ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 447/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2996 din 22 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea reclamantei SC E. SRL și pârâtul M.A.D.R. a fost obligat la plata sumei de 4.503.647.367 lei reprezentând valoarea contabilă actualizată în luna martie 2005 a investițiilor neamortizate și la 89.124.000 lei cheltuieli de judecată. S-a respins cererea de chemare în garanție a P.J. Giurgiu ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamanta a efectuat o serie de investiții în baza contractului de concesiune nr. 6 din 10 aprilie 2000 având ca obiect exploatarea activității de dezinsecție a mijloacelor de transport rutier de la punctul de control de la trecerea frontierei de stat Giurgiu rutier, dar prin ordinul nr. 54/2001 al Prefectului Giurgiu, activitatea a fost cedată SC D.P.

Giurgiu, ordin care însă a fost anulat prin sentința civilă nr. 6227 din 14 mai 2002 rămasă irevocabilă. Ulterior, prin abrogarea H.G. nr. 995/1999 ce a stat la baza contractului de concesiune și trecerea activității de dezinsecție la C.J., contractul încheiat între părți nu s-a mai putut executa din culpa pârâtului care a contrasemnat H.G. nr. 431/2001 și deci și-a manifestat voința de a denunța unilateral contractul, așa încât acesta datorează despăgubirile pretinse de reclamantă în temeiul art. 9 lit. b) din convenția părților. Referitor la cererea de chemare în garanție a Prefecturii Giurgiu, s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc.

civ., deoarece actul care a dus la încetarea contractului de concesiune îl reprezintă H.G.431/2001 și nu Ordinul 54/2001 emis de Prefectura Județului Giurgiu, care a fost anulat prin sentința civilă nr. 622 din 14 mai 2001 a Curții de Apel București și a produs efecte numai pe o perioadă determinată . Apelul declarat de pârâtul M.A.D.R. a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 134 din 15 martie 2007, a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia și casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente. A susținut recurenta în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe a unor norme procedurale cu caracter imperativ. S-a invocat că suntem în prezența unei acțiuni de competența instanței de contencios administrativ, chiar dacă aceasta a fost promovată anterior publicării Legii nr. 554/2004, deoarece contractul de concesiune este încheiat de o autoritate publică centrală în temeiul unui act administrativ H.G. nr. 995/1999 și are ca obiect concesionarea unei activități de interes public, iar izvorul de drept îl constituie această hotărâre și nu contractul comercial. Că, pârâtul este organ de specialitate publică centrală care nu face fapte de comerț, iar obiectul dedus judecății nu derivă din acte sau fapte de natură comercială prevăzute de art. 3-6 și 56 C. com.

Recurenta a arătat invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece a ignorat H.G. nr. 431/2001 publicată anterior promovării acțiunii prin care s-a abrogat H.G. nr. 995/1999. S-a precizat că prin H.G. nr. 431/2001 activitatea de dezinsecție la frontiere ce a format obiectul contractului de concesiune a fost preluată prin subrogare de drepturi și obligații de Consiliul Județean Giurgiu, în patrimoniul căruia se regăsesc investițiile efectuate de reclamantă, așa încât în mod nelegal instanțele au obligat pârâtul la plata acestora. Că investițiile s-au preluat anterior formulării acțiunii și deci nu există o identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

În ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat că instanța de apel a ignorat dispozițiile Decretului nr. 167/1958 art. 1 alin. (2) privind prescripția dreptului la acțiune. Că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă la 2 februarie 2001 dată la care reclamanta a cunoscut existența pagubei, așa încât la data formulării acțiunii 8 mai 2004, acesta era împlinit, deci acțiunea era prescrisă. Prin întâmpinările depuse intimatele au solicitat respingerea recursului întrucât în mod corect ambele instanțe au respins excepțiile privind necompetența materială a instanței comerciale, a lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât și a prescripției dreptului la acțiune și au obligat pe recurenta la plata contravalorii investițiilor efectuate de reclamantă în baza art. 9 lit. b) din contractul de concesiune nr. 6/2004.

Recursul nu este fondat. Primul motiv de recurs vizează necompetența materială a instanței comerciale în soluționarea litigiului dedus judecății. Contractul de concesiune nr. 6 din 10 aprilie 2000 a fost încheiat între M.A.A. București în calitate de concedent și Societatea Comercială E. SRL Giurgiu în calitate de concesionar și are ca obiect exploatarea de către societate a activității de dezinsecție a mijloacelor de transport rutier de la punctul de control pentru trecerea frontierei de stat Giurgiu Rutier prevăzut în anexa la H.G. nr. 995/1999. La capitolul XI intitulat litigii art. 11, părțile au stipulat clauza potrivit căreia litigiile de orice fel ce decurg din executarea contractului sunt de competența instanței judecătorești de drept comun.

În raport de aceste prevederi contractuale și de dispozițiile art. 56 C. com., în mod corect instanța de apel a reținut că litigiul dedus judecății este de natură comercială și a respins excepția de necompetență a acestei instanțe prin încheierea din 22 februarie 2007. Pe de altă parte, chiar dacă ulterior formulării acțiunii a intrat în vigoare la 7 ianuarie 2005 Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aceasta a prevăzut la art. 27 cu privire la cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii că vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței. Al doilea motiv de recurs se referă la lipsa calității procesuale pasive a recurentului –pârât, întrucât prin H.G.

nr. 431/2001 activitatea de dezinfecție a fost preluată prin subrogare de drepturi de către C.J. Giurgiu și deci acesta trebuie să fie obligat la contravaloarea investițiilor pretinse de intimata-reclamantă. Nici această critică nu este întemeiată. Reclamanta a pretins prin acțiune obligarea pârâtului (recurent) la contravaloarea actualizată a investițiilor efectuate de aceasta în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din contractul de concesiune nr. 6/2000, căruia îi revine obligația de plată a despăgubirilor pentru investiții neamortizate în cazul denunțării unilaterale a contractului. De aici rezultă că între recurentul-pârât și cel obligat în raport juridic dedus judecății există o identitate, fiind fără relevanță sub aspectul calității procesuale pasive faptul că ulterior încheierii contractului prin H.G.

nr. 431/2001 activitatea de dezinfecție a fost preluată de C.J. Giurgiu. Ultima critică vizează aplicarea dispozițiilor Dcretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă în sensul că termenul de 3 ani curge de la data emiterii ordinului de către Prefectura Giurgiu, 2 februarie 2001, în raport de care acțiunea promovată la 7 mai 2004 este prescrisă. Nici acest motiv nu este întemeiat. Prin Ordinul nr. 54/2001 al Prefectului Județului Giurgiu s-a sistat activitatea desfășurată de reclamantă în calitatea sa de concesionar, dar aceasta numai pentru o perioadă foarte scurtă, deoarece Ordinul a fost desființat prin sentința civilă nr. 622 din 14 mai 2001 a Curții de Apel București, secția de Apel București, secția comercială și de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2963 din 10 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Prin H.G. nr. 431/2001 publicată în M. Of. la 9 mai 2001, s-a abrogat H.G. nr. 995/1999, ce a constituit actul administrativ care a stat la baza încheierii contractului de concesiune nr. 6/2000, hotărâre a cărei notă de fundamentare a fost semnată de recurentul-pârât prin reprezentantul său legal. De aici rezultă că, acesta este momentul în care pârâtul a denunțat unilateral contractul, iar reclamanta a cunoscut imposibilitatea derulării în continuare a convenției încheiate între părți din vina acestuia. Din acest moment se naște dreptul reclamantei în calitate de concesionar de a pretinde despăgubiri de la pârâtul-concedent în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din contract reprezentând valoarea investiției neamortizate și echivalentul beneficiului nerealizat prin exploatarea serviciului public concesionat.

Față de cele reținute, afirmația recurentului că termenul de prescripție a început să curgă de la data emiterii Ordinului nr. 54/2001 care a care a fost desființat la scurt timp, va fi înlăturată întrucât nu are temei legal. Așa fiind, în raport de data publicării în M. Of. al H.G. nr. 431/2001 respectiv 9 mai 2001, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și data formulării acțiunii, 7 mai 2004, termenul nu s-a împlinit și în mod corect ambele instanțe au respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurentul-pârât. Pentru considerentele reținute, urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.D.R. împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 15 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2008.