ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 437/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 437/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 231
din 14 martie 2006 pronunțată în dosar nr. 380/2006 al Tribunalului Timiș,
secția comercială și de contencios administrativ, s-au respins excepțiile
lipsei calității procesuale active și a prematurității introducerii acțiunii
precum și acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC B. SRL Timișoara
împotriva pârâtelor SC O.A.R. SA București și SC O. SA Centrul Zonal Arad.
Pentru a pronunța această
hotărâre, prima instanță a reținut în privința excepției lipsei calității
procesuale active că aceasta este neîntemeiată deoarece între părți există un
contract de asigurare, iar anterior promovării acțiunii reclamanta a efectuat
procedura concilierii directe, motiv pentru care și excepția prematurității
este neîntemeiată.
Referitor la fondul litigiului
tribunalul a apreciat că în speță sunt incidente prevederile art. 29 lit. h)
din Condițiile de asigurare a transportului internațional care prevăd o clauză
de excludere a răspunderii asiguratorului dacă în cazul opririi sau staționării
parcării asiguratul, ori prepusul acestuia, în speță reclamanta, nu a luat
toate măsurile rezonabile pentru prevenirea, producerea evenimentului asigurat.
Raportat la această clauză,
reține instanța, a revenit reclamantei sarcina de a dovedi că a luat toate
măsurile necesare în acest scop fiind insuficiente propriile susțineri
referitoare la staționarea, în cadrul programului de odihnă, într-o parcare
luminată. Perioada și locul sustragerii bunurilor pe care le transporta nu sunt
certe în condițiile în care la plecarea din parcare conducătorul auto nu a
verificat sigiliile și marfa constatând abia în vamă lipsa cantității de 2.990
kg.
Prin decizia civilă nr. 163/
A din 18 iunie 2007 pronunțată în dosar nr. 25841/59/2007 al Curții de Apel
Timișoara, secția comercială, în rejudecare după casare, s-a admis apelul
formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri pe care a modificat-o în
parte în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei SC O.A.R. SA la plata
sumei de 40.000 Euro către reclamantă, au fost menținute celelalte dispoziții
ale sentinței, cu 8.710,64 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de control judiciar,
după redarea integrală a conținutului hotărârilor anterioare, a reținut că prin
decizia civilă nr. 141/ A din 8 iunie 2006 pronunțată în dosar nr. 2584/59/2006
al Curții de Apel Timișoara s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva
sentinței civile nr. 231/2006 a Tribunalului Timiș însă prin decizia nr. 535
din 2 februarie 2007, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,
s-a admis recursul pârâtei, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de
apel, astfel că, analizând hotărârea tribunalului a apreciat că aceasta este
corectă sub aspectul modului de soluționare a excepțiilor lipsei calității
procesuale active și respectiv a prematurității acțiunii, însușindu-și
motivarea primei instanțe.
În privința fondului, curtea
de apel a considerat că nu operează clauza de exonerare de răspundere a
asiguratorului prevăzută de art. 29 lit. b) din contractul părților, deoarece
reclamanta a luat toate măsurile apreciate de instanță ca fiind rezonabile
pentru prevenirea sustragerii mărfii.
În acest sens, faptul că
marfa a fost transportată într-un autovehicul asigurat cu lacăte și sigilii,
iar oprirea obligatorie pentru odihnă s-a efectuat de către șoferul
autovehiculului într-o parcare luminată, special amenajată în acest scop și nu
într-un loc oarecare, de exemplu într-o pădure sau câmp deschis, se arată în
motivare, constituie măsuri care se iau de obicei în situații similare, deci
sunt rezonabile, iar răspunderea asiguratorului nu poate fi înlăturată.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs pârâta SC O.A.R. SA prin Sucursala Timișoara criticând-o pentru
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor
recurenta invocă faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală atât în
privința modului de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale
active cât și a prematurității, dar și a fondului litigiului. Sub acest din
urmă aspect, instanța de apel trebuia să procedeze conform celor dispuse prin
decizia de casare respectiv să elucideze starea de fapt pentru a putea decide
dacă sunt sau nu incidente prevederile art. 29 lit. b) din „Condiții speciale”
referitoare la clauza de exonerare de răspundere a asiguratorului. Or, arată
recurenta, în rejudecarea apelului nu s-a solicitat o completare a probelor,
instanța după prezentarea cauzei pe 7 pagini, dar în baza unei motivări
lapidare, concluzionând că au fost luate toate măsurile rezonabile pentru
evitarea producerii pagubei.
Nu în ultimul rând,
precizează recurenta, curtea de apel a acordat mai mult decât s-a cerut în condițiile
în care prin precizarea de acțiune depusă la instanța de fond este de 40.000 dolari
S.U.A., dar prin decizia atacată pârâta a fost obligată la plata sumei de
40.000 Euro.
Analizând recursul declarat
prin prisma motivelor invocate, curtea constată că este întemeiat admițându-l
ca atare pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.
Potrivit art. 315 alin. (1) C.
proc. civ., „în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor
de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Din această perspectivă
reținând că prin decizia nr. 535 din 2 februarie 2007 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul reclamantei iar
cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel deoarece situația de
fapt nu a fost lămurită pentru a se decide dacă asiguratorul se află sau nu în
situația prevăzută de art. 29 lit. h) din „Condițiile speciale”, care primează
în raport de cele generale.
De asemenea, a mai stabilit
instanța de recurs, dat fiind faptul că prin polița de asigurare nu au fost
definite „măsurile rezonabile”, iar aprecierile instanței ale cărei hotărâri a
fost casată, sunt contradictorii, se impune analizarea împrejurărilor speței față
de clauza specială și în raport de circumstanțele noi care au apărut pe
parcursul executării contractului în sensul de a se verifica dacă acestea sunt
de natură să modifice riscul inițial avut în vedere la încheierea contractului.
De altfel, toate motivele
pentru care s-a adoptat această soluție au fost în mod clar arătate în
considerentele hotărârii instanței de recurs.
Cu toate acestea, instanța
de trimitere nu s-a conformat, după cum obligă prevederile legale anterior
citate, acestor dispoziții ci a soluționat apelul în baza acelorași probe pe
care le-a interpretat într-un sens diferit de cel din primul ciclu procesual.
În consecință, rezultă că
sunt întemeiate criticile formulate de recurentă și în privința încălcării
prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea fiind concentrată doar pe
analizarea măsurilor rezonabile astfel cum acestea au fost definite de instanța
care nu s-a bazat însă și pe o interpretare a acestei noțiuni și de către
părțile contractante.
În privința motivului de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Curtea constată că acesta nu
mai subzistă deoarece prin încheierea civilă nr. 163/ A din 8 octombrie 2007,
s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale în sensul obligării pârâtei
la plata sumei de 40.000 dolari S.U.A. în loc de 40.000 Euro.
Prin urmare, fiind incidente
și prevederile art. 312 alin. (3) și (5) raportat la dispozițiile art. 315 alin.(1),
(3) și (4) C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea a admiterii
recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
pârâta SC O.A.R. SA, sucursala Timișoara împotriva deciziei nr. 163/ A din 18
iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, pe care o casează și
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 7 februarie 2008.