ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 383/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 383/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 318

din 14 iunie 2007, pronunțată în dosarul nr. 3092/121/2006, Tribunalul Galați a

condamnat pe inculpatul R.G., la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare și

la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. și art. 175

alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și art. 76 alin.

(1) lit. b) C. pen. (fapta din data de 19 august 2006).

Conform dispozițiilor art. 71

C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Conform dispozițiilor art. 350

C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului R.G., iar potrivit

dispozițiilor art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii

și arestării preventive cu începere de la 14 septembrie 2006 la zi.

În baza dispozițiilor art. 14

C. proc. pen., în referire la art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a

obligat pe inculpatul R.G. la plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri

civile, reprezentând daune morale către partea vătămată/civilă R.A., precum și

la plata sumei de 4.922,96 RON cu titlu de despăgubiri civile, către partea

civilă Spitalul clinic de urgență „Sf. Apostol Andrei” Galați.

Conform dispozițiilor art. 118

C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a obiectului tăietor-înțepător

(coasă) folosit la săvârșirea infracțiunii.

Conform dispozițiilor art. 191

alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpatul R.G. la plata sumei de 250 RON

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, în fapt, instanța de judecată a reținut că, la data de 18 septembrie 2006,

pe fondul stării de provocare, inculpatul R.G. a aplicat părții vătămate R.A.,

în loc public, o lovitură cu coasa, în zona omoplatului stâng, penetrând

toracele și provocându-i o leziune care i-a pus în primejdie viața.

S-a mai reținut că, inițial,

în faza de urmărire penală, inculpatul a recunoscut comiterea faptei cu

precizarea că aceasta s-a consumat în curtea locuinței sale, pentru ca

ulterior, în faza cercetării judecătorești să se prevaleze de dispozițiile art.

70 C. proc. pen., afirmațiile sale fiind însă infirmate de declarațiile părții

vătămate și ale martorilor audiați în cauză.

Instanța de fond a constatat

că din probatoriul administrat în cauză a rezultat fără putință de tăgadă că

între inculpat și partea vătămată a avut loc o altercație care a degenerat

într-un conflict de proporții, soldat cu lovirea părții vătămate de către

inculpat cu o coasă care a penetrat toracele acestuia.

Sub aspectul laturii

subiective, instanța a reținut că inculpatul a acționat cu intenție, în

condițiile în care a aplicat lovitura cu o coasă, care este un obiect tăietor

periculos, apt să producă moartea într-o zonă vitală, respectiv zona toracică,

astfel că a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a

faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., apreciind că nu a fost

vorba de o intenție depășită.

La individualizarea

pedepsei, prima instanță a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72

C. pen., aplicând în cauză dispozițiile art. 736 C. pen., față de împrejurarea

că inculpatul a acționat sub imperiul unei puternice tulburări, respectiv în

stare de provocare, fiind antrenat în conflict chiar de către partea vătămată.

Cât privește latura civilă a

cauzei s-a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii

delictuale și a fost obligat inculpatul la plata daunelor morale către partea

civilă R.A., avându-se în vedere și starea de provocare generată de acesta,

precum și la plata cheltuielilor de spitalizare solicitate de unitatea medicală

care a acordat îngrijiri victimei.

Împotriva sentinței penale

pronunțată de prima instanță au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Galați, inculpatul și partea vătămată.

În recursul său, parchetul a

solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatului față de gravitatea deosebită

a faptei comise de acesta, interzicerea față de inculpat și a dreptului

prevăzut de art. 64 lit. e) C. pen., ca pedeapsă accesorie și complementară,

precum și a dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă

accesorie, iar sub aspectul laturii civile a solicitat reducerea cuantumului

despăgubirilor la care a fost obligat inculpatul față de Spitalul județean

Galați, ca urmare a reținerii în favoarea sa a scuzei provocării.

Inculpatul apelant a

criticat și el hotărârea pronunțată sub aspectul încadrării juridice dată

faptei, pe care a considerat-o greșită, solicitând schimbarea acestei

recalificări în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182

alin. (3) C. pen., precum și pentru greșita soluționare a laturii civile,

susținând că daunele morale acordate părții vătămate au fost nedovedite.

Partea vătămată constituită

parte civilă a criticat și ea hotărârea instanței de fond pentru greșita

reținere a stării de provocare, a cărei înlăturare a solicitat-o alături de

majorarea pedepsei aplicate inculpatului și acordarea în întregime a daunelor

morale în cuantum de 50.000 lei.

Curtea de Apel Galați, prin

decizia penală nr. 160/ A din 24 septembrie 2007, a admis apelurile declarate

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, de partea vătămată R.A. și de

inculpatul R.G. împotriva sentinței penale nr. 318 din 14 iunie 2007 a

Tribunalului Galați, pronunțată în dosarul nr. 3092/121/2006 și în consecință;

A desființat în parte

sentința penală nr. 318 din 14 iunie 2007 a Tribunalului Galați și în

rejudecare a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului R.G., pentru

tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art.

174 alin. (1) – art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) și art. 76

alin. (2) C. pen., de la 3 ani închisoare la 5 ani închisoare.

A aplicat inculpatului R.G.

și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. e) C.

pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A modificat pedeapsa

accesorie aplicată inculpatului R.G., în sensul interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen.

A redus despăgubirile la

care a fost obligat inculpatul R.G. către partea civilă Spitalul clinic de

urgență „Sf. Apostol Andrei” Galați de la 4.922,96 lei la 2.461,48 lei,

menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a constatat că soluția pronunțată de instanța de

fond a fost rezultatul unei corecte aprecieri a materialului probator

administrat în cauză care a condus la reținerea unei situații de fapt corecte

și a unei juste încadrări juridice.

În ce privește însă

pedepsele aplicate inculpatului, atât cea principală cât și cele accesorie și

complementară s-a apreciat că dozarea celei principale, de 3 ani închisoare

este prea redusă în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.,

făcându-se referiri concrete la împrejurările în care s-a consumat fapta, iar

sub aspectul interzicerii unor drepturi, hotărârea atacată este criticabilă

pentru omisiunea aplicării art. 64 lit. e) C. pen., raportat la natura și

gravitatea faptei pe care inculpatul a săvârșit-o.

Instanța de apel nu a primit

critica referitoare la omisiunea interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

c) C. pen., argumentând că inculpatul nu s-a folosit la comiterea faptei de

vreo activitate, funcție sau profesie anume, însă a constatat întemeiat motivul

de apel invocat de parchet, dar susținut și de inculpat referitor la latura civilă

a cauzei.

Ca urmare, instanța a redus

cuantumul cheltuielilor de spitalizare la care a fost obligat inculpatul la

jumătate, în condițiile în care în mod corect prima instanță a reținut că

infracțiunea a fost comisă în stare de provocare.

Cu privire la celelalte

motive de apel invocate de inculpat referitor la schimbarea încadrării juridice

și înlăturarea obligării sale la plata daunelor morale, instanța de apel a

apreciat că nu sunt admisibile atâta timp cât din probe a rezultat fără dubiu

că inculpatul chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului letal, a acceptat

producerea acestuia, care însă nu a survenit datorită unor împrejurări

independente de voința inculpatului.

Așa fiind, s-a constatat că

forma de vinovăție care caracterizează fapta inculpatului este intenția

indirectă, astfel că încadrarea juridică reținută de instanță, cea de tentativă

la omor calificat este corectă.

Referitor la daunele morale

acordate părții vătămate s-a reținut că suma de 2000 lei la care a fost obligat

inculpatul de prima instanță, este pe deplin justificată, ținând seama de

suferințele produse părții vătămate, cu atât mai mult cu cât, în cazul acestui

tip de daune nu este necesară producerea unor dovezi materiale, cuantumul

acestora fiind aproximat pe baza unor prezumții simple judecătorești.

În fine, cu privire la

apelul părții civile, curtea de apel a reținut că nu poate fi primit decât sub

aspectul netemeiniciei pedepsei, fără însă a se impune înlăturarea scuzei

provocării sau majorarea daunelor morale acordate inițial.

Instanța a motivat că din

probele administrate a rezultat cu certitudine că inculpatul a săvârșit fapta

pe fondul unei puternice tulburări determinată de agresiunea anterioară a

părții vătămate, astfel că este corectă reținerea în favoarea inculpatului a

dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., care au impus și acordarea unei daune

morale într-un cuantum mai mic decât cel solicitat.

Împotriva deciziei

pronunțată de instanța de apel a declarat recurs inculpatul care a criticat-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând cazurile de casare prevăzute de

ar.385

9

pct. 17 C. proc. pen. și în subsidiar, cel prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

În motivarea recursului său,

recurentul inculpat a susținut că fapta pe care a comis-o întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182

alin. (2) C. pen. și nu ale tentativei de omor calificat, cum greșit s-a

reținut de către instanțe care au omis, în opinia sa, să analizeze atitudinea

sa psihică atât înainte cât și după producerea faptei.

Susține recurentul că

niciodată nu a afirmat și nu a dorit să ucidă pe partea vătămată, care l-a

atacat în propria curte, fapt care l-a determinat pe inculpat să se apere,

lovind o singură dată victima, iar după săvârșirea faptei și-a exprimat

constant regretul și a acordat împreună cu mama sa primul ajutor părții

vătămate.

Tot referitor la calificarea

juridică dată faptei mai solicită în subsidiar inculpatul, ca în cazul în care

nu va fi primită cererea sa de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută

de art. 182 C. pen., să se constate că fapta s-a consumat în curtea imobilului

său, ceea ce ar impune înlăturarea calificării prevăzute de art. 175 lit. i) C.

pen. și avându-se în vedere împrejurările în care s-au petrecut evenimentele,

să fie aplicate dispozițiile art. 44 C. pen., referitor la legitima apărare,

ceea ce ar impune achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 pct. 1 lit. e) C. proc. pen.

În ce privește motivul de

casare întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

inculpatul a solicitat a se observa că ambele instanțe deși au reținut în

favoarea sa dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., au omis să rețină și

circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., care să permită o reducere

mai accentuată a pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul incriminator.

Recursul declarat de

inculpat nu este întemeiat.

Fapta inculpatului care a

aplicat părții vătămate R.A. în loc public și pe fondul stării de provocare, o

lovitură cu coasa din spate, în zona omoplatului stâng, penetrându-i toracele

și provocându-i o plagă care i-a pus viața în primejdie, întrunește elementele

constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat în condițiile

reținerii dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., deoarece din modul în care a

acționat rezultă că inculpatul a acceptat posibilitatea morții victimei, chiar

dacă nu a urmărit-o, astfel că infracțiunea a fost comisă cu intenția

caracteristică laturii subiective a infracțiunii de omor, acțiunea sa fiind

grefată pe atitudinea anterioară provocatoare a victimei.

În ce privește susținerea

recurentului că infracțiunea nu s-ar fi produs în loc public, este de arătat că

probele administrate în cauză, respectiv declarațiile părții vătămate, ale

martorilor C.J., R.M., R.C. care au relatat că partea vătămată nu a intrat în

curtea imobilului, ale martorei S.N. care a indicat locul în care s-a petrecut

incidentul „în stradă”, în fața locuinței inculpatului, infirmă varianta

susținută de inculpat, astfel încât reținerea în cauză a formei calificate prevăzută

de art. 175 lit. i) C. pen., a infracțiunii săvârșite de inculpat este corectă.

Referitor la cererea

recurentului de a se constata că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 44 C.

pen., în sensul că s-a aflat în legitimă apărare atunci când a comis fapta,

ceea ce ar impune achitarea sa, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită

această cerere, cât timp în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege, respectiv să fi existat un atac material, direct, imediat și injust (așa

cum susține recurentul în motivele scrise de recurs) îndreptat împotriva sa și

care să-i fi pus în pericol grav persoana sau drepturile.

Relațiile conflictuale

anterioare dintre victimă și inculpat nu pot fi considerate un atac iminent, ca

de altfel nici deplasarea victimei la domiciliul inculpatului, care este

concubinul fiicei sale, pentru a lua bunurile aparținând acesteia, astfel că în

mod corect s-a apreciat de către instanțe în contextul probatoriului

administrat, că atitudinea victimei i-a produs inculpatului doar o puternică

stare de tulburare, sub stăpânirea căreia a reacționat, ceea ce constituie

starea de provocare prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și nu aceea de

legitimă apărare.

De altfel, s-a dovedit fără

dubiu că inculpatul i-a aplicat victimei o lovitură „din spate” cu corp

tăietor-înțepător, provocându-i un traumatism toracic deschis cu plagă înțepat

tăiată transfixiantă toracică posterioară și anterioară, cu secționare parțială

a omoplatului și a coastei a XI-a cu pleurezie activă.

În fine, nici motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., nu

este fondat.

Condamnarea inculpatului de

către instanța de apel la o pedeapsă de principală de 5 ani închisoare, prin

majorare de la o pedeapsă de 3 ani închisoare, aplicată inițial de prima

instanță, este în măsură să satisfacă scopul prevăzut de legiuitor în art. 52 C.

pen.

La individualizarea acestei

pedepse, instanța de apel a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72

C. pen., respectiv gravitatea deosebită a faptei omise de inculpat chiar și în

condițiile provocării sale de către victimă, lovitura foarte puternică aplicată

care dovedește agresivitatea inculpatului, circumstanțele personale ale

acestuia, dar și starea de provocare în care a acționa, orientându-se spre o

pedeapsă situată sub minimul special.

Așa fiind, o redozare a

acestei pedepse nu se justifică, astfel că pentru toate considerentele arătate,

recursul declarat de inculpat este nefondat și va fi respins ca atare în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 88 C. pen., se

va deduce din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și arestării preventive și

văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul R.G. împotriva deciziei penale nr. 160/ A din

24 septembrie 2007 a Curții de Apel Galați, secția penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 14 septembrie 2006

la 31 ianuarie 2008.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 31 ianuarie 2008.