor sale la prevederile art. 98 C. proc. civ. și la obligația care-i revine unei părți în proces în cazul în care își schimbă sediul. În fine, s-a invocat și faptul că împiedicarea la care s-a referit recurenta pârâtă care constă în necomunicarea deciziei a încetat cel târziu la data de 3 octombrie 2007, iar recursul a fost înregistrat la data de 1 noiembrie 2007. În concluzie, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei SC U.L.R.

SA, ca tardiv declarat. La aceste susțineri privind aplicarea art. 98 C. proc. civ., recurenta pârâtă a solicitat să se constate că acestea vizează o procedură care se referă la un proces în curs, situație care nu se regăsește în cazul în care a fost pronunțată soluția iar sediul s-a schimbat ulterior acestui moment. 1. Recursul reclamantei SC T.T. SRL este nefondat: Pentru a răspunde criticii adusă hotărârilor anterior pronunțate în acest litigiu trebuie mai întâi să se precizeze că reclamanta a dedus spre judecată o cerere prin care a solicitat instanței să constate în raport de pârâta SC U.L.R. SA, că la data de 30 aprilie 2003, când s-a declarat incidentul de plată de către finanțator nu avea nicio obligație de plată scadentă și exigibilă în temeiul unui titlu executoriu.

De asemenea, a solicitat ca instanța să oblige B.N.R. la radierea societății reclamante din evidența persoanelor juridice rău platnice. Primul capăt de cerere așa cum rezultă din istoricul redat pe scurt asupra desfășurării litigiului a fost admis și s-a constatat că, în adevăr, la data de 30 aprilie 2003, reclamanta nu avea față de pârâta finanțatoare nicio obligație de plată. Pentru cea de-a doua solicitare ambele instanțe s-au pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R. În acest context soluția din apel care a confirmat excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R. – C.I.P., a fost criticată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de nelegalitate în temeiul căruia recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite modificarea/casarea hotărârilor anterior pronunțate.

Pornind de la motivul invocat se constată că recurenta se află în ipoteza de a demonstra „lipsa temeiului legal” ori „încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Din această perspectivă vor fi redate mai jos dispozițiile legale puse în discuție de recurenta SC T.T. care au fost invocate pentru susținerea criticii de nelegalitate formulată: - Art. 58 din Regulamentul B.N.R. nr. 1/2001 „În cazul în care băncile nu au notificat C.I.P. anularea unui incident de plată declarat anterior din vina lor exclusivă … vor fi sancționate cu amenda”. - Art. 62 - „Încălcările disciplinei bancare prevăzute la art. 56 – art. 60 se constată de către persoanele din cadrul Direcției de supraveghere, anume împuternicite de Consiliul de administrație al B.N.R.”.

Art. 56 alin. (1)- „Băncile care au declarat cu întârziere sau nu au declarat în condițiile prevăzute de prezentul regulament la art. 13 alin. (1) art. 16 … incidentele de plăți către C.I.P. sau nu le-au notificat către client se sancționează cu amendă…”. Analizând dispozițiile de mai sus și soluțiile criticate sub aspectul motivului de nelegalitate invocat se constată că acestea nu sprijină nicio ipoteză a punctului 9 din art. 304 C. proc. civ., întrucât instanțele nu au recurs la aceste dispoziții pentru examinarea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a B.N.R. Aceste reglementări vizează modalitatea de constatare și sancționare a încălcării disciplinei bancare și nu raporturile care se nasc din punct de vedere juridic între banca declarantă și clientul său în legătură cu derularea raporturilor contractuale.

Chestiunile legate de decontarea ratelor de leasing, de modalitățile de plată convenite și de posibilitatea declarării sau anulării incidentelor de plată care se realizează prin C.I.P. din cadrul B.N.R., ca și procedura de urmat își găsesc reglementarea în art. 4 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2001 care a fost adoptat în temeiul Legii nr. 312/2004 privind S.B.N. Atât art. 2 lit. b) din Regulament cât și art. 4, 36 alin. (1) și art. 38 reglementează procedura incidentului de plată stabilind în sarcina persoanei declarante obligația de a declara incidentele majore de plată „înainte sau în timpul procesului de decontare”, pentru apărarea interesului public. De asemenea, se stabilește că C.I.P.

nu poate „anula sau modifica din proprie inițiativă informațiile … o dată primite de la persoanele declarante - bănci”. Alin. (2) al art. 36 reglementează procedura de urmat pentru anularea incidentelor de plăți, aceasta fiind realizată prin intermediul persoanelor declarante în baza unei cereri de anulare. Nu este mai puțin adevărat că anularea incidentului de plată se poate cere declarantului și prin intermediul instanței. Prin urmare recurenta era în drept să apeleze la oricare dintre ipotezele anulării incidentului de plată implicând direct banca declarată. Aceștia sunt termenii în care reclamanta recurentă ar fi putut să pună cu succes problema anulării incidentului de plată, astfel că din această perspectivă urmează să fie examinată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.N.R.

chemată în judecată, potrivit ultimelor afirmații din ședință și pentru a-i fi opozabilă hotărârea instanței pe ambele capete de cerere. Revenind la obiectul cererii se constată că reclamanta nu s-a legitimat procesual față de pârâta B.N.R. întrucât nu „a justificat” legal obligația ce-i revine acesteia în conformitate cu raporturi juridice anterior stabilite. Ori, raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoane care își dispută drepturi și obligații. În acest context așa cum s-a arătat mai sus dispozițiile legale referitoare la atribuțiile de control și de aplicare a sancțiunilor de către B.N.R. pentru nerespectarea disciplinei bancare nu sprijină criticile recurentei în legătură cu soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale a B.N.R.

Din acest punct de vedere, reclamanta recurentă în virtutea principiului disponibilității a stabilit cadrul procesual prin indicarea pretențiilor sale și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție. Cu alte cuvinte, în procedura declanșată în fața instanței, recurentei îi revenea obligația să demonstreze, pe de o parte, că este îndreptățită să introducă cererea împotriva unui anumit pârât, în speță B.N.R., iar pe de altă parte, să justifice calitatea procesuală pasivă a acestui pârât indicând dreptul și obligația care constituie fundamentul sesizării instanței.

Din argumentele expuse rezultă cu puterea evidenței că investirea instanței cu o cerere de radiere împotriva B.N.R., nu se încadrează în procedura reglementată de art. 36 alin. (2) și art. 38 din Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R., așa încât soluția din apel este la adăpost de critica formulată de recurentă pe aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive. În fine, sentința prin care s-a constatat lipsa incidentului de plată demonstrează că declarația acestui incident a fost eronată, iar această chestiune nu mai poate fi reanalizată în recurs și nici nu poate să lipsească de efecte hotărârea astfel obținută sub aspectul demersurilor care trebuie întreprinse pentru anularea înscrierii lui în C.I.P.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins. 2. Înalta Curte, în conformitate cu art. 137 raportat la art. 301 C. proc. civ., a luat în examinare excepția tardivității declarării recursului formulat de SC U.L. pentru următoarele considerente: Art. 301 C. proc. civ., stabilește că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Din dispozițiile citate rezultă, pe de o parte, obligativitatea respectării acestui termen, iar pe de altă parte, modul în care se socotește termenul de recurs, comunicarea hotărârii fiind elementul esențial care semnifică momentul de început al curgerii acestui termen. Mai trebuie reținut și faptul că termenul de 15 zile semnifică o limitare în timp a exercițiului dreptului la recurs așa încât se vor lua în examinare două chestiuni esențiale procedurale aflate la îndemâna unei părți în speță a SC U.L.

care de principiu are deschisă o astfel de cale. Mai întâi este de observat că depășirea termenului pentru declararea căii de atac atrage decăderea, afară de cazul când se dovedește o împiedicare datorată unei împrejurări mai presus de voința sa. Pentru o astfel de situație art. 103 C. proc. civ., a pus la îndemâna părților „repunerea în termen” acordându-le posibilitatea ca de la data încetării împiedicării să îndeplinească actul de procedură în termen de 15 zile. În același termen există și obligația pentru parte de a arăta motivele împiedicării. În cauză nu a existat o astfel de cerere prin care să se supună spre analiză motivele împiedicării promovării recursului în termenul legal.

Justificarea recurentei pârâte în situația dată constă în faptul că după pronunțarea deciziei din apel societatea și-a schimbat sediul și ca atare comunicarea făcută la vechea adresă nu semnifică începerea curgerii termenului de recurs întrucât aceasta constituie în realitate o necomunicare. Este adevărat că punctul de plecare, momentul de la care începe să curgă termenul, ca regulă, este marcat de comunicarea deciziei și că acest termen nu începe să curgă împotriva părții cât timp nu i-a fost comunicat actul, numai că, în speță, din dovada de îndeplinire a acestei proceduri de comunicare rezultă că decizia din apel i-a fost comunicată la adresa indicată în fața acelei instanțe. În acest context nu există nici un temei pentru a se reține că termenul de recurs nu a început să curgă.

În justificarea depășirii termenului s-a invocat, în afara unei cereri formulată în condițiile art. 103 C. proc. civ., faptul că s-a schimbat sediul societății și că recurenta nu se afla în ipoteza prevăzută de art. 98 C. proc. civ., privind obligativitatea de a înștiința instanța despre schimbarea sediului întrucât această obligație îi revine părții „în timpul judecății”. Susținerea recurentei nu va fi reținută întrucât procesul nu a încetat de vreme ce comunicarea deciziei are scopul de a înștiința partea despre soluție și considerentele care au dus la o anumită concluzie tocmai ca, în cunoștință de cauză, să poată declanșa căile de atac pe care legea i le pune la dispoziție. Prin urmare, dacă admitem că procedural s-a stabilit în sarcina părților, prin art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, atunci trebuie să admitem că art. 98 C. proc. civ., nu poate fi interpretat restrictiv cu referire numai la dezbaterile din fața unei instanțe, ci și după fiecare etapă, până la „finalizarea procesului”. În consecință, nu sunt elemente pentru a se considera că termenul de 15 zile nu a curs de la data comunicării deciziei din apel câtă vreme împiedicarea de a declara recursul în termenul legal nu a fost determinată de o împrejurare mai presus de voința părții. Chiar și în lipsa unei cereri de repunere în termen se poate reține și faptul că motivele împiedicării nu au fost înfățișate instanței în termen de 15 zile de la data când partea a considerat că a încetat împiedicarea.

În consecință, față de cele ce preced conform art. 312 C. proc. civ., declarat de SC U.L. va fi respins ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T.T. SRL BUCUREȘTI, împotriva deciziei comerciale nr. 167 din 23 martie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta SC U.L.R. SA BUCUREȘTI, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2008.