ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 974/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 974/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC T.T. SRL le-a chemat în

judecată pe pârâtele B.N.R., SC U.L.R. SA și SC U.Ț.B. SA, sucursala

Municipiului București și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța:

(1) să se constate în contradictoriu cu

ultimele pârâte că la data de 30 aprilie 2003 când s-a declarat incidentul de

plată, reclamanta nu avea nicio obligație de plată scadentă și exigibilă față

de pârâta SC U.L.R. SA în temeiul unui titlu executoriu;

(b) să fie obligată pârâta B.N.R. – C.I.P. să

o radieze pe reclamantă din evidența incidentelor de plată cu bilete la ordin,

ca persoană juridică rău platnică.

În argumentarea acțiunii, reclamanta a susținut

că pentru plata ratei a 17-a din contractul de leasing, cu scadență la data de

29 aprilie 2003 deși suma era achitată, finanțatorul a introdus nejustificat la

plată un bilet la ordin care era emis pentru garantarea obligației de plată, în

condițiile în care plata era deja făcută și tot nejustificat a declarat

incidentul de plată către C.I.P. – B.N.R.

Soluționând litigiul prima instanță, Tribunalul

București, secția comercială, prin sentința nr. 4979 din 7 decembrie 2005, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R., și în consecință a

respins cererea împotriva acestei pârâte față de care se solicitase radierea

incidentului major de plată. Prin aceeași sentință s-a admis în parte cererea

reclamantei formulată împotriva pârâtelor U.R. SA – S.M.B. și SC U.L.R. SA și,

ca urmare, s-a constatat că la data de 30 aprilie 2003, reclamanta nu avea

nicio obligație de plată întemeiată pe o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Pentru respingerea acțiunii față de pârâta B.N.R., tribunalul a avut în vedere dispozițiile

Legii nr. 312/2004 prin care sunt stabilite atribuțiile B.N.R. precum și lipsa raporturilor

juridice directe cu reclamanta. Cu referire la celelalte pârâte s-a reținut că

incidentul de plată a fost înregistrat fără temei de către U.L.R. în condițiile

în care reclamanta a primit acceptul să depună în numerar o sumă de 20.000.000

lei aptă să acopere suma de 19.725.130 lei care reprezinta ultima rată din contractul

de leasing nr. 010925/2002. Cum la data de 29 aprilie 2003 singura creanță

certă, lichidă și exigibilă deținută de finanțator contra utilizatorului era

rata de leasing a cărei cuantum era prevăzută în factura 8576149/2003, s-a

reținut că SC U.L.R. SA nu era îndreptățită să introducă la plată biletul la

ordin emis la 28 septembrie 2001 de SC T.T. SRL, pentru garanția acestei plăți.

Ca o consecință a acestor constatări acțiunea întemeiată pe art. 111 C. proc.

civ., s-a admis apreciindu-se că nu există fundament pentru accesarea „nodului

de acces” al centralei incidentelor de plăți pentru înscrierea reclamantei în

evidență, ca persoană cu risc major bancar.

Sentința fondului a fost apelată de

reclamantă și de pârâta SC U.L.R. SA ambele invocând nelegalitatea și

netemeinicia soluției.

Reclamanta a criticat respingerea cererii de

radiere a incidentului de plata ca urmare a admiterii excepției lipsei

calității procesuale a pârâtei B.N.R. – C.I.P., cât și faptul că s-a interpretat

greșit acțiunea atunci când s-a reținut că în calitate de reclamantă nu a

solicitat obligarea SC U.L.R. SA să facă demersurile necesare pentru anularea incidentului

de plată pe care l-a declarat la B.N.R.- C.I.P. În sensul aceleiași critici

apelanta reclamantă a susținut că incidentul de plată era nereal și că instanța

de fond nu trebuia să respingă acțiunea față de pârâta B.N.R. – C.I.P., căreia

în baza atribuțiilor de serviciu îi revenea obligația de radiere.

Apelanta pârâtă SC U.L.R. SA a criticat soluția

primei instanțe pe considerentul că a interpretat greșit actele deduse judecății

cât și prevederile art. 111 C. proc. civ. În esență, a arătat că reclamanta

figura cu debit față de pârâta SC U.L.R. SA și că potrivit contractului era

îndreptățită să execute biletele la ordin care garantau orice obligație de

plată a emitentului.

Apelurile au fost soluționate de Curtea de

Apel București, secția comercială, care prin decizia nr. 165 din 23 martie 2007,

le-a respins ca nefondate.

Curtea de apel a înlăturat criticile

reclamantei apelante stabilind că B.N.R. – C.I.P. nu are abilitarea legală de a

interveni în relațiile dintre băncile comerciale și clienții acestora. În

sprijinul acestor argumente s-a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 312/2004

precum și la Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. De asemenea, Curtea a reținut că

reclamanta nu a cerut explicit societății U.L.R. să întreprindă demersurile pentru

anularea incidentului de plată. Și criticile din cel de-al doilea apel au fost respinse,

ca nefondate, pentru motivul că aplicarea art. 111 C. proc. civ., a fost

determinată de faptul că reclamanta nu avea la dispoziție o acțiune în

realizarea dreptului atâta timp cât, la data scadenței, reclamanta achitase

rata de leasing pentru luna aprilie 2003.

Pe fond, Curtea a reanalizat situația plății

ratei a 17-a și a ajuns la concluzia că suma era plătită și că la acea dată

când s-a introdus la plată biletul la ordin nicio altă creanță nu era certă și

exigibilă pentru a fi valorificată. În sprijinul aceluiași argument a mai

reținut că biletul la ordin nici nu putea fi introdus la plată fără somația

prealabilă a debitorului, lucru pe care pârâta apelantă nu l-a făcut tocmai

pentru faptul că, la data de 30 aprilie 2003, nu s-a pus problema urmăririi

unei creanțe certe, lichide și exigibile. A mai reținut instanța de apel că în

cauză pârâta apelantă a încălcat art. 42 pct. 239 și 243 din Legea nr. 58/1934

asupra cambiei și biletului la ordin, motivat de faptul că SC U.L.R. SA ar fi

trebuit să prezinte biletul la ordin  spre încasare mai întâi la adresa indicată

pentru plată, iar în cazul în care nu era specificată adresa pe instrumentul de

plată „la sediul principal al debitorului persoană juridică”. Cum aceste condiții

nu au fost îndeplinite, Curtea a apreciat că au fost încălcate prevederile

imperative ale legislației privind efectuarea plăților prin bilet la ordin.

Împotriva deciziei nr. 167 din 23 martie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, au declarat

recurs reclamanta SC T.T. SRL și pârâta SC U.L.R. SA (fostă SC D.R. SA).

prezentat un scurt istoric al relațiilor juridice bazate pe contractul de

leasing financiar încheiat cu SC D.R. SA, devenită ulterior SC U.L.R. SA,

încheiat pentru achiziționarea unui autoturism marca Renault Scenic Rx4, după

care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul

căruia a solicitat admiterea recursului său și admiterea celui de-al doilea

capăt de cerere prin care a solicitat radierea incidentului de plată ivit în

legătură cu plata a ratei a 17-a de leasing.

În esență, a susținut că pentru plata ratelor

lunare stabilite prin contractul de leasing financiar a înființat în mod

special un cont la U.R. SA, că i-a predat finanțatoarei un număr de 24 de bilete

la ordin fiecare având înscrisă valoarea unei rate lunare și că introducerea

acestora la plată era permisă numai dacă nu era achitată rata lunară. Autoarea

a susținut că în discuție este rata a 17-a pe care a achitat-o la data de 29

aprilie 2003, dată la care a operat și transferul sumei în contul creditoarei

și cu toate acestea la 30 aprilie 2003 s-a introdus biletul la ordin pentru

plata aceleiași rate într-un moment în care contul nu era încă alimentat. În

opinia recurentei introducerea biletului la ordin la plată, la o zi după achitarea

ratei, a dus la declararea cu rea-credință, de către banca ce o deservește a

unui incident de plată nereal. Acesta a fost motivul pentru care, a arătat în

continuare recurenta, a solicitat Tribunalului București, secția comercială, să

constate că, la data de 30 aprilie 2003, SC T.T. SRL nu avea față de SC U.L.R. SA

nicio datorie certă lichidă și exigibilă. În continuare a arătat că deși s-a stabilit

prin hotărârile anterioare că incidentul de plată este nereal, cel de-al doilea

capăt de cerere prin care a solicitat radierea respectivului incident nu a fost

admis instanțele oprindu-se asupra excepției lipsei calității procesuale a B.N.R.

- C.I.P., soluție pe care o consideră nelegală. Pentru susținerea nelegalității

soluțiilor pe cel de-al doilea capăt de cerere au fost invocate prevederile art.

58, 56 - 60 și 62 din Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. Cu referire la aceste

prevederi în opinia sa, prin sancțiunile instituite de Regulament și prin

atribuțiile de control care au fost stabilite în sarcina băncii în scopul

respectării disciplinei bancare cât și datorită faptului că Centrala

Incidentelor de plată este organizată și controlată de B.N.R., aceasta din urmă

are legitimare procesuală pasivă.

Potrivit recurentei în virtutea acestor

atribuții de supraveghere a disciplinei bancare în domeniul sesizării incidentelor

de plată B.N.R. – C.I.P. are în aceeași măsură și obligații de anulare a

incidentelor care s-au dovedit a fi nereale. Această obligație, a mai arătat

recurenta, îi revine cu atât mai mult cu cât B.N.R. percepe importante

comisioane din activitatea C.I.P. și aplică importante amenzi iar toate acestea

îi creează beneficii care trebuie să-i atragă și responsabilitatea pentru

abuzurile și actele de indisciplină bancară.

Intimata B.N.R., prin întâmpinare, a

solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta SC T.T. SRL, apreciind

că nu poate fi obligată la radierea incidentului de plată întrucât nu are

raporturi juridice cu clienții și ca atare nu poate anula din proprie

inițiativă incidentele de plăți primite de la persoanele declarante. În plus potrivit

intimatei, C.I.P. nu răspunde pentru veridicitatea și integritatea informației

primite, răspunderea revenindu-i persoanei declarante.

Intimata B.N.R. s-a referit în continuare la

dispozițiile art. 58 și 62 din Regulamentul nr. 1/2001 cât și la art. 22 și 24

din Legea nr. 312/2004, care în opinia sa nu pot să constituie temei pentru radierea

de către C.I.P. a incidentelor de plată, din proprie inițiativă. În continuare a

făcut trimitere la art. 36 alin. (1) din același Regulament pentru a susține că

aceste dispoziții instituie obligații în sarcina persoanelor declarante pentru

declanșarea procedurii de anulare a incidentelor de plată.

Pe fondul cauzei, intimata B.N.R. a

considerat că incidentul de plată a fost real întrucât la data prezentării la

plată a biletului la ordin recurenta reclamantă nu avea disponibil în cont

pentru decontarea acestuia, motiv care a determinat banca declarantă să

informeze C.I.P. despre producerea incidentului de plată. Intimata a analizat

și ipoteza achitării ratei prin altă modalitate de plată și a considerat că în

culpă este plătitorul care nu l-a prevenit pe furnizor că a achitat rata de

leasing chiar în ziua scadenței.

La rândul său intimata U.Ț.B. succesoare a SC

U.R. SA, prin întâmpinare a considerat nefondat recursul reclamantei pentru

motivul că instanțele de fond și apel s-au pronunțat în limitele cererii

formulată de SC T.T. SRL, că în adevăr, cererea de radiere a fost făcută împotriva

unei persoane fără calitate și că în momentul declarării incidentului de plată

nu a fost încălcată nicio dispoziție legală întrucât reclamanta nu avea disponibil

în cont atunci când a fost prezentat la plată biletul la ordin.

SC U.L.R. SA, asupra recursului formulat de

reclamantă, a susținut că B.N.R. nu are abilitate legală de a interveni între

băncile comerciale și clienții acestora și nici de a dispune înscrierea

incidentelor de plăți sau anularea acestora. În acest sens a susținut că

Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. astfel cum a fost modificat, nu atribuie

băncii dreptul de radiere a înscrierilor din Centrala incidentelor de plăți.

înregistrat recursul formulat de pârâta SC U.L.R. SA prin care a invocat drept

motive de nelegalitate punctele 8 și 9 ale articolului 304 C. proc. civ., în

temeiul cărora a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în

parte a deciziei atacate și în fond respingerea acțiunii reclamantei, iar, în

subsidiar, casarea cu trimitere la aceeași instanță pentru completarea

probelor.

În argumentarea celor două motive recurenta a

susținut că instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare a art. 111 C.

proc. civ., întrucât nu au avut în vedere, că prin cererea sa reclamanta a solicitat

să se contate un fapt juridic. Potrivit recurentei incidentul de plată a fost

declarat în mod corect întrucât la data prezentării biletului la ordin la

plată, reclamanta nu avea disponibil în cont. A mai susținut că biletul la

ordin constituia o garanție la dispoziția creditorului pentru situația în care

rata de leasing nu se achita la timp și că nu era necesar să fie precedată

executarea de o somație. Autoarea a făcut trimitere în susținerea criticilor

din recurs la dispozițiile art. 977 C. civ., art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

și la prevederile contractului de leasing.

Prin înscrisul intitulat „Nota de susținere”,

reclamanta SC T.T. a ridicat excepția tardivității declarării recursului

precizând că motivul evocat de recurenta pârâtă în legătură cu necomunicarea

deciziei din apel la adevărata adresă a acesteia nu subzistă. Potrivit intimatei

reclamante, comunicarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale. A făcut trimitere

în sensul susținerilor sale la prevederile art. 98 C. proc. civ. și la obligația

care-i revine unei părți în proces în cazul în care își schimbă sediul. În

fine, s-a invocat și faptul că împiedicarea la care s-a referit recurenta pârâtă

care constă în necomunicarea deciziei a încetat cel târziu la data de 3 octombrie

2007, iar recursul a fost înregistrat la data de 1 noiembrie 2007.

În concluzie, intimata reclamantă a solicitat

respingerea recursului pârâtei SC U.L.R. SA, ca tardiv declarat. La aceste

susțineri privind aplicarea art. 98 C. proc. civ., recurenta pârâtă a solicitat

să se constate că acestea vizează o procedură care se referă la un proces în

curs, situație care nu se regăsește în cazul în care a fost pronunțată soluția iar

sediul s-a schimbat ulterior acestui moment.

nefondat:

Pentru a răspunde criticii adusă hotărârilor anterior

pronunțate în acest litigiu trebuie mai întâi să se precizeze că reclamanta a

dedus spre judecată o cerere prin care a solicitat instanței să constate în

raport de pârâta SC U.L.R. SA, că la data de 30 aprilie 2003, când s-a declarat

incidentul de plată de către finanțator nu avea nicio obligație de plată

scadentă și exigibilă în temeiul unui titlu executoriu. De asemenea, a

solicitat ca instanța să oblige B.N.R. la radierea societății reclamante din evidența

persoanelor juridice rău platnice.

Primul capăt de cerere așa cum rezultă din

istoricul redat pe scurt asupra desfășurării litigiului a fost admis și s-a constatat

că, în adevăr, la data de 30 aprilie 2003, reclamanta nu avea față de pârâta

finanțatoare nicio obligație de plată. Pentru cea de-a doua solicitare ambele

instanțe s-au pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R.

În acest context soluția din apel care a

confirmat excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.R. – C.I.P., a fost

criticată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de nelegalitate în

temeiul căruia recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite

modificarea/casarea hotărârilor anterior pronunțate. Pornind de la motivul invocat

se constată că recurenta se află în ipoteza de a demonstra „lipsa temeiului legal”

ori „încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Din această perspectivă vor fi redate mai jos

dispozițiile legale puse în discuție de recurenta SC T.T. care au fost invocate

pentru susținerea criticii de nelegalitate formulată:

- Art. 58 din Regulamentul B.N.R. nr. 1/2001

„În cazul în care băncile nu au notificat C.I.P. anularea unui incident de

plată declarat anterior din vina lor exclusivă … vor fi sancționate cu amenda”.

- Art. 62 - „Încălcările disciplinei bancare prevăzute

la art. 56 – art. 60 se constată de către persoanele din cadrul Direcției de

supraveghere, anume împuternicite de Consiliul de administrație al B.N.R.”.

Art. 56 alin. (1)- „Băncile care au declarat

cu întârziere sau nu au declarat în condițiile prevăzute de prezentul

regulament la art. 13 alin. (1) art. 16 … incidentele de plăți către C.I.P. sau

nu le-au notificat către client se sancționează cu amendă…”.

Analizând dispozițiile de mai sus și soluțiile

criticate sub aspectul motivului de nelegalitate invocat se constată că acestea

nu sprijină nicio ipoteză a punctului 9 din art. 304 C. proc. civ., întrucât

instanțele nu au recurs la aceste dispoziții pentru examinarea excepției

privind lipsa calității procesuale pasive a B.N.R. Aceste reglementări vizează

modalitatea de constatare și sancționare a încălcării disciplinei bancare și nu

raporturile care se nasc din punct de vedere juridic între banca declarantă și

clientul său în legătură cu derularea raporturilor contractuale.

Chestiunile legate de decontarea ratelor de leasing,

de modalitățile de plată convenite și de posibilitatea declarării sau anulării

incidentelor de plată care se realizează prin C.I.P. din cadrul B.N.R., ca și

procedura de urmat își găsesc reglementarea în art. 4 alin. (1) și art. 36 alin.

(1) din Regulamentul nr. 1/2001 care a fost adoptat în temeiul Legii nr. 312/2004

privind S.B.N.

Atât art. 2 lit. b) din Regulament cât și art.

4, 36 alin. (1) și art. 38 reglementează procedura incidentului de plată

stabilind în sarcina persoanei declarante obligația de a declara incidentele

majore de plată „înainte sau în timpul procesului de decontare”, pentru

apărarea interesului public. De asemenea, se stabilește că C.I.P. nu poate „anula

sau modifica din proprie inițiativă informațiile … o dată primite de la

persoanele declarante - bănci”.

Alin. (2) al art. 36 reglementează procedura de

urmat pentru anularea incidentelor de plăți, aceasta fiind realizată prin

intermediul persoanelor declarante în baza unei cereri de anulare. Nu este mai

puțin adevărat că anularea incidentului de plată se poate cere declarantului și

prin intermediul instanței. Prin urmare recurenta era în drept să apeleze la

oricare dintre ipotezele anulării incidentului de plată implicând direct banca

declarată.

Aceștia sunt termenii în care reclamanta

recurentă ar fi putut să pună cu succes problema anulării incidentului de

plată, astfel că din această perspectivă urmează să fie examinată și excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.N.R. chemată în judecată,

potrivit ultimelor afirmații din ședință și pentru a-i fi opozabilă hotărârea

instanței pe ambele capete de cerere.

Revenind la obiectul cererii se constată că reclamanta

nu s-a legitimat procesual față de pârâta B.N.R. întrucât nu „a justificat”

legal obligația ce-i revine acesteia în conformitate cu raporturi juridice

anterior stabilite. Ori, raportul de drept procesual nu se poate stabili decât

între persoane care își dispută drepturi și obligații. În acest context așa cum

s-a arătat mai sus dispozițiile legale referitoare la atribuțiile de control și

de aplicare a sancțiunilor de către B.N.R. pentru nerespectarea disciplinei

bancare nu sprijină criticile recurentei în legătură cu soluționarea greșită a

excepției lipsei calității procesuale a B.N.R.

Din acest punct de vedere, reclamanta

recurentă în virtutea principiului disponibilității a stabilit cadrul procesual

prin indicarea pretențiilor sale și a împrejurărilor de fapt și de drept pe

care se bazează această pretenție. Cu alte cuvinte, în procedura declanșată în

fața instanței, recurentei îi revenea obligația să demonstreze, pe de o parte, că

este îndreptățită să introducă cererea împotriva unui anumit pârât, în speță B.N.R.,

iar pe de altă parte, să justifice calitatea procesuală pasivă a acestui pârât indicând

dreptul și obligația care constituie fundamentul sesizării instanței.

Din argumentele expuse rezultă cu puterea

evidenței că investirea instanței cu o cerere de radiere împotriva B.N.R., nu

se încadrează în procedura reglementată de art. 36 alin. (2) și art. 38 din

Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R., așa încât soluția din apel este la adăpost

de critica formulată de recurentă pe aspectul greșitei soluționări a excepției

lipsei calității procesuale pasive.

În fine, sentința prin care s-a constatat

lipsa incidentului de plată demonstrează că declarația acestui incident a fost eronată,

iar această chestiune nu mai poate fi reanalizată în recurs și nici nu poate să

lipsească de efecte hotărârea astfel obținută sub aspectul demersurilor care

trebuie întreprinse pentru anularea înscrierii lui în C.I.P.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ.,

recursul reclamantei va fi respins.

raportat la art. 301 C. proc. civ., a luat în examinare excepția tardivității

declarării recursului formulat de SC U.L. pentru următoarele considerente:

Art. 301 C. proc. civ., stabilește că

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel.

Din dispozițiile citate rezultă, pe de o

parte, obligativitatea respectării acestui termen, iar pe de altă parte, modul

în care se socotește termenul de recurs, comunicarea hotărârii fiind elementul

esențial care semnifică momentul de început al curgerii acestui termen.

Mai trebuie reținut și faptul că termenul de

15 zile semnifică o limitare în timp a exercițiului dreptului la recurs așa

încât se vor lua în examinare două chestiuni esențiale procedurale aflate la

îndemâna unei părți în speță a SC U.L. care de principiu are deschisă o astfel

de cale. Mai întâi este de observat că depășirea termenului pentru declararea

căii de atac atrage decăderea, afară de cazul când se dovedește o împiedicare

datorată unei împrejurări mai presus de voința sa. Pentru o astfel de situație art.

103 C. proc. civ., a pus la îndemâna părților „repunerea în termen” acordându-le

posibilitatea ca de la data încetării împiedicării să îndeplinească actul de

procedură în termen de 15 zile. În același termen există și obligația pentru parte

de a arăta motivele împiedicării. În cauză nu a existat o astfel de cerere prin

care să se supună spre analiză motivele împiedicării promovării recursului în

termenul legal.

Justificarea recurentei pârâte în situația

dată constă în faptul că după pronunțarea deciziei din apel societatea și-a

schimbat sediul și ca atare comunicarea făcută la vechea adresă nu semnifică

începerea curgerii termenului de recurs întrucât aceasta constituie în

realitate o necomunicare.

Este adevărat că punctul de plecare, momentul

de la care începe să curgă termenul, ca regulă, este marcat de comunicarea deciziei

și că acest termen nu începe să curgă împotriva părții cât timp nu i-a fost

comunicat actul, numai că, în speță, din dovada de îndeplinire a acestei

proceduri de comunicare rezultă că decizia din apel i-a fost comunicată la

adresa indicată în fața acelei instanțe.

În acest context nu există nici un temei

pentru a se reține că termenul de recurs nu a început să curgă. În justificarea

depășirii termenului s-a invocat, în afara unei cereri formulată în condițiile art.

103 C. proc. civ., faptul că s-a schimbat sediul societății și că recurenta nu

se afla în ipoteza prevăzută de art. 98 C. proc. civ., privind obligativitatea

de a înștiința instanța despre schimbarea sediului întrucât această obligație îi

revine părții „în timpul judecății”. Susținerea recurentei nu va fi reținută

întrucât procesul nu a încetat de vreme ce comunicarea deciziei are scopul de a

înștiința partea despre soluție și considerentele care au dus la o anumită

concluzie tocmai ca, în cunoștință de cauză, să poată declanșa căile de atac pe

care legea i le pune la dispoziție. Prin urmare, dacă admitem că procedural s-a

stabilit în sarcina părților, prin art. 129 alin. (1) C. proc. civ.,

îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului,

atunci trebuie să admitem că art. 98 C. proc. civ., nu poate fi interpretat

restrictiv cu referire numai la dezbaterile din fața unei instanțe, ci și după

fiecare etapă, până la „finalizarea procesului”.

În consecință, nu sunt elemente pentru a se

considera că termenul de 15 zile nu a curs de la data comunicării deciziei din

apel câtă vreme împiedicarea de a declara recursul în termenul legal nu a fost determinată

de o împrejurare mai presus de voința părții. Chiar și în lipsa unei cereri de

repunere în termen se poate reține și faptul că motivele împiedicării nu au

fost înfățișate instanței în termen de 15 zile de la data când partea a

considerat că a încetat împiedicarea.

În consecință, față de cele ce preced conform

art. 312 C. proc. civ., declarat de SC U.L. va fi respins ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

SC T.T. SRL BUCUREȘTI, împotriva deciziei comerciale nr. 167 din 23 martie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta

SC U.L.R. SA BUCUREȘTI, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

martie 2008.