ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 60/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 60/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 36/P/2006, din data de

29 mai 2006, al

Parchetului de pe lângă

Tribunalul București, a fost trimis în judecată

inculpatul C.N. pentru

infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. b) C. pen.

Potrivit rechizitoriului, la data de 09

decembrie 2005, numita L.V. a sesizat organele de politie cu privire la faptul

că, la data de

07 decembrie 2005, nepotul

său, L.V.E., în vârstă de

13 ani, a fost deposedat de telefonul mobil de

un individ necunoscut prin amenințare cu un cuțit.

În urma cercetărilor s-a

stabilit că la data de 07 decembrie 2005, în jurul

orelor 13.00, inculpatul C.N. se afla în zona străzii

Aleea Deda, unde a observat un grup de 3 minori, L.V.E., P.R. și M.A., toți cu

vârste între 13 și 14 ani.

Inculpatul s-a apropiat de grupul minori, a

scos un briceag cu buton de culoare gri deschis, cu lama de circa 10 cm, cu

care i-a amenințat spunându-le să îi dea telefoanele mobile. Minorii i-ai spus

că nu au telefoane, însă inculpatul a observat că partea vătămată L.V.E. are un

telefon mobil în buzunarul

pantalonilor pe

care i l-a cerut, amenințându-l în continuare.

În aceste condiții, partea vătămată i-a dat

telefonul mobil marca

Philips 755, după

care inculpatul fugit către strada Făinari.

Prin sentința penală nr. 878 din 21 iunie

2007, pronunțată de Tribunalul București, secția l penală, în baza art. 11 pct.

2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat

inculpatul C.N. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. b) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost arestat

preventiv de la 1 februarie la 21 iunie 2007.

În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a

dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a

constituit parte civilă.

Cheltuielile judiciare

au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune în acest sens, prima

instanță a reținut, în

esență, că în cauză

nu sunt probe directe, ci numai probe indirecte și prezumții în sensul că

inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de tâlhărie.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

În motivele de apel sentința este criticată

pentru greșita soluție de achitare, deoarece depozițiile celor doi martori

audiați în faza judecății sunt „pro causa”, atunci când indică alte semnalmente

ale inculpatului, fără să ofere vreo explicație logică în legătură cu

schimbarea acestor elemente din conținutul

declarațiilor lor, situație în

care,

conform doctrinei judiciare, acestea nu pot fi luate în considerație

atâta

timp cât nu se argumentează logic schimbările de poziție procesuală.

De asemenea, se arată că

greșit instanța a avut în vedere numai

probatoriul administrat în cursul cercetării

judecătorești.

Cu ocazia judecării apelului, instanța de

prim control judiciar a

procedat conform art.

378 alin. (1

1

) C. proc. pen., la ascultarea

inculpatului,

ocazie cu care acesta a arătat, în esență, că nu recunoaște săvârșirea

infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și că nu are nici o explicație

pentru faptul că a fost recunoscut în faza de urmărire penală din fotografii,

atât de partea vătămată cât și de martorii audiați în cauză.

De asemenea, inculpatul

a recunoscut că are un semn particular pe obrazul drept deasupra gurii, însă a

menționat că nu este un semn

permanent,

ci unul care apare și dispare.

Față de nerecunoașterea faptei de către

inculpat, curtea de apel

a apreciat ca

necesară audierea directă și nemijlocită a părții vătămate

L.V.E.

(neaudiat de către instanța'de fond pe situația de fapt), cât și reaudierea

martorilor oculari P.R. și M.A.

Examinând hotărârea apelată prin prisma

criticilor formulate cât și din oficiu, ținând seama și de probatoriile

administrate în mod

nemijlocit de către

instanța de apel, instanța de prim control judiciar a

apreciat că apelul

parchetului este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

probele administrate în cursul procesului penal nu au o valoare mai dinainte

stabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se de organul judiciar în urma

examinării prin coroborare a tuturor probelor administrate, în scopul aflării

adevărului.

Rezultă, așadar, că în procesul penal român

nu există o

ierarhizare a probelor ori

preeminența probelor administrate în faza de

judecată, fată de probele

administrate în cursul urmăririi penale.

În mod corespunzător, în măsura în care

există o contradicție între probele administrate în faza de urmărire penală și

cele administrate în faza de judecată, instanța este obligată să arate în conținutul

expunerii hotărârii judecătorești pronunțate care au fost probele ce au servit

ca temei la soluționarea cauzei și, respectiv, care sunt cele înlăturate, și

pentru care motive,

Din examinarea materialului probator

administrat în cauză,

rezultă că inculpatul

C.N. s-a situat pe o poziție constantă de

nerecunoaștere a infracțiunii

pentru care a fost cercetat și trimis în judecată. Din probatoriul administrat rezultă

că partea vătămată L.V.E. (în vârstă de 13 ani și 9 luni la data comiterii

faptei) era însoțită la data faptei de doi colegi de școală (martorii P.R., în

vârstă de 12 ani și 10 luni și M.A., în vârstă de 13 ani și 3 luni), în

momentul în care o persoană necunoscută, sub amenințarea unui cuțit, a

deposedat-o de telefonul mobil pe care îl avea asupra

sa.

În „nota explicativă”

dată de partea vătămată în prezența bunicii

sale, a doua zi după comiterea faptei aceasta a

relatat situația de fapt și, mai important, a menționat semnalmentele autorului

infracțiunii, între care se regăsește și o

cicatrice

pe obrazul drept deasupra buzei, de circa 2-3 cm.

De asemenea, partea vătămată a menționat că

ar putea să-l

recunoască pe autor dacă îi

va fi prezentat, arătând că același lucru îl

pot face și cei doi martori

oculari.

Este adevărat că prezentându-i-se, în aceeași

zi (8 decembrie 2005), un album cu fotografii judiciare, partea vătămată nu a

recunoscut vreo persoană în fotografiile

vizionate, însă a reiterat faptul

că în caz de prezentare a persoanei

autorului, îl poate recunoaște după fizionomie.

La data de 22 martie 2006, atât partea

vătămată, cât și martorii oculari P.R. și M.A., l-au recunoscut de pe planșele

foto pe autorul infracțiunii de tâlhărie în persoana inculpatului C.N. Din

actele dosarului rezultă că recunoașterea inculpatului de pe planșe foto a avut

loc în prezența unui martor asistent, că fiecare dintre cele trei persoane

(partea

vătămată și cei doi martori) au

procedat, în mod separat, la efectuarea

recunoașterii, nefiind de față

unul în prezența celorlalți, și că nu a existat vreo sugestie sau constrângere

din partea organelor de poliție în sensul indicării fotografiei inculpatului ca

fiind aceea a autorului infracțiunii.

Este, de asemenea, adevărat că, ulterior,

atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, fiind

confruntați cu persoana inculpatului C.N., niciuna dintre persoanele

susmenționate nu l-a mai indicat ca fiind autorul infracțiunii.

Cu toate acestea însă, dincolo de

împrejurarea că atât partea vătămată cât și martorii au menționat, în mod

expres, că își mențin

declarațiile date în

faza de urmărire penală, cu toții au reiterat aceleași

aspecte,

respectiv faptul că persoana agresorului avea ca semn particular o cicatrice pe

obrazul drept deasupra buzei și că acest

aspect

particular l-au remarcat și în planșele foto care li s-au prezentat

de către organele de poliție. Mai mult, partea

vătămată a menționat în

fața instanței de apel că l-a recunoscut fără

dubiu de pe planșele foto pe cel care este autorul tâlhăriei (și care, în

realitate, este inculpatul C.N.), în timp ce martorii oculari au arătat că

persoana indicată în planșele foto era cea mai apropiată ca fizionomie față de

autorul infracțiunii și că nu a existat vreo altă fotografie cu privire la care

ar fi existat măcar o tentație de a o indica ca reprezentându-l pe autorul

faptei.

Este relevantă mențiunea făcută de martorul M.A.

în declarația dată în fața curții de apel, arătând că

recunoașterea persoanei din fotografie nu s-a bazat exclusiv pe detaliu

cu privire la cicatricea pe care o prezenta, ci

acea persoană i s-a părut

martorului că "semăna cu agresorul”.

În consecință, curtea

de apel a constatat că există o contradicție

între recunoașterea de pe planșe foto efectuată de

către partea vătămată și martori în faza de urmărire penală (din care rezultă

că inculpatul C.N. ar fi autorul infracțiunii) și susținerile făcute de

aceleași persoane în fața instanței de fond, respectiv apel (în sensul că

persoana ce li s-a prezentat în sala de judecată, respectiv

inculpatul C.N., nu este una și aceeași cu autorul

agresiunii).

Ținând seama de timpul

scurs de la comiterea infracțiunii și până

la momentul recunoașterii de pe planșe foto, respectiv

până la audierea în fața instanței de fond și apel, curtea de apel a dat

prevalentă recunoașterii făcute în faza de

urmărire penală, în condițiile

în care nici partea vătămată și nici

martorii nu au putut oferi o

explicație a

acestei atitudini contradictorii, neexistând nici un dubiu cu

privire la

legalitatea procedurii de recunoaștere de pe planșe foto. La aceasta, reține

curtea de apel, se adaugă și evidenta stare de disconfort psihic și timorare pe

care partea vătămată și martorii au manifestat-o, și pe care nu au putut-o

disimula, atunci când au fost puse față în față cu persoana inculpatului, în

condițiile existenței cel puțin a unei diferențe de vârstă între aceștia. A

fost apreciată ca relevantă poziția exprimată de partea vătămată în declarația

dată ulterior recunoașterii de pe planșe foto (fila 9 verso dosar urmărire

penală) în sensul că nu dorește să fie chemat în instanța de judecată sau la

parchet, având în vedere și faptul că „îi este teamă de infractori”.

În consecință, având în vedere recunoașterea

de pe planșele foto efectuate în faza de urmărire penală de către partea

vătămată și cei doi martori oculari, precum și declarațiile date de aceste

persoane în faza de urmărire penală și, parțial, în faza de judecată (în sensul

că au fost de față la momentul și locul săvârșirii infracțiunii percepând în

mod direct și nemijlocit semnalmentele persoanei care i-a agresat), curtea de

apel a apreciat că acestea exprimă adevărul și, prin coroborare, conduc la

stabilirea vinovăției inculpatului C.N. pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie. Față de cele reținute, prin decizia penală nr. 343/ A din 31

octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a admis apelul

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a desființat sentința atacată și,

rejudecând cauza, a condamnat pe inculpatul C.N., la 7 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. b) C.

pen.

A făcut aplicarea art. 71

și 64 lit. a și b) C. pen.

Din pedeapsa aplicată a dedus durata

măsurilor preventive de la 1 februarie 2007 la 21 iunie 2007 și a constatat că

inculpatul este arestat în altă cauză.

A constatat că partea vătămată L.V.E. nu s-a

constituit parte civilă.

În baza art. 191 C.

proc. pen., a obligat inculpatul la 400

lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva deciziei

instanței de apel inculpatul a declarat prezentul

recurs.

La dosar nu au fost depuse motive scrise de

recurs, în partea introductivă a deciziei fiind menționate motivele de recurs

susținute oral cu ocazia dezbaterilor.

Motivele de recurs pot fi examinate prin

prisma cazurilor de

casare prevăzute de art.

385

9

pct. 18 și pct. 14 C. proc. pen.

Recursul nu este fondat.

Conform art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., hotărârile sunt supuse

casării când

s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei

hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Stabilirea situației de fapt este, în

principiu, atributul exclusiv al instanțelor competente să devolueze cauza în

fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel, în cazul

ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta și

completa stabilire a faptelor.

În mod excepțional, examinarea situației de

fapt poate reveni instanței de recurs numai în cazul în care aceasta este

afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei

hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Eroarea gravă trebuie

să fie constatată din compararea faptelor

reținute cu probele administrate, cazul de casare

menționat neputând fi asimilat cu o greșită apreciere a probelor.

Criticile inculpatului (sunt contradicții

între probele administrate, instanța de apel a interpretat subiectiv probele)

exced cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.,

Înlăturarea motivată a

unor probe din ansamblul probator (format din probele administrate în cursul

urmării penale și cele administrate în

cursul judecății, în fond și apel), este o prerogativă a organelor

judiciare prevăzută expres în art. 356 lit. c) C.

proc. pen. De asemenea,

potrivit art. 63 alin. (2) C.proc. pen., probele

nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de

organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul

aflării adevărului.

În cauză, instanța de apel, cu o motivare

convingătoare, a

înlăturat, parțial, unele

probe administrate în cursul judecății, stabilind

situația de fapt în

urma coroborării probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Este relevantă împrejurarea că, încă la data

de 8 decembrie 2005, partea vătămată a furnizat organelor de urmărire penală

date despre persoana agresorului (tânăr, păr șaten

închis, tunsoare „bros”, ten puțin închis la culoare, nas mic și un semn

distinctiv pe obrazul drept, deasupra buzei, etc). Așa cum rezultă chiar

din declarațiile inculpatului, acesta locuia la data faptei în cartierul

respectiv, în zona străzii Făinari, aflată la o distanță de 3 stații de

troleibuz de cea în care s-a petrecut fapta, are un semn distinctiv

pe obrazul drept, puțin mai sus de comisura gurii

.

În cursul urmăririi penale, atât partea

vătămată, cât și ambii

martori, făcând

precizarea că întrucât agresorul a stat suficient timp în

apropierea

grupului lor, au reușit să rețină fizionomia acestuia, au recunoscut, fără

rezerve, persoana inculpatului în planșele foto prezentate.

În consecință, cazul de casare menționat nu

este incident în cauză, întrucât soluția deciziei instanței de apel nu este

afectată de o

eroare gravă de fapt, ci este

consecința prerogativei legale a organelor

judiciare de a înlătura,

motivat, unele probe din ansamblul probatoriu administrat în cele două faze ale

procesului penal.

Nici critica inculpatului cu privire la

cuantumul pedepsei aplicate nu este întemeiată.

În conformitate cu dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C.proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse

greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte

limite decât cele prevăzute de lege.

Potrivit art. 72 C. pen., care reglementează

criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor

se ține seama de dispozițiile Părții generale a Codului penal, de limitele de

pedeapsă

fixate de partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârșite,

de persoana infractorului

și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Infracțiunea

pentru care inculpatul a fost condamnat este sancționată cu închisoare de la 7

la 20 de ani.

Instanța de apel a aplicat inculpatului o

pedeapsă de 7 ani închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator

al faptei, reducerea pedepsei nefiind posibilă decât prin reținerea în favoarea

acestuia a unor împrejurări cu valența circumstanțelor atenuante, împrejurări

care însă nu sunt relevate de actele și lucrările dosarului (inculpatul nu a

manifestat sinceritate în fața organelor judiciare, prejudiciul nu a fost

recuperat și, potrivit înscrisului de la dosar apel, în prezent este arestat în

altă cauză, tot pentru o infracțiune de tâlhărie).

Față de cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul C.N.

împotriva deciziei penale nr.

343/ A din 31 octombrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a ll-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

Constată că inculpatul

este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul

apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 ianuarie 2008.