ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3646/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3646/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la
10 noiembrie 2005, reclamanta SC I.D.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.
SA Otopeni, solicitând să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act
autentic de vânzare - cumpărare pentru spațiul comercial R.B. situat în Blv. Alexandru
Obregia, București, iar societatea pârâtă să fie obligată la daune interese de
154.517.266 lei, reprezentând valoarea contabilă rămasă a acestui spațiu.
Motivând cererea, reclamanta
arată că a încheiat cu pârâta un contract de leasing imobiliar (nr. 2661 din 20
iulie 1999) având ca obiect spațiul menționat anterior, iar anterior
perfectării contractului, în vederea stabilirii valorii actualizate a activului,
a fost efectuat un raport de evaluare. Se mai susține că atât prin contract,
cât și prin adresa nr. 47 din 28 iulie 2003 menționată în cuprinsul acestuia,
pârâta a luat act de faptul că reclamanta și-a manifestat și menținut opțiunea irevocabilă
de a cumpăra, la sfârșitul contractului de leasing, bunul imobil ce formează
obiectul acestuia.
De asemenea, reclamanta mai
arată că, deși potrivit art. 6 din contract termenul utilizării în sistem de
leasing imobiliar a fost convenit la 5 ani, a înțeles să efectueze plăți de
redevențe în avans și să achite integral valoarea convenită înainte de
împlinirea termenului, numai că pârâta i-a pretins plata unei sume suplimentare
de 1.054.679.916 lei, inflația pe perioada august 1999 – iunie 2003, plus
dobândă de 2 %.
Prin sentința nr. 7827 din
29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,
s-a admis acțiunea reclamantei așa cum a fost formulată și s-a constatat că
între reclamantă, în calitate de utilizator și pârâtă, ca locator, a intervenit
contractul de leasing imobiliar nr. 2661/1999 având ca obiect spațiul comercial
R.B.
De asemenea, s-a consemnat
în dispozitiv că, prezenta hotărâre ține loc de act de vânzare – cumpărare
pentru R.B. din B-dul Alexandru Obregia, și s-a dispus obligarea pârâtei la
154.517.266 ROL, valoarea contabilă rămasă a spațiului.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut că potrivit expertizei contabile reclamanta și-a îndeplinit
în totalitate obligațiile asumate prin contractul nr. 2661 din 20 iulie 1999, virând
suma de 892.142.108 ROL fără ca aceasta să înregistreze aceste sume în
contabilitatea sa.
Că, potrivit Legii nr. 90/1998
nu se poate face o aplicare retroactivă a indicelui de inflație de la data
semnării contractului prin care s-au stabilit ferm sumele datorate, iar refuzul
pârâtei este nelegal astfel că, în baza convenției părților ce exprimă voința
legală și valabilă s-a suplinit consimțământul pârâtei pentru încheierea noului
contract conform art. 1021 C. civ.
S-a mai avut în vedere că
pârâta a cunoscut și a luat act de faptul că reclamanta și-a manifestat
opțiunea de a cumpăra la sfârșitul perioadei de leasing bunul imobil astfel că,
refuzul său apare ca nejustificat.
Conform art. 9 alin. (1) din
contract și art. 16 din O.G. nr. 51/1997 s-a considerat că pârâta trebuie să
plătească și valoarea contabilă rămasă a activului, respectiv suma de 154.517.266
lei.
Apelul formulat de pârâtă
împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 144 din 19
martie 2007 dată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.
În considerentele deciziei,
instanța apelului a reținut că, în baza probelor de la dosar, prima instanță a
constatat corect că reclamanta și-a îndeplinit în totalitate obligațiile
contractuale asumate prin contractul de leasing imobiliar nr. 2661 din 20 iulie
1999 și a virat în contul pârâtei suma totală de 892.142.108 ROL, iar pârâta nu
a înregistrat sumele virate prin transfer bancar.
Corect s-a considerat și că,
aplicarea retroactivă a indicelui de inflație cumulat de la data semnării
contractului asupra unor sume stabilite ferm prin contract, achitate la timp,
înregistrate în contabilitate și raportate prin bilanțul contabil.
De asemenea, s-a reținut
aplicarea corectă a art. 1021 C. civ., plecând de la voința legală și valabilă
ce a stat la baza contractului și de la faptul că reclamanta și-a exprimat
opțiunea de a cumpăra imobilul, iar susținerea pârâtei că nu poate obține
acordul A.G.A. a fost înlăturată în condițiile în care a fost invocată pentru
prima dată în apel.
Împotriva deciziei, pârâta
care și-a schimbat denumirea în SC D.A. SA, conform certificatului de
înregistrare mențiuni eliberat de O.R.C. de pe lângă Tribunalul București (a
formulat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., în dezvoltarea căruia arată următoarele):
- Instanța de apel a
nesocotit amploarea și complexitatea contractului de leasing imobiliar ce
reprezintă legea cadru în baza art. 969 C. civ., îndeosebi dispozițiile art. 4
din contract conform cu care „la solicitarea utilizatorului se pot efectua
plăți de redevențe în avans, precum și posibilitatea achitării integrale.
Recurenta consideră că, față
de aceste dispoziții se impunea acceptarea și plata unor sume cu titlu de
redevențe și după aceea se putea vorbi de un act al transferului de
proprietate.
- Expertiza efectuată în
cauză nu a ținut cont de faptul că, la cuantumul fiecărei rate se aplica o
dobândă care să acopere inflația la care se adaugă 2 procente.
- Recurenta susține că nu
s-a opus niciodată încheierii contractului de vânzare - cumpărare dar se află
în imposibilitate de a finaliza această operațiune în lipsa acordului A.V.A.S.
pentru a putea înstrăina spațiul și a hotărârii A.G.A. în acest sens pentru că
ar încălca prevederile H.G. nr. 577/2002 și O.U.G. nr. 88/1997.
Analizând decizia atacată
prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
- Între părțile din proces
s-a derulat un contract de leasing imobiliar ce a avut ca obiect spațiul
comercial R.B. situat în B-dul Alexandru Obregia, contract în care s-a
consemnat că „utilizatorul și-a exprimat și își menține opțiunea irevocabilă că
la sfârșitul termenului contractului de leasing să cumpere imobilul … opțiune
aprobată prin hotărârea A.G.A. a locatarului din 23 martie 1999”.
De asemenea, la art. 4 lit.
c) din contract, locatorul s-a obligat ca, la expirarea contractului de leasing
imobiliar, să respecte opțiunea irevocabilă exprimată de utilizator, de a
cumpăra bunul ce face obiectul contractului, iar la art. 9 alin. ultim s-a prevăzut
că nerespectarea dreptului de opțiune al utilizatorului atrage obligația
locatorului la plata de daune care vor fi egale cu valoarea contabilă rămasă.
Din cuprinsul acestor clauze
convenite de părți rezultă voința clară, explicită a acestora de a vinde și,
respectiv de a cumpăra spațiul ce a format obiectul contractului de leasing
imobiliar, situație reținută corect de instanțele anterioare și care a stat la
baza fundamentării hotărârilor de la fond și din apel.
Nu se poate susține
încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., conform cu care, convențiile legal
făcute au putere de lege între părțile contractante, în situația în care
instanțele au dat eficiență maximă tocmai convenției părților din care rezultă
voința explicită a pârâtei de a vinde.
Recurenta nu-și poate invoca
propria culpă în nerespectarea clauzelor contractuale și nici nu poate susține
că nu s-au achitat sumele cu titlu de redevență cât timp, acestea au fost
virate în contul său însă nu le-a evidențiat în documentele sale contabile.
- Cu privire la critica ce
vizează expertiza efectuată în cauză, se constată că se invocă motive ce țin de
temeinicia deciziei ce nu pot fi analizate în acest cadru procesual, în raport
de prevederile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., care limitează controlul
judiciar al instanței de recurs doar motivele de nelegalitate strict și
limitativ reglementate de textul menționat.
- În ce privește ultimul motiv
de recurs, Înalta Curte a răspuns atunci când a analizat convenția părților din
care rezultă în mod indubitabil voința pârâtei de a vinde, consimțământul
valabil exprimat al acesteia, astfel că cele susținute exced convenției
părților dar și hotărârea A.G.A. menționate la contract.
Pentru aceste considerente,
Înalta Curte va menține, ca legală, decizia atacată, urmând să respingă, ca
nefondat, recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta SC A. SA Otopeni împotriva deciziei nr. 144 din 19 martie 2007 a
Curții de Apel București, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 noiembrie 2007.