ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 447/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 447/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința comercială nr. 2996 din 22

iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea

reclamantei SC E. SRL și pârâtul M.A.D.R. a fost obligat la plata sumei de 4.503.647.367

lei reprezentând valoarea contabilă actualizată în luna martie 2005 a

investițiilor neamortizate și la 89.124.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea de chemare în garanție a

P.J. Giurgiu ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că

reclamanta a efectuat o serie de investiții în baza contractului de concesiune nr.

6 din 10 aprilie 2000 având ca obiect exploatarea activității de dezinsecție a

mijloacelor de transport rutier de la punctul de control de la trecerea frontierei

de stat Giurgiu rutier, dar prin ordinul nr. 54/2001 al Prefectului Giurgiu,

activitatea a fost cedată SC D.P. Giurgiu, ordin care însă a fost anulat prin

sentința civilă nr. 6227 din 14 mai 2002 rămasă irevocabilă.

Ulterior, prin abrogarea H.G. nr. 995/1999 ce

a stat la baza contractului de concesiune și trecerea activității de

dezinsecție la C.J., contractul încheiat între părți nu s-a mai putut executa din

culpa pârâtului care a contrasemnat H.G. nr. 431/2001 și deci și-a manifestat

voința de a denunța unilateral contractul, așa încât acesta datorează

despăgubirile pretinse de reclamantă în temeiul art. 9 lit. b) din convenția

părților.

Referitor la cererea de chemare în garanție a

Prefecturii Giurgiu,  s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

art. 60 C. proc. civ., deoarece actul care a dus la încetarea contractului de

concesiune îl reprezintă H.G.431/2001 și nu Ordinul 54/2001 emis de Prefectura

Județului Giurgiu, care a fost anulat prin sentința civilă nr. 622 din 14 mai

2001 a Curții de Apel București și a produs efecte numai pe o perioadă

determinată .

Apelul declarat de pârâtul M.A.D.R. a fost

respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 134 din 15 martie 2007, a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat

recurs în temeiul art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea

acestuia și casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

competente.

A susținut recurenta în temeiul art. 304 pct.

3 C. proc. civ., că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea

competenței altei instanțe a unor norme procedurale cu caracter imperativ.

S-a invocat că suntem în prezența unei

acțiuni de competența instanței de contencios administrativ, chiar dacă aceasta

a fost promovată anterior publicării Legii nr. 554/2004, deoarece contractul de

concesiune este încheiat de o autoritate publică centrală în temeiul unui act

administrativ H.G. nr. 995/1999 și are ca obiect concesionarea unei activități

de interes public, iar izvorul de drept îl constituie această hotărâre și nu contractul

comercial. Că, pârâtul este organ de specialitate publică centrală care nu face

fapte de comerț, iar obiectul dedus judecății nu derivă din acte sau fapte de

natură comercială prevăzute de art. 3-6 și 56 C. com.

Recurenta a arătat invocând dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece a ignorat H.G. nr. 431/2001

publicată anterior promovării acțiunii prin care s-a abrogat H.G. nr. 995/1999.

S-a precizat că prin H.G. nr. 431/2001

activitatea de dezinsecție la frontiere ce a format obiectul contractului de

concesiune a fost preluată prin subrogare de drepturi și obligații de Consiliul

Județean Giurgiu, în patrimoniul căruia se regăsesc investițiile efectuate de

reclamantă, așa încât în mod nelegal instanțele au obligat pârâtul la plata

acestora. Că investițiile s-au preluat anterior formulării acțiunii și deci nu

există o identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic

dedus judecății.

În ultimul motiv de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat că instanța de apel a

ignorat dispozițiile Decretului nr. 167/1958 art. 1 alin. (2) privind

prescripția dreptului la acțiune. Că termenul general de prescripție de 3 ani a

început să curgă la 2 februarie 2001 dată la care reclamanta a cunoscut

existența pagubei, așa încât la data formulării acțiunii 8 mai 2004, acesta era

împlinit, deci acțiunea era prescrisă.

Prin întâmpinările depuse intimatele au solicitat

respingerea recursului întrucât în mod corect ambele instanțe au respins

excepțiile privind necompetența materială a instanței comerciale, a lipsei

calității procesuale pasive a recurentului-pârât și a prescripției dreptului la

acțiune și au obligat pe recurenta la plata contravalorii investițiilor efectuate

de reclamantă în baza art. 9 lit. b) din contractul de concesiune nr. 6/2004.

Recursul nu este fondat.

Primul motiv de recurs vizează necompetența

materială a instanței comerciale în soluționarea litigiului dedus judecății.

Contractul de concesiune nr. 6 din 10 aprilie

2000 a fost încheiat între M.A.A. București în calitate de concedent și

Societatea Comercială E. SRL Giurgiu în calitate de concesionar și are ca

obiect exploatarea de către societate a activității de dezinsecție a

mijloacelor de transport rutier de la punctul de control pentru trecerea

frontierei de stat Giurgiu Rutier prevăzut în anexa la H.G. nr. 995/1999.

La capitolul XI intitulat litigii art. 11,

părțile au stipulat clauza potrivit căreia litigiile de orice fel ce decurg din

executarea contractului sunt de competența instanței judecătorești de drept

comun.

În raport de aceste prevederi contractuale și

de dispozițiile art. 56 C. com., în mod corect instanța de apel a reținut că

litigiul dedus judecății este de natură comercială și a respins excepția de

necompetență a acestei instanțe prin încheierea din 22 februarie 2007.

Pe de altă parte, chiar dacă ulterior formulării

acțiunii a intrat în vigoare la 7 ianuarie 2005 Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, aceasta a prevăzut la art. 27 cu privire la cauzele

aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii că vor continua

să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței.

Al doilea motiv de recurs se referă la lipsa

calității procesuale pasive a recurentului –pârât, întrucât prin H.G. nr. 431/2001

activitatea de dezinfecție a fost preluată prin subrogare de drepturi de către

C.J. Giurgiu și deci acesta trebuie să fie obligat la contravaloarea

investițiilor pretinse de intimata-reclamantă.

Nici această critică nu este întemeiată.

Reclamanta a pretins prin acțiune obligarea

pârâtului (recurent) la contravaloarea actualizată a investițiilor efectuate de

aceasta în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din contractul de concesiune nr. 6/2000,

căruia îi revine obligația de plată a despăgubirilor pentru investiții

neamortizate în cazul denunțării unilaterale a contractului.

De aici rezultă că între recurentul-pârât și

cel obligat în raport juridic dedus judecății există o identitate, fiind fără

relevanță sub aspectul calității procesuale pasive faptul că ulterior

încheierii contractului prin H.G. nr. 431/2001 activitatea de dezinfecție a

fost preluată de C.J. Giurgiu.

Ultima critică vizează aplicarea dispozițiilor

Dcretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă în sensul că termenul de

3 ani curge de la data emiterii ordinului de către Prefectura Giurgiu, 2

februarie 2001, în raport de care acțiunea promovată la 7 mai 2004 este prescrisă.

Nici acest motiv nu este întemeiat.

Prin Ordinul nr. 54/2001 al Prefectului Județului

Giurgiu s-a sistat activitatea desfășurată de reclamantă în calitatea sa de

concesionar, dar aceasta numai pentru o perioadă foarte scurtă, deoarece

Ordinul a fost desființat prin sentința civilă nr. 622 din 14 mai 2001 a Curții

de Apel București, secția de Apel București, secția comercială și de contencios

administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2963 din 10 octombrie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Prin H.G. nr. 431/2001 publicată în M. Of. la

9 mai 2001, s-a abrogat H.G. nr. 995/1999, ce a constituit actul administrativ

care a stat la baza încheierii contractului de concesiune nr. 6/2000, hotărâre a

cărei notă de fundamentare a fost semnată de recurentul-pârât prin

reprezentantul său legal.

De aici rezultă că, acesta este momentul în

care pârâtul a denunțat unilateral contractul, iar reclamanta a cunoscut imposibilitatea

derulării în continuare a convenției încheiate între părți din vina acestuia.

Din acest moment se naște dreptul reclamantei

în calitate de concesionar de a pretinde despăgubiri de la pârâtul-concedent în

temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din contract reprezentând valoarea investiției

neamortizate și echivalentul beneficiului nerealizat prin exploatarea serviciului

public concesionat.

Față de cele reținute, afirmația recurentului

că termenul de prescripție a început să curgă de la data emiterii Ordinului nr.

54/2001 care a care a fost desființat la scurt timp, va fi înlăturată întrucât

nu are temei legal.

Așa fiind, în raport de data publicării în M.

Of. al H.G. nr. 431/2001 respectiv 9 mai 2001, moment de la care începe să

curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și

data formulării acțiunii, 7 mai 2004, termenul nu s-a împlinit și în mod corect

ambele instanțe au respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

recurentul-pârât.

Pentru considerentele reținute, urmează ca

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondat, recursul

declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul M.A.D.R. împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 15 martie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

februarie 2008.