ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 115/2008
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 115/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 209 din 22
octombrie 2007, Curtea de Apel
București, secția l penală,
a respins excepția inadmisibilității plângerii formulate de petenta Ș.D., iar
pe fond, a admis
plângerea, a desființat în
întregime ordonanța nr. 97/11-2/2007 din data de
07 martie 2007 a
procurorului șef al Secției de Combatere a infracțiunilor
conexe infracțiunilor de corupție din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție – D.N.A. și,
în parte dispoziția de la lit. c) pct. l din Rechizitoriul nr. 186/P/2006 din
data de 17 octombrie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție – D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor
de corupție, în sensul că a schimbat temeiul juridic al scoaterii de sub
urmărire penală a petentei în raport de săvârșirea infracțiunii prevazute
de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 C. pen., din art. 11
pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în art. 11
pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că
petenta a formulat plângere, în temeiul dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., împotriva
Ordonanței
nr. 97/ll-2/2007 din data de 07 martie 2007, prin care fusese respinsă
plângerea inițial formulată de aceasta, referitor la temeiul scoaterii de sub
urmărire penală din Rechizitoriul nr. 186/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție – D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor
conexe infracțiunilor de corupție. Inițial, temeiul scoaterii de sub urmărire
penală a petentei l-au reprezentat dispozițiile art. 11 pct.
1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Ordonanța a fost comunicată petentei, la data de 19 martie 2007,
plângerea la instanță fiind formulată în termenul general de 20 zile, respectiv
la data de 5 aprilie 2007, și înregistrată inițial pe rolul Tribunalului
București, secția a ll-a penală, care a declinat competența de soluționare în
favoarea Curții de Apel București, prin sentința penală nr. 758 din 24 mai
2007.
Instanța de fond a constatat că prin
plângere, petenta formulează 2
critici cu privire la
actele procurorului, respectiv inexistența unui act legal de începere a
urmăririi penale, contestând acest caracter pentru ordonanța nr. 186/P/2006 din
data de 25 septembrie 2006, prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (1) și
art. 238 C. proc. pen., extinderea urmăririi penale și față de petentă sub
aspectul săvârșirii infracțiunii prevazute de art. 6
din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 C. pen. și reținerea unui temei
juridic greșit pentru scoaterea de sub urmărire penală, invocându-se incidența art.
10 lit. a) C. proc. pen., în sensul că infracțiunea de luare de mită nu există.
Referitor la prima critică formulată, instanța de fond a constatat că
nu se poate pronunța asupra acesteia, în condițiile în care este vorba de un
act determinat al procurorului care nu este prevăzut de dispozițiile art. 2781alin. (1) C. proc. pen., ca
fiind unul dintre actele ce pot fi atacate cu plângere la instanța de judecată.
Cu privire la excepția de inadmisibilitate a plângerii, formulată de
parchet, curtea a reținut că plângerea este însă
admisibilă și a respins ca
atare excepția invocată, pe cel de-al motiv,
dat fiind că dispozițiile art. 2781 alin. (1) C.
proc. pen., care recunosc dreptul oricărei persoane ale cărei interese legitime
au fost vătămate dreptul de a se plânge în fața unui judecător împotriva
ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală, nu condiționează
acest drept de invocarea anumitor motive și nici nu îl limitează la cazuri
determinate pe care s-ar întemeia contestarea actului procurorului.
Față de această reținere, prima instanță a apreciat că soluția
procurorului poate fi atacată cu plângere de persoana interesată, inclusiv
pentru temeiul greșit al adoptării soluției de scoatere de sub urmărire penală.
Pe de altă parte, instanța fondului reține că, deși dispozițiile art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., nu
cuprind o soluție expresă ce ar putea fi adoptată de judecător într-o astfel de
situație, o interpretare contrară a acestor dispoziții procedurale ar însemna
că se pot face distincții acolo unde legea nu prevede sau chiar că s-ar putea
adăuga legii, soluție inacceptabilă, întrucât judecătorul nu se poate substitui
puterii legiuitoare.
Pe fondul plângerii, instanța de fond a constatat că aceasta este
întemeiată, dat fiind că, în virtutea dispozițiile art. 11 pct.
1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., procurorul dispune
scoaterea de sub urmărire penală atunci când faptei îi lipsește unul din
elementele constitutive ale infracțiunii, această situație presupunând
existența faptei în materialitatea ei, faptă care nu realizează însă conținutul
constitutiv al unei infracțiuni pentru că unul sau mai multe elemente ce o
caracterizează în concret nu se suprapun celor prevăzute în textul
incriminator.
Această situație nu este incidență însă
în speță, pentru că fapta de
luare de mită, imputată
petentei, respectiv pretinderea sumei de 75.000 euro pentru a pronunța o
soluție favorabilă persoanei ce urma să plătească acești bani, nu există,
nefiind susținută de probatoriul administrat în cauză, lucru pe care însuși
procurorul de caz îl inserează în cuprinsul rechizitoriului, în sensul că nu
există probe incriminatorii concludente, iar cercetările efectuate nu au confirmat
aserțiunile persoanelor ce au declarat împotriva petentei.
Faptul că procurorul de caz afirmă că versiunea prezentată de aceste
persoane prezintă plauzibilitate sau că ar fi existat elemente care conturau
veridicitatea versiunii nu pot fi reținute ca temei al existenței reale a
faptei pretinse, deoarece acuzația formulată împotriva unei persoane trebuie să
se întemeieze pe probe, conform art. 62 și art. 63 alin. (1) C. proc. pen., și
nu pe simple supoziții.
Nu se face, de asemenea, referire în concret la elementul constitutiv
al infracțiunii care, în accepțiunea organului de cercetare
penală ar lipsi, ci doar se poate constata că
singurul temei al scoaterii de
sub urmărire penală al petentei este
acela al imposibilității de a proba săvârșirea de către petentă a pretinsei
infracțiuni de luare de mită.
Împotriva sentinței a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție invocând motive de nelegalitate și netemeinicie
vizând greșita soluționare a excepției invocate, a
inadmisibilității plângerii, precum și greșita soluționare pe fond a
plângerii
formulate de petenta.
Se arată în recursul formulat, că excepția s-a invocat pentru că
schimbarea temeiului juridic al scoaterii de sub urmărire penală este
incompatibilă cu cele două soluții expres prevăzute de dispozițiile art. 2781 alin. (8) lit. b) și c) C. proc.
pen., pe care judecătorul le poate adopta.
În plus, instanța de fond nu a precizat în motivarea soluției sale,
care este temeiul de drept al respingerii excepției de inadmisibilitate
invocată.
De asemenea, se susține că petenta nu este persoana vătămată prin
săvârșirea infracțiunii, situație în care trebuia analizat în ce măsură
interesele sale legitime au fost vătămate prin emiterea soluției de scoatere de
sub urmărire penală în temeiul dispozițiile art. 10 lit.
d) C. proc. pen., în acest sens trebuind a se distinge între interesele ce au
fost vătămate prin începerea urmăririi penale și interesele lezate prin soluția
de netrimitere în judecată, consecințele scoaterii de sub urmărire penală a
petentei fiind în ambele cazuri aceleași, respectiv stingerea acțiunii penale
înaintea punerii ei în mișcare din cauza lipsei de temei a acțiunii penale.
Ori, în aceste condiții, interesele petentei nu au fost în nici un fel
vătămate prin soluția de scoatere de sub urmărire penală adoptată.
De asemenea, se susține că schimbând temeiul soluției de scoatere de
sub urmărire penală, instanța de fond a pronunțat o soluție ce nu poate fi
decât atributul exclusiv al procurorului.
Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și pe fond,
respingerea plângerii ca inadmisibilă.
Examinând sentința în raport de criticile recurentului, ca și, din
oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform. art. 385
6
alin.
(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru
considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit art. 278
1
C. proc. pen., care se referă la
procedura plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau
ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, după parcurgerea
procedurii prevăzută de art. 278 C. proc. pen., referitoare la actele
procurorului, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror
interese legitime sunt lezate prin soluțiile de netrimitere în judecată pot
face plângere la judecătorul din cadrul instanței competente să judece cauza în
primă instanță.
După parcurgerea procedurii și soluționarea definitivă a plângerii,
soluțiile procurorului, confirmate de instanță, capătă o autoritate relativă de
lucru judecat, așa cum prevede alin. (1
1
) al art. 278
1
C.
proc. pen. Potrivit acestui text de lege, în situația în care soluția de
netrimitere în judecată este confirmată prin hotărâre definitivă, o persoană nu
mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă, afară de cazul în care s-au
descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire
penală, și nu a intervenit unul din cazurile prevăzută de art. 10
C. proc. pen.
Atât timp cât se exercită calea de atac prevăzută de lege împotriva
soluției de netrimitere în judecată, aceasta nu are caracter definitiv și nu-și
produce efectele, ca o manifestare elocventă a efectului suspensiv al căilor de
atac instituite de Codul de procedură penală.
Investită cu soluționarea plângerii împotriva actului procesual prin
care se dă o soluție de netrimitere în judecată, instanța nu poate fi
împiedicată să recurgă la verificarea în totalitate a ordonanței sau rezoluției
și să îndrepte ori să elimine nelegalitățile actului procesual controlat.
Instanța de judecată nu poate fi ținută de soluțiile prevăzute de alin.
(8) al art. 278
1
C. proc. pen., pentru că aceste soluții vizează
numai confirmarea sau infirmarea dispozițiilor de netrimitere în judecată, dar
nu exclud un control de legalitate atunci când soluția de nesesizare prin
rechizitoriu a instanței este, în fond, temeinică și legală, dar nu răspunde în
integralitate cerințelor de legalitate.
Dacă, în fond, soluția de netrimitere în judecată este temeinică și
legală și poate căpăta o relativă autoritate de lucru judecat, nu poate fi
permisă tolerarea acestui mod de definitivare atunci când se constată aspecte
de nelegalitate și când corijarea lor mai este posibilă. Spunem aceasta pentru
că, o redeschidere a urmăririi penale nu mai este posibilă pentru aceste erori
și pentru că efectele soluțiilor date în rezolvarea acțiunilor penale produc
consecințe diferite, unele cu efecte dezastruoase pentru persoanele vizate.
Mai mult, este de arătat că soluțiile înscrise în cuprinsul
dispozițiile art. 278
1
alin (8) C. proc. pen., privesc aptitudinea
funcțională a acțiunii penale, posibilitatea exercitării ei și nu aspecte ce
țin de reținerea greșită a temeiurilor de stingere sau de împiedicare a punerii
în mișcare.
Dacă s-ar reține opinia parchetului că
temeiul juridic al soluțiilor de
netrimitere în judecată
este atributul exclusiv al procurorului, s-ar ajunge în situația aberantă ca,
pentru corectarea temeiului de drept al unei soluții de netrimitere în
judecată, limitându-se la soluțiile dictate de alin. (8) din art. 278
1
C. proc. pen., instanța să admită plângerea, să desființeze rezoluția sau
ordonanța, să dispună trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau
redeschiderii urmăririi penale, pentru ca după realizarea acestor operațiuni
juridice, procurorul să adopte aceeași soluție dar pe un temei juridic corect.
Posibilitatea cenzurării actelor
procesuale emise de procuror și sub
alte aspecte decât
soluțiile netrimitere în judecată se poate desprind și din interpretarea a fortiori
a dispozițiilor se stabilesc controlul instanței asupra actelor procurorului.
Dacă instanța poate să infirme o soluție e fond dată de procuror cu privire la
punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, cu atât mai mult ea poate
să intervină asupra aspectelor de legalitate și să facă corecțiile necesare
pentru a asigura deplina legalitate a soluției procurorului.
lată de ce instanța de judecată poate proceda la modificarea temeiului
soluției de scoatere de sub urmărire penală dispusă de procuror în procedura de
rezolvare a plângerilor reglementată de dispozițiile art. 278
1
C. proc.
pen.
Cu privire la calitatea procesuală a petentei este de observat că
legiuitorul așează între titularii dreptului de formula plângere împotriva
rezoluților sau ordonanțelor de netrimitere în judecată și orice alte persoane
ale căror interese legitime sunt vătămate prin actele procesuale emise de
procuror. Nu este vorba de presupusa persoană vătămată prin infracțiune pentru
că această persoană este abilitată
distinct
să formuleze plângere, ci de alte persoane asupra cărora soluția
procurorului
produce consecințe directe. Una dintre aceste persoane poate fi chiar persoana
față de care s-a solicitat tragerea la răspundere penală, pentru că o soluție a
procurorului, chiar dacă este o soluție de netrimitere în judecată, poate să
atragă consecințe patrimoniale sau nepatrimoniale, în funcție de statutul său
social și de percepția societății. Unele sunt consecințele stingerii unei
acțiuni penale pe temeiul dispozițiile
art.
10 lit. a) C. proc. pen., care exclude orice altă răspundere subsecventă și
reabilitează
moral orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și altele sunt
efectele pronunțării unei soluții pe temeiuri care permit, în continuare, un
alt gen de tragere la răspundere sau alte consecințe juridice cum este cazul
aplicării dispozițiilor art. 10 lit. b), b
1
) și d) cum este cazul de
față, e) și i) C. proc. pen., etc.
De aceea, pot fi titulari ai plângerilor
în procedura reglementată de
art. 278
1
C. proc.
pen., persoanele față de care soluțiile procurorului pot
atrage consecințe, printre aceste persoane putând
figura denunțătorul ce
poate fi acuzat ulterior de denunț calomnios,
martorul pe cărui mărturie s-a bazat acuzarea persoanei față de care s-a dispus
achitarea pentru
inexistența faptei sau
pentru că fapta nu a fost săvârșită de acuzat, dar și
persoana supusă
învinuirii în situația în care fapta de care este acuzat nu există, dar
stingerea acțiunii penală s-a dispus pentru că s-a apreciat că fapta există,
însă nu întrunește elementele constitutiv ale infracțiunii ori că nu este
prevăzută de legea penală sau nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.
Considerentele de mai sus îndreptățesc Înalta Curte să aprecieze că în
mod justificat prima instanță a respins excepția inadmisibilității
plângeri formulate de petentă și a procedat în
mod legal când a schimbat
temeiul scoaterii de sub urmărire penală din art.
10 lit. d) C. proc. pen., în art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Pe fond, se constată că temeiul stingerii acțiunii penale la care s-a oprit
prima instanță este corect pentru că, însăși acuzarea reține că nu există probe
incriminatorii concludente, iar cercetările efectuate nu au
confirmat aserțiunile persoanelor ce au declarat
împotriva petentei, iar în
recurs nu se face vorbire decât de
inadmisibilitatea plângerii formulată de petentă.
În consecință, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc.
pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție – D.N.A. împotriva sentinței penale nr. 209 din 22
octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală privind pe intimata
petiționară Ș.D.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15 ianuarie 2008.