ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 60/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 36/P/2006, din data de 29 mai 2006, al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a fost trimis în judecată inculpatul C.N. pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen. Potrivit rechizitoriului, la data de 09 decembrie 2005, numita L.V. a sesizat organele de politie cu privire la faptul că, la data de 07 decembrie 2005, nepotul său, L.V.E., în vârstă de 13 ani, a fost deposedat de telefonul mobil de un individ necunoscut prin amenințare cu un cuțit. În urma cercetărilor s-a stabilit că la data de 07 decembrie 2005, în jurul orelor 13.00, inculpatul C.N.

se afla în zona străzii Aleea Deda, unde a observat un grup de 3 minori, L.V.E., P.R. și M.A., toți cu vârste între 13 și 14 ani. Inculpatul s-a apropiat de grupul minori, a scos un briceag cu buton de culoare gri deschis, cu lama de circa 10 cm, cu care i-a amenințat spunându-le să îi dea telefoanele mobile. Minorii i-ai spus că nu au telefoane, însă inculpatul a observat că partea vătămată L.V.E. are un telefon mobil în buzunarul pantalonilor pe care i l-a cerut, amenințându-l în continuare. În aceste condiții, partea vătămată i-a dat telefonul mobil marca Philips 755, după care inculpatul fugit către strada Făinari. Prin sentința penală nr. 878 din 21 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția l penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., a fost achitat inculpatul C.N. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen. S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv de la 1 februarie la 21 iunie 2007. În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului. S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, în esență, că în cauză nu sunt probe directe, ci numai probe indirecte și prezumții în sensul că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de tâlhărie. Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În motivele de apel sentința este criticată pentru greșita soluție de achitare, deoarece depozițiile celor doi martori audiați în faza judecății sunt „pro causa”, atunci când indică alte semnalmente ale inculpatului, fără să ofere vreo explicație logică în legătură cu schimbarea acestor elemente din conținutul declarațiilor lor, situație în care, conform doctrinei judiciare, acestea nu pot fi luate în considerație atâta timp cât nu se argumentează logic schimbările de poziție procesuală. De asemenea, se arată că greșit instanța a avut în vedere numai probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești. Cu ocazia judecării apelului, instanța de prim control judiciar a procedat conform art. 378 alin. (1 1 ) C. proc.

pen., la ascultarea inculpatului, ocazie cu care acesta a arătat, în esență, că nu recunoaște săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și că nu are nici o explicație pentru faptul că a fost recunoscut în faza de urmărire penală din fotografii, atât de partea vătămată cât și de martorii audiați în cauză. De asemenea, inculpatul a recunoscut că are un semn particular pe obrazul drept deasupra gurii, însă a menționat că nu este un semn permanent, ci unul care apare și dispare. Față de nerecunoașterea faptei de către inculpat, curtea de apel a apreciat ca necesară audierea directă și nemijlocită a părții vătămate L.V.E. (neaudiat de către instanța'de fond pe situația de fapt), cât și reaudierea martorilor oculari P.R.

și M.A. Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate cât și din oficiu, ținând seama și de probatoriile administrate în mod nemijlocit de către instanța de apel, instanța de prim control judiciar a apreciat că apelul parchetului este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele administrate în cursul procesului penal nu au o valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se de organul judiciar în urma examinării prin coroborare a tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Rezultă, așadar, că în procesul penal român nu există o ierarhizare a probelor ori preeminența probelor administrate în faza de judecată, fată de probele administrate în cursul urmăririi penale.

În mod corespunzător, în măsura în care există o contradicție între probele administrate în faza de urmărire penală și cele administrate în faza de judecată, instanța este obligată să arate în conținutul expunerii hotărârii judecătorești pronunțate care au fost probele ce au servit ca temei la soluționarea cauzei și, respectiv, care sunt cele înlăturate, și pentru care motive, Din examinarea materialului probator administrat în cauză, rezultă că inculpatul C.N. s-a situat pe o poziție constantă de nerecunoaștere a infracțiunii pentru care a fost cercetat și trimis în judecată. Din probatoriul administrat rezultă că partea vătămată L.V.E. (în vârstă de 13 ani și 9 luni la data comiterii faptei) era însoțită la data faptei de doi colegi de școală (martorii P.R., în vârstă de 12 ani și 10 luni și M.A., în vârstă de 13 ani și 3 luni), în momentul în care o persoană necunoscută, sub amenințarea unui cuțit, a deposedat-o de telefonul mobil pe care îl avea asupra sa.

În „nota explicativă” dată de partea vătămată în prezența bunicii sale, a doua zi după comiterea faptei aceasta a relatat situația de fapt și, mai important, a menționat semnalmentele autorului infracțiunii, între care se regăsește și o cicatrice pe obrazul drept deasupra buzei, de circa 2-3 cm. De asemenea, partea vătămată a menționat că ar putea să-l recunoască pe autor dacă îi va fi prezentat, arătând că același lucru îl pot face și cei doi martori oculari. Este adevărat că prezentându-i-se, în aceeași zi (8 decembrie 2005), un album cu fotografii judiciare, partea vătămată nu a recunoscut vreo persoană în fotografiile vizionate, însă a reiterat faptul că în caz de prezentare a persoanei autorului, îl poate recunoaște după fizionomie.

La data de 22 martie 2006, atât partea vătămată, cât și martorii oculari P.R. și M.A., l-au recunoscut de pe planșele foto pe autorul infracțiunii de tâlhărie în persoana inculpatului C.N. Din actele dosarului rezultă că recunoașterea inculpatului de pe planșe foto a avut loc în prezența unui martor asistent, că fiecare dintre cele trei persoane (partea vătămată și cei doi martori) au procedat, în mod separat, la efectuarea recunoașterii, nefiind de față unul în prezența celorlalți, și că nu a existat vreo sugestie sau constrângere din partea organelor de poliție în sensul indicării fotografiei inculpatului ca fiind aceea a autorului infracțiunii. Este, de asemenea, adevărat că, ulterior, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, fiind confruntați cu persoana inculpatului C.N., niciuna dintre persoanele susmenționate nu l-a mai indicat ca fiind autorul infracțiunii.

Cu toate acestea însă, dincolo de împrejurarea că atât partea vătămată cât și martorii au menționat, în mod expres, că își mențin declarațiile date în faza de urmărire penală, cu toții au reiterat aceleași aspecte, respectiv faptul că persoana agresorului avea ca semn particular o cicatrice pe obrazul drept deasupra buzei și că acest aspect particular l-au remarcat și în planșele foto care li s-au prezentat de către organele de poliție. Mai mult, partea vătămată a menționat în fața instanței de apel că l-a recunoscut fără dubiu de pe planșele foto pe cel care este autorul tâlhăriei (și care, în realitate, este inculpatul C.N.), în timp ce martorii oculari au arătat că persoana indicată în planșele foto era cea mai apropiată ca fizionomie față de autorul infracțiunii și că nu a existat vreo altă fotografie cu privire la care ar fi existat măcar o tentație de a o indica ca reprezentându-l pe autorul faptei.

Este relevantă mențiunea făcută de martorul M.A. în declarația dată în fața curții de apel, arătând că recunoașterea persoanei din fotografie nu s-a bazat exclusiv pe detaliu cu privire la cicatricea pe care o prezenta, ci acea persoană i s-a părut martorului că "semăna cu agresorul”. În consecință, curtea de apel a constatat că există o contradicție între recunoașterea de pe planșe foto efectuată de către partea vătămată și martori în faza de urmărire penală (din care rezultă că inculpatul C.N. ar fi autorul infracțiunii) și susținerile făcute de aceleași persoane în fața instanței de fond, respectiv apel (în sensul că persoana ce li s-a prezentat în sala de judecată, respectiv inculpatul C.N., nu este una și aceeași cu autorul agresiunii).

Ținând seama de timpul scurs de la comiterea infracțiunii și până la momentul recunoașterii de pe planșe foto, respectiv până la audierea în fața instanței de fond și apel, curtea de apel a dat prevalentă recunoașterii făcute în faza de urmărire penală, în condițiile în care nici partea vătămată și nici martorii nu au putut oferi o explicație a acestei atitudini contradictorii, neexistând nici un dubiu cu privire la legalitatea procedurii de recunoaștere de pe planșe foto. La aceasta, reține curtea de apel, se adaugă și evidenta stare de disconfort psihic și timorare pe care partea vătămată și martorii au manifestat-o, și pe care nu au putut-o disimula, atunci când au fost puse față în față cu persoana inculpatului, în condițiile existenței cel puțin a unei diferențe de vârstă între aceștia.

A fost apreciată ca relevantă poziția exprimată de partea vătămată în declarația dată ulterior recunoașterii de pe planșe foto (fila 9 verso dosar urmărire penală) în sensul că nu dorește să fie chemat în instanța de judecată sau la parchet, având în vedere și faptul că „îi este teamă de infractori”. În consecință, având în vedere recunoașterea de pe planșele foto efectuate în faza de urmărire penală de către partea vătămată și cei doi martori oculari, precum și declarațiile date de aceste persoane în faza de urmărire penală și, parțial, în faza de judecată (în sensul că au fost de față la momentul și locul săvârșirii infracțiunii percepând în mod direct și nemijlocit semnalmentele persoanei care i-a agresat), curtea de apel a apreciat că acestea exprimă adevărul și, prin coroborare, conduc la stabilirea vinovăției inculpatului C.N.

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. Față de cele reținute, prin decizia penală nr. 343/ A din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a desființat sentința atacată și, rejudecând cauza, a condamnat pe inculpatul C.N., la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen. A făcut aplicarea art. 71 și 64 lit. a și b) C. pen. Din pedeapsa aplicată a dedus durata măsurilor preventive de la 1 februarie 2007 la 21 iunie 2007 și a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. A constatat că partea vătămată L.V.E. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat. Împotriva deciziei instanței de apel inculpatul a declarat prezentul recurs. La dosar nu au fost depuse motive scrise de recurs, în partea introductivă a deciziei fiind menționate motivele de recurs susținute oral cu ocazia dezbaterilor. Motivele de recurs pot fi examinate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18 și pct. 14 C. proc. pen. Recursul nu este fondat. Conform art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Stabilirea situației de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanțelor competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel, în cazul ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta și completa stabilire a faptelor.

În mod excepțional, examinarea situației de fapt poate reveni instanței de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reținute cu probele administrate, cazul de casare menționat neputând fi asimilat cu o greșită apreciere a probelor. Criticile inculpatului (sunt contradicții între probele administrate, instanța de apel a interpretat subiectiv probele) exced cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., Înlăturarea motivată a unor probe din ansamblul probator (format din probele administrate în cursul urmării penale și cele administrate în cursul judecății, în fond și apel), este o prerogativă a organelor judiciare prevăzută expres în art. 356 lit. c) C. proc.

pen. De asemenea, potrivit art. 63 alin. (2) C.proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. În cauză, instanța de apel, cu o motivare convingătoare, a înlăturat, parțial, unele probe administrate în cursul judecății, stabilind situația de fapt în urma coroborării probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Este relevantă împrejurarea că, încă la data de 8 decembrie 2005, partea vătămată a furnizat organelor de urmărire penală date despre persoana agresorului (tânăr, păr șaten închis, tunsoare „bros”, ten puțin închis la culoare, nas mic și un semn distinctiv pe obrazul drept, deasupra buzei, etc). Așa cum rezultă chiar din declarațiile inculpatului, acesta locuia la data faptei în cartierul respectiv, în zona străzii Făinari, aflată la o distanță de 3 stații de troleibuz de cea în care s-a petrecut fapta, are un semn distinctiv pe obrazul drept, puțin mai sus de comisura gurii . În cursul urmăririi penale, atât partea vătămată, cât și ambii martori, făcând precizarea că întrucât agresorul a stat suficient timp în apropierea grupului lor, au reușit să rețină fizionomia acestuia, au recunoscut, fără rezerve, persoana inculpatului în planșele foto prezentate.

În consecință, cazul de casare menționat nu este incident în cauză, întrucât soluția deciziei instanței de apel nu este afectată de o eroare gravă de fapt, ci este consecința prerogativei legale a organelor judiciare de a înlătura, motivat, unele probe din ansamblul probatoriu administrat în cele două faze ale procesului penal. Nici critica inculpatului cu privire la cuantumul pedepsei aplicate nu este întemeiată. În conformitate cu dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C.proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Potrivit art. 72 C. pen., care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat este sancționată cu închisoare de la 7 la 20 de ani.

Instanța de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă de 7 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator al faptei, reducerea pedepsei nefiind posibilă decât prin reținerea în favoarea acestuia a unor împrejurări cu valența circumstanțelor atenuante, împrejurări care însă nu sunt relevate de actele și lucrările dosarului (inculpatul nu a manifestat sinceritate în fața organelor judiciare, prejudiciul nu a fost recuperat și, potrivit înscrisului de la dosar apel, în prezent este arestat în altă cauză, tot pentru o infracțiune de tâlhărie). Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva deciziei penale nr. 343/ A din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 ianuarie 2008.