ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 983/2008

Asupra recursurilor penale de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 223 din 26 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost condamnat inculpatul M.I., la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., în condițiile art. 57 și art. 71 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și 175 lit. i) C. pen. În baza dispozițiilor art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului 24 ore reținere preventivă (de la 19 septembrie 2005 la 20 septembrie 2005). În baza dispozițiilor art. 14 și art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., au fost admise, în parte, acțiunile civile formulate de părțile civile R. E.P.C.

și T.D. și a fost obligat i nculpatul la câte 5.000 lei daune morale către fiecare parte civilă și la 12.200 lei despăgubiri materiale către partea civilă R.E. A fost obligat inculpatul 128,56 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul Municipal Câmpulung cu sediul în Câmpulung, județul Argeș. În baza dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat. În baza dispozițiilor art. 193 C. proc. pen., a mai fost obligat inculpatul la câte 266 lei cheltuieli judiciare către fiecare dintre părțile civile R.E., P.C. și T.D. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: În noaptea de 13 septembrie 2005, inculpatul M.I., a lovit pe victima R.A., cu pumnii și picioarele, provocându-i leziuni traumatice care au dus la decesul acesteia.

Astfel, la data de 13 septembrie 2005, în jurul orelor 23,00, victima R. A., în vârstă de 71 ani, care era bolnavă psihic (boala Alzheimer), a pătruns în curtea martorei M.S., în vârstă de 65 ani, din Municipiul Câmpulung, în care se aflau și nora acesteia, martora M. G. și nepoata sa M.I.J., după care a intrat în holul locuinței. Martorele văzând că victima a intrat în locuința acestora s-au speriat și au început să țipe, moment în care martora M.I.J. a plecat către vecinul lor, inculpatul M.I., care locuia în partea stângă pe partea opusă la circa 500 m distanță de locuința lor. Între timp, fără a exista vreun conflict între martore și victimă și fără ca acestea să lovească pe victimă, martorele M.S.

și M. G. au reușit să-l scoată la poartă pe R.A. După ce a fost scoasă la poartă, victima R.A., din cauza țipetelor celor două martore mai sus arătate, s-a speriat și a fugit pe stradă în sus. În același timp, în aceeași direcție la circa 20 m, alerga și inculpatul M.I. spre victimă. Martora M.G. care se afla la poartă, i-a cerut inculpatului să nu-și mai continue alergarea, deoarece victima a plecat, dar inculpatul a spus că se duce după victimă că există posibilitatea ca acesta să mai revină. După aproximativ 30 m în mijlocul unei pante, inculpatul M. I. a ajuns pe victima R.A., a trântit-o la sol, cei doi rostogolindu-se spre înapoi circa 5 - 6 m, după care inculpatul a lovit pe victimă aproximativ 5 minute, până când la locul faptei a sosit martora M.G.

care l-a găsit pe inculpat deasupra victimei lovind-o cu pumnul în zona feței și a toracelui. De asemenea, martora M.G., în timp ce se afla la poartă, în mai multe rânduri i-a cerut inculpatului să nu o mai lovească pe victima R.A. că o va omorî. După sosirea martorei M.G., la locul faptei a apărut și martorul N.I., martor care a văzut când inculpatul lovea pe victimă cu palma peste față și o întreba cum o cheamă și i-a cerut inculpatului să nu o mai lovească pe victimă că aceasta este aproape terminată și că o va omorî. După sosirea martorului N.I. la fața locului a apărut și martorul M.L., lucrător de poliție, fiul martorei M.S.; martorii M.L. și N.I. au ridicat-o pe brațe pe victima R. A. care nu mai putea să se ridice singură și au așezat-o pe un buștean de lângă curtea familiei M. După aproximativ 10-15 minute a apărut un echipaj de poliție, format din martorii C.I.

și C.Ș.L., agenți de poliție care împreună cu martorul M.L. au urcat victima în mașină fără ca aceasta să fie bruscată. Pe traseu, lucrătorii de poliție s-au întâlnit cu agentul M. care le-a spus că cel din autoturism este rudă cu el și că plecase de la domiciliu în ziua respectivă, iar datorită afecțiunii psihice de care suferea, victima nu mai știa să revină acasă. Între timp a fost anunțată și martora P.C., fiica victimei, care a insistat ca victima să fie dusă acasă, după care a doua zi a fost internată în spital unde, din cauza leziunilor suferite a decedat.

O atare stare de fapt este dovedită, susține, în esență, tribunalul, de întreg probatoriul administrat în cauză, declarații de martori, proces-verbal de cercetare la fața locului, planșe foto, raport de expertiză medico-legală, alte acte medicale, chiar dacă inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, susținând, într-o primă declarație că în noaptea când a avut loc conflictul nu a fost acasă și nu a avut incidente cu nimeni, după care, în declarațiile date ulterior, a adoptat o altă poziție, în sensul că a avut un incident cu victima, a lovit-o de două ori cu palma peste față, dar nu i-a aplicat și alte lovituri care să conducă la decesul acesteia. Tribunalul a apreciat, astfel, că vinovăția inculpatului este evidentă, avându-se în vedere, în esență, concluziile raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză, ce rețin că moartea victimei R.A.

a fost violentă și s-a datorat hemoragiei cerebrale care a survenit în urma unui traumatism cranio-cerebral acut forte, prin lovire cu și de un corp dur, a menționat că drumul era pietruit, între leziunile cranio-cerebrale și deces existând legătură de cauzalitate. Ca urmare, consideră tribunalul, numai acțiunea inculpatului de a lovi victima a condus la producerea leziunilor cranio-cerebrale în urma cărora a survenit decesul, nu și alte loviri constatate la nivelul corpului victimei, produse de alte persoane sau în alte împrejurări, așa cum susține inculpatul, în apărarea sa.

De altfel, susținerile inculpatului că nu el este autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, sunt infirmate de tribunal prin referire la faptul că din probele administrate în cauză, nu rezultă că pe stradă, în acel moment al conflictului, au mai trecut și alte persoane, existând martori oculari care au văzut conflictul între inculpat și victimă, cum ar fi martorele M.G., M.S., M.I.J., în domiciliul cărora victima a pătruns sau martorul N.I., precum și alți martori care nu au fost la fața locului, cum ar fi martorii D.I. și Ș.C., care au aflat despre conflictul dintre inculpat și victimă, a doua zi, chiar de la acesta. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că părțile vătămate R.E., soția victimei, T.D.

și P.C., fiicele victimei, s-au constituit părți civile cu suma totală de 500.000.000 lei ROL, din care 250.000.000 lei ROL daune morale și 250.000.000 lei ROL daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu transportul victimei la spital, cu parastasul de înmormântare și parastase ulterioare, însă, din probele administrate a rezultat un alt cuantum, mai mic decât cel solicitat și, în consecință, tribunalul a admis, în parte, acțiunile formulate de aceste părți civile în cuantumul menționat pentru fiecare parte civilă în dispozitivul enunțat. Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul, criticând soluția sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, invocând, oral dar și în concluziile scrise, mai multe argumente, susținând, în esență, următoarele motive: 1. Fapta nu a fost săvârșită de el, astfel că se impune achitarea sa, în baza art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen. În acest sens, susține că în momentul urcării victimei în urma incidentului avut cu inculpatul în autoturismul ARO al poliției, victima nu avea leziuni de violență și, ca atare, activitatea inculpatului de a urmări victima, a o prinde, a o lovi cu palma peste față și a o întreba cine este și de ce a intrat în locuința familiei M., încetase cu mult timp înainte de sosirea echipajului de poliție, astfel că aceasta până în acel moment nu fusese agresată producându-i-se leziunile traumatice descrise în actul medico-legal.

Prin urmare, susține inculpatul, nu el este cel care i-a produs victimei leziunile constatate, în special cele craniene și toracice, primele în legătură directă de cauzalitate cu decesul, ci o altă persoană, sugerând că poate fi și unul dintre lucrătorii de poliție cu atât mai mult cu cât din familia victimei face parte și polițistul M.L., care a fost chemat de familia acesteia, urmare a pătrunderii victimei în domiciliul acesteia, invocând în acest sens urme de cătușe constatate la mâna stângă a victimei, evidențiate în planșa foto.

Totodată, în sensul că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat, invocă și faptul că a lovit victima doar cu palma în zona feței, nu avea în mână nici un corp contondent, fiind îmbrăcat sumar, în papuci, când a avut loc conflictul, agenții de poliție au susținut că nu au observat când au venit la fața locului ca victima să prezinte leziuni grave cum ar fi fractură de piramidă nazală ce presupune o sângerare abundentă și multiple echimoze, în momentul venirii acestora victima se putea deplasa singură, invocând, totodată, și concluziile raportului medico- legal, în sensul că leziunile care au produs moartea victimei au fost urmarea lovirii cu corp dur, dar și de corp dur, chiar și prin comprimare între planuri dure, inculpatul nefiind autorul acestora.

Nu poate fi acceptată nici susținerea tribunalului că leziunile ar fi survenit urmare a „rostogolirii” victimei împreună cu inculpatul, deoarece nu- și găsesc explicație leziunile de autoapărare evidențiate pe corpul acestuia, produse prin heteroagresiune (lovire activă), la care adaugă și faptul că aceasta ar presupune ca și el să prezinte leziuni de violență, cel puțin excoriații, în condițiile în care era îmbrăcat în șort și tricou cu mânecă scurtă.

2. Încadrarea juridică dată faptei nu este legală, astfel că se impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., întrucât victima a decedat nu ca urmare a loviturilor primite, ci la un interval de aproximativ 20 de ore, timp în care s-a aflat în îngrijirea familiei, după care a fost internată în spital unde i s-au acordat îngrijiri medicale, astfel că nu poate subzista infracțiunea de omor ci infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, urmând a se dispune, în consecință, achitarea inculpatului, potrivit acestei ultime încadrări juridice solicitate. 3. Se impune, în subsidiar, soluția desesizării instanței de judecată și trimiterea cauzei la parchet, potrivit art. 380 raportat la art. 332 alin. (2) C. proc.

pen. , pentru refacerea unor activități procesuale și a unor acte procedurale, care să conducă la identificarea adevăraților autori, invocându-se în acest sens, lipsa inculpatului, asistat de apărător ales sau din oficiu, la data de 25 septembrie 2005, când s-a încheiat procesul-verbal în care se consemnează că s-a procedat la extinderea cercetării la fața locului, situație care atrage refacerea urmăririi penale. Prin decizia penală nr. 133 din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de inculpat, a desființat în parte sentința penală apelată și rejudecând: A făcut aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.

și a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 15 ani închisoare la 7 ani închisoare. În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie și în baza art. 65 alin. (1) și (2) C. pen., s-au interzis aceleași drepturi, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 3 ani. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța astfel, Curtea a apreciat că prima instanță a stabilit corect vinovăția inculpatului, condamnându-l pe acesta pentru fapta reținută în sarcina sa. Este evident că, între inculpat și victimă, bolnavă psihic (boala Alzheimer) a avut loc un conflict în noaptea de 13 septembrie 2005, la mijlocul acesteia, inculpatul M.I., vecin cu familia M., reacționând la țipetele acestei familii care s-au speriat când în plină noapte victima a intrat în locuința lor.

Reacția, însă, extrem de violentă a inculpatului în condițiile în care victima era bolnavă psihic, care și plecase din curtea familiei M., mai mult martora M.G. i-a cerut să nu mai alerge după victimă pentru că părăsise domiciliul, este mult disproporționată în raport de fapta de pătrundere a victimei în domiciliul familiei vecine, în apărarea căreia a intervenit inculpatul. Astfel, inculpatul fuge după victimă, o ajunge în mijlocul pantei, o trântește la sol, se rostogolesc pe drumul pietruit câțiva metri, după care inculpatul continuă să o lovească mereu aproximativ 5 minute. Din declarațiile martorei oculare M.I.J. rezultă că a auzit în direcția și locul unde inculpatul a prins victima „zgomot de cădere, urmat de zgomote specifice unei rostogoliri, apoi zgomote specifice de lovituri”.

Totodată, aceeași martoră mai menționează că mama ei, M. G. și ea martor ocular, îi striga inculpatului să nu o mai lovească pentru că o omoară, după care, au venit la fața locului, vecinul N.I. și unchiul ei M.L., polițist, care au dus pe victimă mai aproape de curte și au așezat-o pe niște lemne. Această declarație a martorei M.I.J. se coroborează cu alte declarații date de martora M.G., mama acesteia dar și cu cea dată de bunica sa M. S., deși, inițial, atât martora M. G. cât și martora M.S. au încercat să ascundă adevărul cu privire la fapta săvârșită de către inculpat, întrucât aveau remușcări cu privire la o posibilă învinuire a acestuia care intervenise în apărarea lor. La aceste declarații se adaugă și declarația martorului menționat mai sus, N.I., martor ocular, care arată că a văzut când inculpatul lovea victima cu palma în direcția feței, era noapte, spunându-i, totodată, să nu o mai lovească pentru că este „aproape moartă”.

Aceste declarații sunt menținute și în faza judecății, M. G. declarând, totodată, că în momentul în care a sosit M.L. „victima respira greu iar când respira scotea limba" iar martorul N.I. declarând, ca și la urmărire penală, că a cerut inculpatului să nu mai lovească victima, întrucât este „aproape terminată”, victima nemaiputând să vorbească, la care se adaugă și declarația altor martori audiați în faza judecății care confirmă învinuirea adusă inculpatului, cum ar fi declarațiile martorilor D.I. și Ș.C. care, întâlnindu-l pe inculpat a doua zi și intenționând să-l salute, acesta le-a spus să nu-i strângă mâna dreaptă prea tare deoarece îl doare, întrucât bătuse o persoană care intrase în locuința martorei M.S., declarații date în acest sens de acești martori și în faza de urmărire penală.

Toate aceste susțineri ale martorilor oculari, înlătură apărarea acestuia că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa, apărarea reliefând numai anumite împrejurări, favorabile inculpatului, de pildă susținerea din declarația dată de martorul N.I. că a lovit-o doar cu palma, nemenționând celelalte împrejurări la care a făcut referire același martor, dar în acuzarea inculpatului, așa cum au fost prezentate mai sus.

Susținerea inculpatului că victima mergea singură atunci când a fost urcată în mașina ARO a poliției, este de asemenea infirmată, deoarece din concluziile raportului medico-legal, posibilitatea deplasării victimei putea fi ca și inexistentă, așa cum de altfel sunt în acest sens susținerile martorilor menționați, că victima de-abia se mai ținea pe picioare, nu vorbea și a fost luată de brațe ca să poată urca în mașină . De asemenea, apărarea că victima nu avea urme de violență în momentul intrării în autoturismul ARO, nu poate fi reținută, pentru că astfel de urme existau, chiar martorul M.L. declarând că victima era zgâriată pe față, iar în raport întocmit către șeful poliției menționând că era murdară de noroi și de sânge.

Faptul că ceilalți martori, polițiști în cauză, audiați la tribunal C.Ș.L., C.I. sau la curte, M.V. nu confirmă anumite violențe vizibile, se datorează și împrejurării că era întuneric iar în ARO nu era lumină, ceea ce nu înseamnă că aceste violențe ascunse, nu atât de vizibile, nu au existat în momentul urcării în mașina ARO și că ele s-ar fi produs ulterior, chiar de polițiști, invocându-se în acest sens și o eventuală urmă de cătușe.

O atare susținere, ca de altfel și celelalte susțineri ale inculpatului, în apărare, în sensul că nu a avut nici un obiect contondent să lovească victima, nu a cauzat el leziunile victimei în special cele craniene și toracice ce au avut legătură cu decesul, că nu-și găsesc explicație leziunile de autoapărare evidențiate pe corpul victimei produse prin heteroagresiune, la care adaugă și susținerea că astfel de leziuni care au condus la deces și mecanismul de producere exclud rostogolirea, sunt infirmate de ansamblul probator administrat în cauză, de declarațiile martorilor, așa cum au fost analizate mai sus, la care se adaugă și concluziile raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză.

Curtea a apreciat că numai aceste leziuni care au cauzat hemoragia cerebrală și care a survenit în urma traumatismului cranio-cerebral acut forte prin lovire cu corpuri dure și de corpuri dure, așa cum rezultă din raportul de constatare medico-legală întocmit în cauză, au cauzat decesul victimei și nu altele constatate la nivelul altor părți ale corpului, și cum aceste leziuni sunt consecința activității infracționale a inculpatului, așa cum de altfel, în mod corect a stabilit tribunalul, se impunea condamnarea acestuia și nu achitarea sa.

De altfel, în „lupta” dintre inculpat și victimă pe pantă, pe un drum pietruit, prin lovirea cu brațele, eventual cu pumnul în zona capului, a feței, inculpatul nu neagă că i-ar fi dat două palme, ce a atras și o reacție firească de autoapărare a victimei ce explică leziunile constatate la nivelul brațelor și al fețelor dorsale ale mâinilor, a se vedea constatările prin mecanismul de producere a leziunilor, la care se adaugă rostogolirea în plină noapte pe drumul pietruit circa 5-6 minute, cu lovituri în continuare aplicate de inculpat, în acest mod s-au putut produce echimozele de pe fața victimei constatate și din planșele foto și, eventual, comprimarea între planuri dure, în urma căreia au putut surveni leziunile traumatice de la nivelul toracelui, toate aceste situații sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, așa cum a fost analizat, dovedesc cu prisosință vinovăția inculpatului, chiar dacă el nu recunoaște fapta.

De menționat că, inculpatul nu a negat total conflictul, susținând că numai a lovit-o cu palma, deși, inițial, s-a apărat că nici nu s-a întâlnit cu victima în noaptea de 13 septembrie 2005. Nu a putut fi reținută nici critica vizând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. l75 lit. i) C. pen., în art. 183 C. pen., deoarece din modul de desfășurare a activității infracționale descris mai sus, prin vizarea unor zone vitale, cum ar fi zona capului, urmare a frecvenței și intensității unor asemenea acțiuni violente, în condițiile în care victima era și bolnavă psihic, rezultă că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, acționând cu intenție indirectă de a ucide, în raport de care fapta reținuta în sarcina sa, în mod corect a fost încadrată ca fiind omor calificat.

Ca urmare, în aceste condiții, posibilitatea de a accepta că nu se va produce moartea victimei, astfel că rezultatul mai grav vizând consecința morții s-ar datora culpei inculpatului, nu poate fi primită pentru a fi încadrată activitatea infracțională a inculpatului ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, așa cum susține apărarea. Nici critica vizând restituirea cauzei la parchet, pentru refacerea urmăririi penale, nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile legale ale art. 332 alin. (2) C. proc. pen. , în sensul că cercetarea la fața locului, vizând o faptă penală săvârșită de o persoană aflată în libertate, se poate face și fără prezența părților atunci când se consideră necesar, așa cum pretind dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc.

pen. Curtea a apreciat că în această cauză dedusă judecății nu s-a făcut o justă individualizare a pedepsei, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată inculpatului este o pedeapsă prea severă, nu în raport de rezultatul deosebit de grav al faptei sale, de gradul deosebit de pericol social al acesteia, dar în raport de împrejurările în care s-a săvârșit această faptă, constând în aceea că inculpatul a reacționat disproporționat la strigătele în noapte ale familiei vecine, pentru că victima bolnavă psihic intrase în domiciliul acestora, lovind-o violent tocmai pentru a nu mai repeta astfel de fapte, o astfel de împrejurare constituie, în opinia curții, o certă circumstanță atenuantă, așa cum se degajă din dispozițiile art. 74 alin. (2) C. proc.

pen. , și care se circumscrie, de altfel, criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., cu privire la individualizarea pedepsei. Cum aceste criterii fac referire, în mod expres, la stabilirea pedepsei și la persoana inculpatului, cum acesta nu are antecedente penale și a avut până la acest conflict cu victima o bună comportare în familie și societate, curtea a considerat că în cauză se impune a se face aplicarea și a art. 74 alin. (l) lit. a) C. proc. pen. Împotriva deciziei penale nr. 133 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Pitești în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul M.I. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești a criticat decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. Instanța de apel în lipsa cererii inculpatului, în mod nelegal și netemeinic a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., privind conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii și în raport numai cu aceasta a diminuat pedeapsa aplicată de instanța de fond de la 15 la 7 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de omor calificat. Se apreciază că instanța de apel nu a făcut o justă individualizare a pedepsei, potrivit criteriilor generale de individualizare a acesteia prevăzută de art. 72 C. pen. Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere poziția nesinceră a inculpatului în sensul că nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii de omor, de gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, cum și de celelalte elemente care agravează răspunderea penală a acestuia.

Aplicarea unei pedepse de numai 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, nu este de natură să îndeplinească scopurile prevăzute de art. 52 C. pen., în sensul reeducării condamnatului și a prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni îndreptate împotriva vieții. Inculpatul M.I. a reiterat aceleași critici privind greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, întrucât din probele administrate nu rezultă că este autorul faptei și greșita încadrare juridică a faptei, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 183 C. pen. În plus inculpatul a criticat decizia recurată, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, respectiv asupra declarației martorului A.N.

și din care rezultă că locul unde s-a desfășurat conflictul nu era iluminat, distingându-se o persoană doar la 3-4 metri. În drept, inculpatul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 385 9 pct. 10, 17 și 18 C. proc. pen. și a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta: Referitor la recursul declarat de inculpatul M.I. se constată că instanțele au reținut corect în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că în noaptea de 13 septembrie 2005 într-un loc public inculpatul, a aplicat victimei R.A.

mai multe lovituri cu pumnii și picioarele, provocându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia. Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 224/B/2005 al S.M.L. Argeș moartea victimei a fost violentă și s-a datorat hemoragiei cerebrale, ce a survenit în urma unui T.C.C. acut forte prin lovire cu și de corp dur. Prin același raport se concluzionează că între leziunile traumatice cranio-cerebrale și deces există legătură directă de cauzalitate, iar celelalte semne de violență constatate s-au putut produce prin lovire cu și de corp dur și comprimare între planuri dure. Inculpatul în recursul său a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., susținând că instanțele au comis o gravă eroare de fapt pronunțând și, respectiv, menținând o hotărâre greșită de condamnare.

Potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă de fapt există atunci când situația de fapt reținută de instanță prin hotărârea atacată este contrară probelor administrate. Pentru a fi incidente dispozițiile legale invocate, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, respectiv să fi influențat asupra soluției pronunțate în cauză și să fie vădită, neîndoielnică. În speță, cazul de casare invocat de inculpat nu este incident, din probele administrate rezultând fără dubiu că inculpatul este autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat.

În acest sens sunt semnificative declarațiile martorilor oculari M.G., M.S., N.I. și M.I.J., ce se coroborează cu concluziile raportului de constatare medico-legală, procesele-verbale de cercetare la față locului, precum și cu declarațiile martorilor M.L., D.I., Ș.C., P.C. și R.E. Astfel, martorele M.G., M.S. și M.I.J. l-au văzut pe inculpat alergând după victimă, pe stradă, momentul când acesta a început să o agreseze, ulterior cei doi rostogolindu-se cca. 5 - 6 metri. După ce s-au oprit din rostogolire, martora M.G. arată că „am auzit lovituri de pumni și palme care au durat cca. 5 - 6 minute”, iar atunci când s-a deplasat către aceștia l-a văzut pe inculpat ce ținea victima cu mâna stângă de umăr, iar cu dreapta îi aplica lovituri în zona feței și a gâtului.

La insistențele martorei, inculpatul a încetat să mai lovească victimei, care nu a reușit să se mai ridice, fiind dusă de către inculpat și martorii N.I. și M.L. lângă locuința familiei M. Martorul N.I. a văzut, de asemenea, când inculpatul lovea victima cu palma în zona feței „D.M. o întreba pe acea persoană cum se numește, iar acea persoană nu răspundea, motiv pentru care o mai lovea cu palma peste față în timp ce aceasta era căzută la pământ cu fața în sus”. Același martor relatează că i-a spus inculpatului să nu mai lovească persoana căzută că este aproape moartă, inculpatul încetând agresiunea asupra victimei. Deși nu a fost prezent în momentul incidentului, martorul M.L. arată că a aflat de la mama și respectiv cumnata sa, martorele M.S.

și M.G., cum inculpatul a urmărit victima, a trântit-o la pământ, după care a început să o lovească. Ulterior, când a ajuns la locuința familiei M. a putut sesiza că victima era zgâriată pe față, prezenta urme de sânge și noroi pe haine și nu se putea deplasa singură. Susținerile inculpatului în sensul că a aplicat victimei doar două palme și că aceasta nu prezenta urme de sânge sunt infirmate de declarațiile martorei M.G. care, pe lângă faptul că a relatat modalitatea în care inculpatul a agresat victima, ulterior l-a văzut pe acesta cu urme de sânge „pe mâini, genunchi și pe picioare”, i-a turnat apă să se spele de sânge și l-a auzit pe inculpat când acuza dureri la mână. Declarațiile martorei în acest sens se coroborează cu declarațiile fiicei sale, martora M.I.J., dar și cu declarațiile martorilor D.I.

și Ș.C., aceștia din urmă relatând că inculpatul, atunci s-au salutat, le-a cerut să nu îi strângă mâna deoarece cu o seară înainte se bătuse cu o persoană care intrase în gospodăria lui M.S. Inculpatul s-a apărat în sensul că nu a produs victimei leziunile constatate la examinarea medico-legală, că atunci când a fost urcată în autoturismul poliției aceasta nu avea urme de violență, loviturile putând fi aplicate ulterior, iar din planșele foto existente la dosarul cauzei reiese că victima a fost încătușată, prezentând în acest sens în zona regiunii radiocarpiene stânga o leziune ce ar sugera că victimei i s-au pus cătușe. Nici aceste apărări ale inculpatului nu sunt confirmate de probatoriul administrat.

Astfel, lucrătorii de poliție C.I. și C.Ș.L. care au sosit la locul incidentului au arătat că nu aveau posibilitatea să observe dacă victima prezenta urme de lovituri sau de sânge pentru că nu era lumină nici în locul unde au găsit victima, dar nici în mașină, că aceasta purta pe cap o pălărie, au ajutat-o să se urce în autoturism, nu aveau cătușe asupra lor, iar încătușarea nici nu era necesară, deoarece victima nu a avut un comportament violent, stând liniștită până când au dus-o acasă. Martorul M.V. confirmă împrejurarea că lucrătorii de poliție nu aveau în dotare cătușe, iar în momentul în care a văzut victima nu a putut sesiza dacă prezenta urme de violență, întrucât era întuneric și nici nu s-a uitat cu atenție la aceasta.

După ce victima a fost dusă acasă, martorele P.C. și R.E. au constatat că aceasta prezenta urme de lovituri în zona capului, pe mâini și pe corp, nu putea să meargă, iar a doua zi au transportat-o la spital. Inculpatul în motivele de recurs a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra declarației martorului A.N. Potrivit dispozițiilor legale invocate, hotărârile sunt supuse casării când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

La stabilirea vinovăției inculpatului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat au fost avute în vedere toate declarațiile martorilor audiați în cauză. Deși, instanța de apel în motivarea deciziei nu face o referire expresă la declarația martorului A.N., analizează pe larg probele care au condus la concluzia că inculpatul este autorul faptei. În acest context este de menționat că declarațiile martorilor M.S., M.G., M.I.J. și N.I. se coroborează între ele, martorii văzând când inculpatul alerga după victimă, când s-au rostogolit, precum și când acesta aplica lovituri victimei (N.I. și M.G.). Față de cele expuse, Înalta Curte constată că, prin probele administrate, prezumția de nevinovăție instituită de dispozițiile art. 66 C. pen., a fost înlăturată, astfel că este corectă condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat în modalitatea reținută de instanțe.

Critica privind greșita încadrare juridică a faptei întemeiată pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., este, de asemenea, nefondată. Infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., este o infracțiune praeterintenționată, inculpatul acționează cu intenție în ceea ce privește lovirea victimei, însă este în culpă în raport de rezultatul mai grav care se produce și anume moartea acesteia. În raport de împrejurările concrete în care a comis fapta, de intensitatea și numărul loviturilor aplicate, inclusiv într-o zonă vitală, vârsta înaintată a victimei și starea de boală a acesteia, inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și deși nu l-a urmărit a acceptat posibilitatea producerii lui, acționând, așa cum a reținut și instanța de apel, cu intenție indirectă.

Referitor la recursul declarat de parchet și care vizează netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., nu sunt incidente în speță, instanța de apel făcând o justă individualizare a pedepsei, pedeapsă ce este în măsură să corespundă, prin cuantumul său și modalitatea de executare, scopului preventiv și educativ al pedepsei prevăzută de art. 52 C. pen. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile Părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanța de prim control judiciar a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., atunci când a aplicat inculpatului o pedeapsă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenție. Astfel, inculpatul a săvârșit o faptă cu un grad ridicat de pericol social, însă nu pot fi ignorate împrejurările în care a comis fapta, reacționând disproporționat, așa cum a reținut și instanța de apel, la strigătele de ajutor ale vecinilor săi, dar nici datele care circumstanțiază persoana sa, necunoscut cu antecedente penale, încadrat în muncă, cu probleme de sănătate, astfel că reținerea de circumstanțe atenuante este pe deplin justificată. În consecință, constatând că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, Înalta Curte urmează să le respingă, ca nefondate, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul M.I. împotriva deciziei penale nr. 133/ A din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2008.