ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2008

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 7829/ E din 20 decembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Iași s-a respins acțiunea formulată de reclamanții O.N.C, U.F.,I.M. și I.I., ambii cu domiciliul în București, în contradictoriu cu pârâta SC F. SA Cluj – Napoca, cu sediul în municipiul Cluj – Napoca, județul Cluj cu cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel: O.N.C., U.F., I.M. și I.I., considerând-o nelegală și netemeinică. Curtea de Apel Iași, secția comercială, prin decizia nr. 80 din 10 septembrie 2007, a respins apelurile, ca nefondate și, totodată, a respins și cererea pentru cheltuieli de judecată formulată de intimată.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut că motivele de apel invocate de cei patru apelanți în vederea schimbării sentinței primei instanțe, nu se regăsesc în reglementările dispozițiilor art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Așa cum legal și temeinic a reținut prima instanță, obiectivele expertizei propuse de reclamanți se referă de fapt la verificarea întregii gestiuni a societății intimate, pe o perioadă mai mare de 10 ani (unele obiective vizând perioada 1995 – 2006). Deoarece expertiza solicitată vizează întreaga gestiune a societății intimate și întreaga ei activitate economică, ea contravine astfel dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată, care au un caracter limitativ, conform alin. (1) care precizează că: „Unul sau mai mulți acționari, deținând cel puțin 10 % din acțiunile reprezentând capitalul social, vor putea cere, individual sau împreună, instanței să desemneze unul sau mai mulți experți, însărcinați să analizeze anumite operațiuni din gestiunea societății și să întocmească un raport, care să le fie înmânat și, totodată, predat oficial cenzorilor societății, spre a fi analizat și a se propune măsuri corespunzătoare.

Din text se observă că analiza experților se poate rezuma doar la anumite operațiuni financiar, contabile și nu la întreaga activitate a societății, cu atât mai mult cu cât apelanții – reclamanți au menționat și obiective ale expertizei ce exced competenței unui expert contabil precum, cele referitoare la legalitatea operațiunilor economice și a contractelor încheiate de societate sau verificarea procurilor pentru exercițiul dreptului de vot la A.G.E.A. Ulterior, prin încheierea din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Iași, secția comercială, a admis sesizarea din oficiu și a îndreptat eroarea materială, aplicând dispozițiile art. 281 C. proc. civ., în sensul că a dispus înlocuirea mențiunii din dispozitiv „respingere cererea de obligare la cheltuieli de judecată„ cu mențiunea „obligă apelanții să plătească intimatei suma de 5151 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut că față de eroarea comisă sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ. Împotriva deciziei nr. 80 din 10 septembrie 2007 și totodată a încheierii de ședință ce face corp comun cu aceasta, respectiv a Încheierii din 15 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel privind îndreptarea erorii materiale, au făcut reclamanții recurs criticându-le pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Au arătat că în cadrul încheierii de ședință din 18 iunie 2007 s-a inserat eronat că părțile ar fi pus concluzii cu privire la efectuarea unei expertize de specialitate, iar în camera de consiliu, fără a se pune proba în discuția părților cererea a fost respinsă, ceea ce presupune încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă și continuarea procedurii judiciare ulterior acestui moment, reprezintă de fapt două soluții contradictorii, de natură a atrage, de asemenea, incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Administrarea expertizei contabile reprezintă esența procedurii reglementată de art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată, care a constituit chiar obiectul cererii de chemare în judecată, condiții în care instanța de judecată trebuia să aprecieze cererea în probațiune împreună cu cererea inițială, exact ca în cazul procedurii instituită de art. 235 – art. 236 C. proc.

civ., fără acordarea altor termene de judecată ori procedând dimpotrivă, a încălcat dispozițiile art. 105 C. proc. civ. Un alt motiv vizează respingerea cererii de amânare formulată de reclamanți la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2007, fără nicio motivare, cu încălcarea art. 146 și 156 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din C.E.D.O. cu atât mai mult cu cât la acel termen nu a fost prezent niciunul dintre reclamanți, iar instanța de apel nu a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, motiv care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 281 C. proc.

civ., care nu își găseau aplicabilitatea în situația rezultată din dosar, soluția respingerii cererii de obligare la cheltuieli de judecată pronunțată prin decizia recurată neputând fi îndreptată pe această cale legală, ci numai pe calea recursului, prin măsura luată instanța de apel revenind de fapt la judecata acesteia, motiv de recurs care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 136 C. proc. civ. A arătat, în esență, în argumentarea acestui motiv de recurs că instanța de fond s-a raportat greșit la dispozițiile art. 154 din Legea nr. 31/1990 republicată, dispoziții abrogate la momentul pronunțării soluției, de la 1 decembrie 2006 intrând în vigoare Legea nr. 441/2006.

În al doilea rând, din interpretarea corectă a legii rezultă că prin textul de lege se dă posibilitate absolută sub aspect cantitativ sau temporal, de a se solicita o expertiză asupra gestiunii societății, existând, față de caracterul complex al operațiunilor cercetate, chiar posibilitatea desemnării mai multor experți. Prin urmare, greșit s-a respins cererea pe motiv că s-a urmărit analizarea întregii gestiuni a societății și chiar dacă s-ar fi constatat o astfel de situație instanța avea posibilitatea să cenzureze obiectivele expertizei și să încuviințeze doar acele obiective care nu vizau verificarea întregii gestiunii sau care puteau forma obiectul altor litigii. Procedând altfel, s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. De asemenea, din interpretarea corectă ce trebuie dată art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată, se poate concluziona că o cerere întemeiată pe aceste dispoziții poate fi respinsă eventual numai în situația în care dreptul decurgând din această dispoziție a fost exercitat cu rea credință, ceea ce în cauză nu s-a dovedit. În susținerea recursului s-a încuviințat proba cu acte, conform art. 305 C. proc. civ. Recursul formulat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială este fondat, iar recursul formulat împotriva deciziei nr. 80 din 10 septembrie 2007, nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 281 C. proc.

civ., instanța poate îndrepta doar erorile materiale săvârșite în cuprinsul hotărârii, greșita obligare a unei părți la cheltuieli de judecată în locul părții care a căzut în pretenții constituind greșeală de judecată, deoarece se cere de fapt reanalizarea cererii de obligare la cheltuieli de judecată, situație care nu întrunește condițiile ipotezei prevăzute de textul sus-evocat. În consecință, față de situația arătată, partea nemulțumită de soluția privind acest capăt de cerere nu avea deschisă calea îndreptării hotărârii, potrivit art. 281 C. proc. civ., ci calea de atac a recursului, încât încheierea dată este pronunțată cu încălcarea legii, iar recursul formulat fondat și va fi admis, pentru motivul de nelegalitate invocat.

Referitor la recursul declarat împotriva deciziei se constată că recurenta a adus mai multe critici privind în primul rând procedura de judecată a cererii întemeiată pe dispozițiile art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată, arătând că instanța a încălcat dispozițiile art. 105 C. proc. civ. Sub acest aspect se constată că potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale este nul, ci trebuie ca actul să fi fost întocmit cu nerespectarea condițiilor privitoare la formă sau la conținut și această situație să fi produs un prejudiciu procesual.

În cauză, deși se susține că nu s-a fi cerut proba cu expertiză contabilă, iar respingerea ei nu a fost pusă în discuția părților, decizia dată în apel și încheierea de ședință care face corp cu aceasta nu sunt lovite de nulitate absolută, deoarece recurenților nu li s-a produs nicio vătămare, cererea de chemare în judecată având ca obiect chiar încuviințarea efectuării unei expertize, conform art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată, limite în care a și fost examinată pe fond în cadrul unei proceduri cu caracter contencios. Cât privește încălcarea dreptului la apărare, dispozițiile art. 146 și 156 C. proc. civ., nu au fost încălcate, deoarece din analiza acestor texte de lege rezultă că, în lipsa solicitării părții, instanța nu poate, din oficiu, să amâne pronunțarea pentru ca partea să depună concluzii scrise.

În aceste condiții, nu se poate vorbi nici de încălcarea art. 21 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O., recurenta fiind legal citată pentru termenul când cauza a fost soluționată și, deci, avea posibilitatea să depună concluzii scrise. Cât privește aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată; se constată în primul rând, că instanța a avut în vedere normele în vigoare, trimiterea la dispozițiile art. 154 în loc de art. 136 din legea astfel cum a fost modificată fiind lipsită de relevanță juridică sub aspectul soluției (textul nou neconținând modificări față de textul vechi, de natură a conduce la o altă soluție).

În ceea ce privește interpretarea acestuia, se constată că soluția este legală, deoarece potrivit interpretării ce trebuie dată, textul de lege reglementează un drept la informare destinat să controleze și să cenzureze o gestiune pretins frauduloasă ceea ce presupune verificarea anumitor operațiuni suspectate a fi în neregulă și, nicidecum o verificare de fond financiar, contabilă a societății cum au solicitat de fapt recurenții, chiar dacă se reține buna credință a acestora. Pe de altă parte, instanța nu poate cenzura limitele investirii sale prin modificarea obiectului dedus judecății, recurenții fiind cei care trebuiau să determine exact operațiunile de expertizat, potrivit principiului disponibilității încât nici din perspectiva art. 129 C. proc.

civ., nu se poate reține o încălcare a drepturilor procesuale ale recurenților. Așa fiind, niciunul dintre motivele de recurs invocate subsumate art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., nu este fondat încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat împotriva deciziei și încheierilor de ședință ce fac corp comun cu aceasta va fi respins. Văzând și art. 274 C. proc. civ.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții O.N.C., U.F., I.M. și I.I. împotriva încheierii din ședința publică de la 15 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Iași, pe care o modifică, în sensul că respinge cererea de îndreptare eroare materială, din oficiu, privind dispozitivul deciziei comerciale nr. 80 din 10 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția comercială. Respinge recursul formulat de reclamanți împotriva deciziei nr. 80 din 10 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat. Obligă recurenții – reclamanți să plătească intimatei – pârâte suma de 4760 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2008.