ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 983/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 983/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor penale

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 223

din 26 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost condamnat inculpatul

M.I., la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și b) C. pen., în condițiile art. 57 și art. 71 C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și 175 lit. i)

C. pen.

În

baza dispozițiilor art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală

aplicată

inculpatului 24 ore reținere preventivă (de la 19 septembrie 2005 la 20

septembrie 2005).

În baza

dispozițiilor art. 14 și art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.,

au

fost admise, în parte, acțiunile civile formulate de părțile civile R.

E.P.C. și T.D. și a fost

obligat i

nculpatul la

câte 5.000 lei

daune morale către fiecare parte civilă și la 12.200 lei despăgubiri materiale

către partea civilă R.E.

A fost

obligat inculpatul 128,56 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul

Municipal Câmpulung cu sediul în Câmpulung, județul Argeș.

În

baza dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la

500 lei cheltuieli judiciare

către stat.

În baza

dispozițiilor

art. 193

C. proc. pen.,

a mai fost obligat

inculpatul la câte 266 lei cheltuieli judiciare

către fiecare dintre părțile civile

R.E., P.C. și T.D.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut următoarele:

În noaptea de

13 septembrie 2005, inculpatul M.I., a lovit pe

victima R.A., cu

pumnii și

picioarele, provocându-i leziuni traumatice care au dus la decesul

acesteia.

Astfel,

la data de 13 septembrie 2005, în jurul orelor 23,00, victima R.

A., în vârstă de 71 ani,

care era bolnavă psihic (boala Alzheimer), a pătruns în curtea martorei M.S.,

în vârstă de 65 ani, din

Municipiul

Câmpulung, în care se aflau și nora acesteia, martora M.

G. și nepoata sa

M.I.J., după care a intrat în holul locuinței.

Martorele văzând că victima

a intrat în locuința acestora s-au

speriat

și au început să țipe, moment în care martora M.I.J. a plecat către vecinul

lor, inculpatul M.I., care locuia în partea stângă

pe partea opusă la

circa 500 m distanță de locuința lor.

Între

timp, fără a exista vreun conflict între martore și victimă și

fără ca

acestea să lovească pe victimă, martorele M.S. și M.

G. au reușit să-l scoată la poartă

pe R.A.

După ce

a fost scoasă la poartă, victima R.A., din cauza

țipetelor celor

două martore mai sus arătate, s-a speriat și a fugit pe stradă în

sus.

În

același timp, în aceeași direcție la circa 20 m, alerga și inculpatul

M.I. spre victimă.

Martora M.G. care se afla la

poartă, i-a cerut

inculpatului să nu-și mai

continue alergarea, deoarece victima a plecat, dar inculpatul a spus că se duce

după victimă că există posibilitatea ca acesta să

mai revină.

După

aproximativ 30 m în mijlocul unei pante, inculpatul M.

I. a ajuns pe

victima R.A., a trântit-o la sol, cei doi rostogolindu-se

spre înapoi

circa 5 - 6 m, după care inculpatul a lovit pe victimă aproximativ 5

minute,

până când la locul faptei a sosit martora M.G. care l-a

găsit pe

inculpat deasupra victimei lovind-o cu pumnul în zona feței și a

toracelui.

De

asemenea, martora M.G., în timp ce se afla la

poartă, în mai

multe rânduri i-a cerut inculpatului să nu o mai lovească pe

victima R.A. că o va omorî.

După

sosirea martorei M.G., la locul faptei a apărut și

martorul N.I., martor care a văzut

când inculpatul lovea pe victimă

cu palma

peste față și o întreba cum o cheamă și i-a cerut inculpatului să nu o

mai lovească pe victimă că aceasta este aproape

terminată și că o va omorî.

După

sosirea martorului N.I. la fața locului a apărut și

martorul M.L.,

lucrător de poliție, fiul martorei M.S.; martorii M.L. și N.I. au ridicat-o pe

brațe pe victima R.

A. care nu mai putea să se ridice singură și au așezat-o pe un buștean

de lângă curtea familiei M.

După

aproximativ 10-15 minute a apărut un echipaj de poliție, format din martorii C.I.

și C.Ș.L., agenți de poliție

care împreună cu martorul M.L. au

urcat victima în mașină fără ca

aceasta să fie bruscată.

Pe

traseu, lucrătorii de poliție s-au întâlnit cu agentul M. care le-a spus că cel

din autoturism este rudă cu el și că plecase de la domiciliu în

ziua

respectivă, iar datorită afecțiunii psihice de care suferea, victima nu mai

știa să revină acasă.

Între timp a fost anunțată

și martora P.C., fiica

victimei, care a

insistat ca victima să fie dusă acasă, după care a doua zi a fost

internată în spital unde, din cauza leziunilor

suferite a decedat.

O

atare stare de fapt este dovedită, susține, în esență, tribunalul,

de

întreg probatoriul administrat în cauză, declarații de martori, proces-verbal

de

cercetare la fața locului, planșe foto, raport de expertiză medico-legală, alte

acte medicale,

chiar dacă inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei,

susținând, într-o primă declarație că în noaptea

când a avut loc conflictul nu a

fost

acasă și nu a avut incidente cu nimeni, după care, în declarațiile date

ulterior, a adoptat o altă poziție, în sensul că a

avut un incident cu victima, a

lovit-o

de două ori cu palma peste față, dar nu i-a aplicat și alte lovituri care să

conducă

la decesul acesteia.

Tribunalul a apreciat,

astfel, că vinovăția inculpatului este

evidentă,

avându-se în vedere, în esență, concluziile raportului de constatare

medico-legală efectuat în cauză, ce rețin că

moartea victimei R.A. a

fost

violentă și s-a datorat hemoragiei cerebrale care a survenit în urma unui

traumatism cranio-cerebral acut forte, prin

lovire cu și de un corp dur, a

menționat

că drumul era pietruit, între leziunile cranio-cerebrale și deces

existând

legătură de cauzalitate.

Ca

urmare, consideră tribunalul, numai acțiunea inculpatului de a

lovi

victima a condus la producerea leziunilor cranio-cerebrale în urma cărora

a

survenit decesul, nu și alte loviri constatate la nivelul corpului victimei,

produse

de alte persoane sau în alte împrejurări, așa cum susține inculpatul,

în apărarea sa.

De

altfel, susținerile inculpatului că nu el este autorul infracțiunii

pentru

care a fost trimis în judecată, sunt infirmate de tribunal prin referire la

faptul

că din probele administrate în cauză, nu rezultă că pe stradă, în acel

moment

al conflictului, au mai trecut și alte persoane, existând martori oculari

care au

văzut conflictul între inculpat și victimă, cum ar fi martorele M.G., M.S., M.I.J.,

în domiciliul cărora

victima a pătruns sau martorul N.I., precum și

alți martori care nu au

fost la fața locului, cum ar fi

martorii D.I. și Ș.C., care

au aflat despre conflictul dintre inculpat și victimă, a

doua zi, chiar de la acesta.

În

ceea ce privește latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că

părțile vătămate R.E., soția

victimei, T.D. și P.C., fiicele victimei, s-au constituit părți civile cu suma

totală de

500.000.000 lei ROL, din care

250.000.000 lei ROL daune morale și 250.000.000

lei ROL daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu

transportul

victimei la spital, cu

parastasul de înmormântare și parastase ulterioare, însă, din probele

administrate a rezultat un alt cuantum, mai mic decât cel solicitat

și, în consecință, tribunalul a admis, în parte,

acțiunile formulate de aceste

părți

civile în cuantumul menționat pentru fiecare parte civilă în dispozitivul

enunțat.

Împotriva

sentinței a declarat apel inculpatul, criticând soluția sub

aspectul

nelegalității și netemeiniciei, invocând, oral dar și în concluziile scrise,

mai

multe argumente, susținând, în esență, următoarele motive:

nu a fost săvârșită de el, astfel că se impune achitarea sa,

în baza art. ll pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. c)

C. proc.

pen.

În

acest sens, susține că în momentul urcării victimei în urma

incidentului

avut cu inculpatul în autoturismul ARO al poliției, victima nu

avea leziuni de violență și,

ca atare, activitatea inculpatului de a urmări

victima, a o prinde, a o lovi cu palma peste față și a o întreba cine

este și de ce

a intrat în locuința

familiei M., încetase cu mult timp înainte de sosirea

echipajului de poliție, astfel că aceasta până în

acel moment nu fusese agresată producându-i-se leziunile traumatice descrise în

actul medico-legal.

Prin urmare, susține

inculpatul, nu el este cel care i-a produs

victimei

leziunile constatate, în special cele craniene și toracice, primele în

legătură directă de cauzalitate cu decesul, ci o

altă persoană, sugerând că poate fi și unul dintre lucrătorii de poliție cu

atât mai mult cu cât din familia victimei

face parte și polițistul M.L., care a fost chemat de familia acesteia,

urmare a pătrunderii victimei în domiciliul

acesteia, invocând în acest sens

urme

de cătușe constatate la mâna stângă a victimei, evidențiate în planșa foto.

Totodată,

în sensul că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii

pentru care a fost

condamnat, invocă și faptul că a lovit victima doar cu

palma în zona feței, nu avea în mână nici un corp contondent, fiind

îmbrăcat

sumar, în papuci, când a

avut loc conflictul, agenții de poliție au susținut că

nu au observat

când au venit la fața locului ca victima să prezinte leziuni grave cum ar fi

fractură de piramidă nazală ce presupune o sângerare abundentă și multiple

echimoze, în momentul venirii acestora victima se

putea deplasa singură, invocând, totodată, și concluziile raportului

medico-

legal, în sensul că leziunile

care au produs moartea victimei au fost urmarea

lovirii cu corp dur, dar și de corp dur, chiar și prin comprimare între

planuri

dure, inculpatul nefiind autorul acestora.

Nu

poate fi acceptată nici susținerea tribunalului că leziunile ar fi

survenit

urmare a „rostogolirii” victimei împreună cu inculpatul, deoarece nu-

și

găsesc explicație leziunile de autoapărare evidențiate pe corpul acestuia,

produse

prin heteroagresiune (lovire activă), la care adaugă și faptul că aceasta

ar

presupune ca și el să prezinte leziuni de violență, cel puțin excoriații, în

condițiile

în care era îmbrăcat în șort și tricou cu mânecă scurtă.

juridică dată faptei nu este legală, astfel că se impune

schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen.,

în

infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., întrucât victima a decedat nu ca

urmare

a loviturilor primite, ci la un interval de aproximativ 20 de ore, timp în care

s-a aflat în îngrijirea familiei, după care a fost internată în spital unde i

s-au

acordat îngrijiri medicale, astfel că nu poate subzista infracțiunea de

omor ci

infracțiunea

de lovituri cauzatoare de moarte, urmând a se dispune, în

consecință, achitarea inculpatului, potrivit

acestei ultime încadrări juridice

solicitate.

impune, în subsidiar, soluția desesizării instanței de judecată

și trimiterea cauzei la

parchet, potrivit art. 380 raportat la art. 332 alin. (2)

C. proc. pen.

, pentru refacerea unor

activități procesuale și a unor acte

procedurale,

care să conducă la identificarea adevăraților autori, invocându-se

în acest sens, lipsa inculpatului, asistat de

apărător ales sau din oficiu, la data

de 25 septembrie 2005, când s-a

încheiat procesul-verbal în care se

consemnează

că s-a procedat la extinderea cercetării la fața locului, situație

care

atrage refacerea urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 133

din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de

inculpat, a desființat în parte sentința penală apelată și rejudecând:

A făcut aplicarea dispozițiilor

art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1)

lit. a) C. pen. și a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 15 ani

închisoare la 7 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C.

pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., ca pedeapsă accesorie și în baza art. 65 alin. (1) și (2) C. pen.,

s-au interzis aceleași drepturi, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 3

ani.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța astfel,

Curtea a apreciat că prima instanță a stabilit corect vinovăția inculpatului,

condamnându-l pe acesta pentru fapta reținută în sarcina sa.

Este

evident că, între inculpat și victimă, bolnavă psihic (boala Alzheimer) a avut

loc un conflict în noaptea de 13 septembrie 2005, la

mijlocul acesteia, inculpatul M.I.,

vecin cu familia M.,

reacționând la țipetele

acestei familii care s-au speriat când în plină noapte

victima a intrat

în locuința lor.

Reacția,

însă, extrem de violentă a inculpatului în condițiile în care

victima

era bolnavă psihic, care și plecase din curtea familiei M., mai

mult

martora M.G. i-a cerut să nu mai alerge după victimă pentru

că

părăsise domiciliul, este mult disproporționată în raport de fapta de

pătrundere a victimei în

domiciliul familiei vecine, în apărarea căreia a intervenit inculpatul.

Astfel,

inculpatul fuge după victimă, o ajunge în mijlocul pantei, o

trântește

la sol, se rostogolesc pe drumul pietruit câțiva metri, după care

inculpatul

continuă să o lovească mereu aproximativ 5 minute.

Din

declarațiile martorei oculare M.I.J.

rezultă că a auzit în direcția

și locul unde inculpatul a

prins victima „zgomot de cădere, urmat

de zgomote specifice unei rostogoliri,

apoi zgomote specifice de lovituri”.

Totodată,

aceeași martoră mai menționează că mama ei, M.

G. și ea martor ocular, îi striga

inculpatului să nu o mai lovească

pentru că

o omoară, după care, au venit la fața locului, vecinul N.I.

și unchiul ei M.L., polițist, care au dus pe

victimă mai aproape de

curte și au așezat-o pe niște lemne.

Această declarație a

martorei M.I.J. se coroborează cu alte declarații date de martora M.G., mama

acesteia dar și cu cea dată de bunica sa M.

S.,

deși, inițial, atât martora M.

G. cât și

martora M.S. au încercat să ascundă adevărul cu privire la fapta săvârșită de

către inculpat, întrucât aveau remușcări cu privire

la o posibilă învinuire a acestuia care

intervenise în apărarea lor.

La

aceste declarații se adaugă și declarația martorului menționat

mai sus, N.I., martor

ocular, care

arată că a văzut când

inculpatul lovea victima cu palma în direcția feței, era

noapte, spunându-i, totodată, să nu o mai

lovească pentru că este „aproape

moartă”.

Aceste declarații sunt

menținute și în faza judecății, M.

G.

declarând, totodată, că în momentul în care a sosit M.L. „victima respira greu

iar când respira scotea limba" iar martorul N.I.

declarând, ca și la urmărire penală, că a cerut

inculpatului să nu mai

lovească

victima, întrucât este „aproape terminată”, victima nemaiputând să

vorbească, la care se adaugă și declarația altor

martori audiați în faza judecății

care

confirmă învinuirea adusă inculpatului, cum ar fi declarațiile martorilor

D.I. și Ș.C. care, întâlnindu-l pe inculpat a

doua

zi și intenționând să-l salute, acesta le-a spus să nu-i strângă mâna

dreaptă prea tare deoarece îl doare, întrucât

bătuse o persoană care intrase în

locuința

martorei M.S., declarații date în acest sens de acești

martori și în

faza de urmărire penală.

Toate

aceste susțineri ale martorilor oculari, înlătură apărarea

acestuia

că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa,

apărarea

reliefând numai anumite împrejurări, favorabile inculpatului, de pildă

susținerea

din declarația dată de martorul N.I. că a lovit-o doar cu

palma, nemenționând celelalte

împrejurări la care a făcut referire același

martor,

dar în acuzarea inculpatului, așa cum au fost prezentate mai sus.

Susținerea

inculpatului că victima mergea singură atunci când a

fost urcată în

mașina ARO a poliției, este de asemenea infirmată, deoarece din

concluziile

raportului medico-legal, posibilitatea

deplasării victimei putea fi ca

și inexistentă, așa cum de altfel sunt în acest sens susținerile martorilor

menționați, că victima de-abia se mai ținea pe picioare, nu vorbea și a fost luată

de brațe ca să poată urca în mașină

.

De

asemenea, apărarea că victima nu avea urme de violență în momentul intrării în

autoturismul ARO, nu poate fi reținută, pentru că astfel

de urme

existau, chiar martorul M.L. declarând

că victima era zgâriată pe față,

iar în raport întocmit către șeful poliției

menționând că

era murdară de noroi și de sânge.

Faptul că ceilalți martori,

polițiști în cauză, audiați la tribunal

C.Ș.L.,

C.I.

sau la curte, M.V. nu confirmă

anumite

violențe vizibile, se datorează și împrejurării că era întuneric iar în

ARO nu era lumină, ceea ce nu înseamnă că aceste

violențe ascunse, nu atât de vizibile, nu au existat în momentul urcării în

mașina ARO și că ele s-ar fi

produs ulterior, chiar de polițiști,

invocându-se în acest sens și o eventuală urmă de cătușe.

O

atare susținere, ca de altfel și celelalte susțineri ale inculpatului,

în apărare, în sensul că nu

a avut nici un obiect contondent să lovească

victima,

nu a cauzat el leziunile victimei în special cele craniene și toracice ce

au avut legătură cu decesul, că nu-și găsesc

explicație leziunile de autoapărare

evidențiate

pe corpul victimei produse prin heteroagresiune, la care adaugă și

susținerea că astfel de leziuni care au condus la

deces și mecanismul de

producere exclud rostogolirea, sunt infirmate de

ansamblul probator

administrat în cauză, de

declarațiile martorilor, așa cum au fost analizate mai sus, la care se adaugă

și concluziile raportului de constatare medico-legală

efectuat în cauză.

Curtea

a apreciat că numai aceste leziuni care au cauzat hemoragia

cerebrală

și care a survenit în urma traumatismului cranio-cerebral acut forte

prin lovire cu corpuri dure

și de corpuri dure, așa cum rezultă din raportul

de constatare medico-legală întocmit în cauză,

au cauzat decesul victimei și nu altele constatate

la nivelul altor părți ale

corpului,

și cum aceste leziuni sunt consecința activității infracționale a

inculpatului, așa cum de altfel, în mod corect a

stabilit tribunalul, se impunea

condamnarea acestuia și nu achitarea sa.

De altfel, în „lupta” dintre

inculpat și victimă pe pantă, pe un

drum

pietruit, prin lovirea cu brațele, eventual cu pumnul în zona capului, a

feței, inculpatul nu neagă că i-ar fi dat două

palme, ce a atras

și o reacție firească

de autoapărare a victimei ce explică leziunile constatate la

nivelul brațelor și al fețelor dorsale ale

mâinilor, a se vedea constatările prin

mecanismul

de producere a leziunilor, la care se

adaugă

rostogolirea în plină noapte pe drumul pietruit circa 5-6 minute, cu

lovituri în continuare aplicate de inculpat, în

acest mod s-au putut produce echimozele de pe fața victimei constatate și din

planșele foto și, eventual,

comprimarea

între planuri dure, în urma căreia au putut surveni leziunile

traumatice de la nivelul toracelui, toate aceste

situații sau împrejurări ce

rezultă

din ansamblul probator administrat în cauză, așa cum a fost analizat,

dovedesc cu prisosință vinovăția inculpatului,

chiar dacă el nu recunoaște

fapta.

De

menționat că, inculpatul nu a negat total conflictul, susținând că numai a

lovit-o cu palma, deși, inițial, s-a apărat că nici nu s-a întâlnit cu

victima în noaptea de 13

septembrie 2005.

Nu a putut fi

reținută nici critica vizând schimbarea încadrării

juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. l75

lit. i) C. pen.,

în art. 183 C. pen., deoarece din modul de desfășurare

a activității

infracționale descris mai

sus, prin vizarea unor zone vitale, cum ar fi zona

capului, urmare a frecvenței și intensității unor

asemenea acțiuni violente, în

condițiile

în care victima era și bolnavă psihic, rezultă că inculpatul a prevăzut

rezultatul faptei sale și, deși nu l-a urmărit, a

acceptat posibilitatea producerii

lui,

acționând cu intenție indirectă de a ucide, în raport de care fapta reținuta

în sarcina sa, în mod corect a fost încadrată ca

fiind omor calificat.

Ca

urmare, în aceste condiții, posibilitatea de a accepta că nu se va

produce moartea victimei,

astfel că rezultatul mai grav vizând consecința

morții s-ar datora culpei inculpatului, nu poate fi primită pentru a fi

încadrată

activitatea infracțională

a inculpatului ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de loviri

cauzatoare de moarte, așa cum susține apărarea.

Nici

critica vizând restituirea cauzei la parchet, pentru refacerea

urmăririi

penale, nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile legale ale

art.

332 alin. (2)

C. proc. pen.

, în sensul că cercetarea la fața

locului, vizând o

faptă penală săvârșită de o persoană aflată în

libertate, se poate face și fără

prezența părților atunci când se consideră necesar, așa cum

pretind dispozițiile art. 129 alin. (2)

C.

proc. pen.

Curtea

a apreciat că în această cauză dedusă judecății nu s-a făcut o justă

individualizare a pedepsei, potrivit

criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel,

pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată inculpatului este o

pedeapsă

prea severă, nu în raport de rezultatul deosebit de grav al faptei sale,

de

gradul deosebit de pericol social al acesteia, dar în raport de împrejurările

în care s-a săvârșit această faptă, constând în aceea că inculpatul a

reacționat disproporționat la strigătele în noapte ale familiei vecine, pentru

că victima

bolnavă psihic intrase în domiciliul acestora, lovind-o

violent tocmai pentru a

nu mai repeta astfel de fapte, o astfel de împrejurare

constituie, în opinia

curții, o certă

circumstanță atenuantă, așa cum se degajă din dispozițiile art. 74

alin. (2)

C. proc. pen.

, și care se

circumscrie, de altfel, criteriilor prevăzute de

art. 72 C. pen., cu

privire la individualizarea pedepsei.

Cum aceste criterii fac

referire, în mod expres, la stabilirea

pedepsei

și la persoana inculpatului, cum acesta nu are antecedente penale și a

avut

până la acest conflict cu victima o bună comportare în familie și

societate, curtea a considerat că în cauză se

impune a se face aplicarea și a art. 74

alin. (l) lit. a)

C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale

nr. 133 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Pitești în termen legal au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul M.I.

Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Pitești a criticat decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul

individualizării pedepsei, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Instanța de apel în lipsa

cererii inculpatului, în mod nelegal și netemeinic a reținut în favoarea

inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C.

pen., privind conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii

și în raport numai cu aceasta a diminuat pedeapsa aplicată de instanța de fond

de la 15 la 7 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de omor calificat.

Se apreciază că instanța de

apel nu a făcut o justă individualizare a pedepsei, potrivit criteriilor

generale de individualizare a acesteia prevăzută de art. 72 C. pen.

Astfel, instanța de apel nu

a avut în vedere poziția nesinceră a inculpatului în sensul că nu a recunoscut săvârșirea

infracțiunii de omor, de gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite,

cum și de celelalte elemente care agravează răspunderea penală a acestuia.

Aplicarea unei pedepse de

numai 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, nu

este de natură să îndeplinească scopurile prevăzute de art. 52 C. pen., în sensul

reeducării condamnatului și a prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni

îndreptate împotriva vieții.

Inculpatul M.I. a reiterat

aceleași critici privind greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii

de omor calificat, întrucât din probele administrate nu rezultă că este autorul

faptei și greșita încadrare juridică a faptei, aceasta întrunind elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 183 C. pen.

În plus inculpatul a

criticat decizia recurată, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

unei probe administrate, respectiv asupra declarației martorului A.N. și din

care rezultă că locul unde s-a desfășurat conflictul nu era iluminat,

distingându-se o persoană doar la 3-4 metri.

În drept, inculpatul și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 385

9

pct. 10, 17 și 18 C.

proc. pen. și a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Examinând recursurile

declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține că

acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:

Referitor la recursul

declarat de inculpatul M.I. se constată că instanțele au reținut corect în

sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art.

174 – art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că în noaptea de 13

septembrie 2005 într-un loc public inculpatul, a aplicat victimei R.A. mai

multe lovituri cu pumnii și picioarele, provocându-i leziuni traumatice care au

condus la decesul acesteia.

Potrivit raportului de

constatare medico-legală nr. 224/B/2005 al S.M.L. Argeș moartea victimei a fost

violentă și s-a datorat hemoragiei cerebrale, ce a survenit în urma unui T.C.C.

acut forte prin lovire cu și de corp dur.

Prin același raport se

concluzionează că între leziunile traumatice cranio-cerebrale și deces există

legătură directă de cauzalitate, iar celelalte semne de violență constatate

s-au putut produce prin lovire cu și de corp dur și comprimare între planuri

dure.

Inculpatul în recursul său a

invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.,

susținând că instanțele au comis o gravă eroare de fapt pronunțând și,

respectiv, menținând o hotărâre greșită de condamnare.

Potrivit dispozițiilor art.

385

9

pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a

comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri

greșite de achitare sau de condamnare.

Eroarea gravă de fapt există

atunci când situația de fapt reținută de instanță prin hotărârea atacată este

contrară probelor administrate.

Pentru a fi incidente

dispozițiile legale invocate, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, respectiv

să fi influențat asupra soluției pronunțate în cauză și să fie vădită,

neîndoielnică.

În speță, cazul de casare

invocat de inculpat nu este incident, din probele administrate rezultând fără

dubiu că inculpatul este autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în

judecată și condamnat.

În acest sens sunt

semnificative declarațiile martorilor oculari M.G., M.S., N.I. și M.I.J., ce se

coroborează cu concluziile raportului de constatare medico-legală,

procesele-verbale de cercetare la față locului, precum și cu declarațiile

martorilor M.L., D.I., Ș.C., P.C. și R.E.

Astfel, martorele M.G., M.S.

și M.I.J. l-au văzut pe inculpat alergând după victimă, pe stradă, momentul

când acesta a început să o agreseze, ulterior cei doi rostogolindu-se cca. 5 - 6

metri.

După ce s-au oprit din

rostogolire, martora M.G. arată că „am auzit lovituri de pumni și palme care au

durat cca. 5 - 6 minute”, iar atunci când s-a deplasat către aceștia l-a văzut

pe inculpat ce ținea victima cu mâna stângă de umăr, iar cu dreapta îi aplica

lovituri în zona feței și a gâtului.

La insistențele martorei,

inculpatul a încetat să mai lovească victimei, care nu a reușit să se mai

ridice, fiind dusă de către inculpat și martorii N.I. și M.L. lângă locuința

familiei M.

Martorul N.I. a văzut, de

asemenea, când inculpatul lovea victima cu palma în zona feței „D.M. o întreba

pe acea persoană cum se numește, iar acea persoană nu răspundea, motiv pentru

care o mai lovea cu palma peste față în timp ce aceasta era căzută la pământ cu

fața în sus”.

Același martor relatează că

i-a spus inculpatului să nu mai lovească persoana căzută că este aproape

moartă, inculpatul încetând agresiunea asupra victimei.

Deși nu a fost prezent în

momentul incidentului, martorul M.L. arată că a aflat de la mama și respectiv

cumnata sa, martorele M.S. și M.G., cum inculpatul a urmărit victima, a

trântit-o la pământ, după care a început să o lovească. Ulterior, când a ajuns

la locuința familiei M. a putut sesiza că victima era zgâriată pe față,

prezenta urme de sânge și noroi pe haine și nu se putea deplasa singură.

Susținerile inculpatului în

sensul că a aplicat victimei doar două palme și că aceasta nu prezenta urme de

sânge sunt infirmate de declarațiile martorei M.G. care, pe lângă faptul că a

relatat modalitatea în care inculpatul a agresat victima, ulterior l-a văzut pe

acesta cu urme de sânge „pe mâini, genunchi și pe picioare”, i-a turnat apă să

se spele de sânge și l-a auzit pe inculpat când acuza dureri la mână.

Declarațiile martorei în

acest sens se coroborează cu declarațiile fiicei sale, martora M.I.J., dar și

cu declarațiile martorilor D.I. și Ș.C., aceștia din urmă relatând că

inculpatul, atunci s-au salutat, le-a cerut să nu îi strângă mâna deoarece cu o

seară înainte se bătuse cu o persoană care intrase în gospodăria lui M.S.

Inculpatul s-a apărat în

sensul că nu a produs victimei leziunile constatate la examinarea

medico-legală, că atunci când a fost urcată în autoturismul poliției aceasta nu

avea urme de violență, loviturile putând fi aplicate ulterior, iar din planșele

foto existente la dosarul cauzei reiese că victima a fost încătușată,

prezentând în acest sens în zona regiunii radiocarpiene stânga o leziune ce ar

sugera că victimei i s-au pus cătușe.

Nici aceste apărări ale

inculpatului nu sunt confirmate de probatoriul administrat.

Astfel, lucrătorii de

poliție C.I. și C.Ș.L. care au sosit la locul incidentului au arătat că nu

aveau posibilitatea să observe dacă victima prezenta urme de lovituri sau de

sânge pentru că nu era lumină nici în locul unde au găsit victima, dar nici în

mașină, că aceasta purta pe cap o pălărie, au ajutat-o să se urce în

autoturism, nu aveau cătușe asupra lor, iar încătușarea nici nu era necesară,

deoarece victima nu a avut un comportament violent, stând liniștită până când

au dus-o acasă.

Martorul M.V. confirmă

împrejurarea că lucrătorii de poliție nu aveau în dotare cătușe, iar în

momentul în care a văzut victima nu a putut sesiza dacă prezenta urme de

violență, întrucât era întuneric și nici nu s-a uitat cu atenție la aceasta.

După ce victima a fost dusă

acasă, martorele P.C. și R.E. au constatat că aceasta prezenta urme de lovituri

în zona capului, pe mâini și pe corp, nu putea să meargă, iar a doua zi au

transportat-o la spital.

Inculpatul în motivele de

recurs a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C.

proc. pen., întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra declarației

martorului A.N.

Potrivit dispozițiilor legale

invocate, hotărârile sunt supuse casării când instanța nu s-a pronunțat asupra

unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu

privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru

părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția

procesului.

La stabilirea vinovăției

inculpatului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat au fost

avute în vedere toate declarațiile martorilor audiați în cauză.

Deși, instanța de apel în motivarea

deciziei nu face o referire expresă la declarația martorului A.N., analizează

pe larg probele care au condus la concluzia că inculpatul este autorul faptei.

În acest context este de

menționat că declarațiile martorilor M.S., M.G., M.I.J. și N.I. se coroborează

între ele, martorii văzând când inculpatul alerga după victimă, când s-au

rostogolit, precum și când acesta aplica lovituri victimei (N.I. și M.G.).

Față de cele expuse, Înalta

Curte constată că, prin probele administrate, prezumția de nevinovăție

instituită de dispozițiile art. 66 C. pen., a fost înlăturată, astfel că este

corectă condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat în modalitatea reținută de instanțe.

Critica privind greșita

încadrare juridică a faptei întemeiată pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., este, de asemenea, nefondată.

Infracțiunea prevăzută de

art. 183 C. pen., este o infracțiune praeterintenționată, inculpatul acționează

cu intenție în ceea ce privește lovirea victimei, însă este în culpă în raport

de rezultatul mai grav care se produce și anume moartea acesteia.

În raport de împrejurările

concrete în care a comis fapta, de intensitatea și numărul loviturilor

aplicate, inclusiv într-o zonă vitală, vârsta înaintată a victimei și starea de

boală a acesteia, inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și deși nu l-a

urmărit a acceptat posibilitatea producerii lui, acționând, așa cum a reținut

și instanța de apel, cu intenție indirectă.

Referitor la recursul

declarat de parchet și care vizează netemeinicia pedepsei aplicate

inculpatului, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., nu sunt incidente în speță, instanța de apel făcând o justă

individualizare a pedepsei, pedeapsă ce este în măsură să corespundă, prin cuantumul

său și modalitatea de executare, scopului preventiv și educativ al pedepsei

prevăzută de art. 52 C. pen.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile Părții generale

a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de

pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanța de prim control

judiciar a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., atunci

când a aplicat inculpatului o pedeapsă de 7 ani închisoare, cu executare în

regim de detenție.

Astfel, inculpatul a

săvârșit o faptă cu un grad ridicat de pericol social, însă nu pot fi ignorate

împrejurările în care a comis fapta, reacționând disproporționat, așa cum a

reținut și instanța de apel, la strigătele de ajutor ale vecinilor săi, dar

nici datele care circumstanțiază persoana sa, necunoscut cu antecedente penale,

încadrat în muncă, cu probleme de sănătate, astfel că reținerea de circumstanțe

atenuante este pe deplin justificată.

În consecință, constatând că

recursurile declarate în cauză sunt nefondate, Înalta Curte urmează să le

respingă, ca nefondate, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și

inculpatul M.I. împotriva deciziei penale nr. 133/ A din 13 decembrie 2007 a

Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul intimat

inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 martie 2008.