ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 7179/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 7179/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de

față;

în baza lucrărilor de la dosar, constată

următoarele :

Prin încheierea din data

de 8 decembrie 2006, Curtea de Apel București a dispus revocarea arestării

preventive a inculpatei V.I.M.,

dacă

nu este arestată în altă cauză.

Pentru a dispune în acest sens, instanța a

reținut „modalitatea prin care intimata inculpată a săvârșit fapta,

nemaideținând funcțiile

respective, poziția

sa procesuală de-a lungul unei perioade îndelungate,

vârsta acesteia. Nu

în ultimul rând, trebuie văzut caracterul rezonabil al arestării, inculpata

aflându-se în stare de arest de peste 3 ani de zile, ceea ce contravine

inclusiv prezumției de nevinovăție, deoarece starea de arest preventiv s-ar

putea transforma anticipat într-o pedeapsă” (încheiere, pag.3).

Împotriva acestei

încheieri a declarat prezentul recurs Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, motivele fiind

menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursul va fi admis

pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 300

2

raportat la art.

160

b

C. proc. pen., în cursul judecății instanța verifică periodic

legalitatea și temeincia arestării preventive. Dacă instanța constată că

arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării

preventive și

punerea de îndată în

libertate. Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că

există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive.

Inculpata a fost arestată, conform încheierii

Tribunalului București și mandatului de arestare emis la 15 octombrie 2003, în

temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen. (în redactarea textului la data

respectivă).

Prin sentința penală nr. 335/2303.2006 a

Tribunalului București, secția a ll-a penală, inculpata a fost condamnată la o

pedeapsă

rezultantă de 7 ani închisoare,

fiind menținută starea de arest a acesteia.

În esență, conform hotărârii de condamnare în

primă instanță, în sarcina acesteia s-a reținut că „în calitate de președinte

al SC S.I. SA, în perioadele 1 aprilie 1999 - 1 decembrie 1999 și 1 martie 2000

- 20 aprilie 2000, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin

mijloace frauduloase, a indus și menținut în eroare 13.200 investitori la F.N.A.,

cărora Ie-a pricinuit o pagubă în sumă de 25.745.759 lei”.

Împotriva sentinței au declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, precum și alți inculpați ori părți

din aceeași cauză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 10 mai 2006 sub nr. 5861/3/2003 (1523/2006) și, prin

încheieri succesive, starea de arest a inculpatei a fost menținută, amânarea

judecării apelurilor fiind cauzală de diferite

aspecte procedurale (lipsă de

procedură).

Înalta Curte constată

că, în toată această perioadă, de la arestarea

inculpatei, aceasta a solicitat expres organelor

judiciare judecarea în stare de arest (cu titlu de exemplu, încheierile din 12

iulie 2006, 22 august 2006, 13 octombrie 2006).

De altfel, în partea

introductivă a încheierii recurate este reținut că

inculpata „pentru prima dată în cei 4 ani solicită

punerea sa în

libertate, pentru a-și

formula apărarea, cu toate că până la acest moment

a solicitat să fie

menținută starea de arest”.

În argumentele soluției de revocare a primei

instanțe sunt menționate aspecte care existau, și care nu s-au modificat ori

dispărut, chiar din momentul arestării (modalitatea de săvârșire a faptei,

neîndeplinirea funcțiilor respective, vârsta acesteia, poziția sa procesuală).

În fapt, ceea ce s-a schimbat la acest ultim

termen a fost exclusiv poziția procesuală a inculpatei care, dacă până la acel

termen solicitase menținerea în stare de arest, pentru prima dată a solicitat

punerea în libertate.

Mai argumentează soluția instanța de apel și

prin „caracterul rezonabil al arestării" (adică durata rezonabilă a

duratei arestării), precum și prin contravenirea acestei măsuri procesuale

prezumției de nevinovăție.

Or, în considerentele mai multor hotărâri ale

Curții Constituționale

s-a exprimat opinia

că luarea măsurii arestării preventive nu afectează în

nic-un fel

prezumția de nevinovăție (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 26/15 februarie 2000

și nr. 73 din 20 aprilie 2000).

În principiu, noțiunea

de „termen rezonabil” pentru durata arestării

preventive este expres reglementată în art. 159 din

C. proc. pen. și se referă la durata totală a arestării în cursul urmăririi

penale.

În cursul judecății, și mai ales după

pronunțarea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii în primă

instanță, cauzele care justifică constatarea încetării de drept a măsurii sunt

expres prevăzute de lege, ceea ce, însă, nu exclude, în principiu, revocarea

măsurii ca urmare a altor împrejurări judiciar constatate, inclusiv prin

aprecierea asupra duratei rezonabile a măsurii preventive în raport de datele

concrete ale cauzei (complexitate, comportamentul părților și al autorităților,

amploarea probatoriului administrat).

În condițiile statuării prin hotărârea de

condamnare în primă instanță a prejudicierii unui număr mare de persoane

(13.200 investitori la F.N.A.), punerea în libertate a inculpatei, care,

potrivit aceleiași sentințe, a avut un rol major în activitatea ce a făcut

obiect al urmăririi penale și al judecății, ar fi de natură să prezinte un

pericol concret pentru ordinea publică.

Pentru aprecierea „duratei rezonabile” a

procedurii judiciare penale, inclusiv a duratei arestării inculpatei, nu poate

fi ignorată complexitatea deosebită a cauzei ce derivă din numărul mare al

persoanelor păgubite, specificul activității

infracționale ce a impus ample

investigații

de natură financiară și contabilă, necesitatea administrării de

către

acuzare a unui probatoriu specific și complex adecvat naturii infracțiunilor și

impus de lege, precum și din numărul persoanelor cercetate și judecate,

inclusiv exercitarea de către acestea a unor drepturi procesuale și de natură

probatorie.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aprecierea

limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face

luându-se în considerare circumstanțele concrete

ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu

privire la un interes public

real care, fără a fi adusă atingere

prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale

a judecării în stare de libertate” (C.E.D.O., hotărârile în cauzele L. contra

Italiei, din data de 6 aprilie 2000, N. contra Austriei, din data de 27 iunie 1968

și S. contra Lituaniei, din data de 21 martie 2002).

În câteva cauze (spre exemplu, cauza L.

contra Franței,

hotărârea din 26 iunie

1991), C.E.D.O. s-a

pronunțat asupra criteriului referitor la protejarea

ordinii publice, ea admițând că, în măsura în care și dreptul național o

recunoaște, prin

gravitatea deosebită și

prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot

suscita „o tulburare a societății” de natură să justifice, pe un termen

limitat, o detenție preventivă.

De asemenea, un alt criteriu, foarte

important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenției preventive,

îl reprezintă modul

în care cazul a fost

instrumentat de către autoritățile judiciare. În legătură

cu aceasta, C.E.D.O.

și-a precizat opinia în cauzele W. contra Germaniei, B. contra Austriei și T.

contra Austriei (opinie confirmată apoi în mai multe hotărâri împotriva

Italiei),

opinie potrivit căreia:

a) trebuie ținut seama

de complexitatea cazului;

b)

dacă e adevărat că un acuzat reținut are

dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său, aceasta nu trebuie să

prejudicieze eforturile magistraților de a lămuri toate aspectele de fapt, de a

furniza atât apărării cât și acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă

și explicațiile pe care le consideră necesare și, în sfârșit, de a se pronunța

doar după ce au reflectat îndelung asupra existenței infracțiunii și a

pedepsei.

Față de cele reținute,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d)

C. proc. pen., va admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel

București, va casa, în parte, încheierea atacată numai cu privire la revocarea

măsurii arestării și punerea în libertate a inculpatei și,

rejudecând,

în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., va

menține starea de arest a inculpatei.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului vor rămâne în sarcina

statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 8 decembrie 2006 a

Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată in dosarul nr. 5861/3/2003 (1523/2006).

Casează în parte încheierea recurată și

rejudecând: în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen., menține starea de arest a inculpatei V.I.M.

Înlătură dispoziția privind punerea de îndată

în libertate a inculpatei, dacă nu este arestată în altă cauză.

Menține celelalte

dispoziții ale încheierii.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de 40 lei, se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 9 decembrie 2006.