ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 409/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul F.K.F. a chemat în judecată pe pârâta SC A.P. SA și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 2.689.152.000 lei, echivalentul a 93.826,17 dolari S.U.A. cu titlu de folos nerealizat privind imobilul cu destinație comercială situat în Brașov str.Mureșenilor nr. 28, sume calculate pentru perioada decembrie 2003 – martie 2005. Reclamantul a motivat că suma solicitată reprezintă echivalentul fructelor civile produse de imobil, care în conformitate cu art. 483 C. civ., se cuvin proprietarului. Tribunalul Brașov, secția comercială, prin sentința nr. 948/2005, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul F.K.F.

reținând în considerente că în favoarea pârâtei a fost instituit un drept de retenție și cum reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu nu poate pretinde contravaloarea folosinței imobilului estimată la suma de 2.689.152.000 ROL, de la titulara dreptului de retenție, care este pârâta. Instanța de fond a reținut că dreptul retentorului de a culege fructele civile rezidă și din interpretarea art. 484 C. civ., care stabilește că fructele nu se cuvin proprietarului pentru datoriile legate de bunul care le produce.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 740 din 14 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brașov a fost admis de Curtea de Apel Brașov care a considerat întemeiate criticile acestuia și în consecință a schimbat soluția în sensul admiterii acțiunii și a obligării pârâtei la plata sumei de 2.320.000.000 ROL reprezentând echivalentul a 80.000 dolari S.U.A., cu titlu de contravaloare folosință imobil. Restul pretențiilor reclamantului au fost respinse. Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că dreptul de retenție nu-i conferă retentorului facultatea de a uza de lucru sau de a-l folosi, ci doar posibilitatea de a opune excepția de retenție erga omnes, oricui ar reclama bunul, inclusiv proprietarului, astfel încât debitorul să fie constrâns să plătească datoria pe care o are față de retentor pentru a putea dispune de bun.

În continuare, pentru considerentul arătat, instanța de apel s-a raportat la chiria lunară stabilită printr-un contract de închiriere încheiat între pârâtă și o altă societate, pentru a determina cuantumul sumei datorată de pârâtă cu titlu de folos nerealizat către reclamant, reținând și faptul că acest contract a fost reziliat încă din anul 2000. Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs, pârâta SC A.P. SA în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că decizia pronunțată în apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 483 C. civ., întrucât a reținut greșit că după instituirea dreptului de retenție în favoarea sa a fost cedată folosința bunului altei persoane în schimbul unei sume de bani.

În continuare recurenta a arătat că și-a exercitat în limite normale un drept de retenție instituit prin hotărâre judecătorească, iar după ce intimatul și-a executat obligația principală, instituită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, a procedat la predarea bunului. Dacă reclamantul intimat, a arătat în continuare recurenta, a fost lipsit de folosința bunului o perioadă de timp prin faptul că i-a opus dreptul de retenție, aceasta se datorează în exclusivitate, întârzierii executării obligației principale de plată a despăgubirilor. Întrucât instanța de apel a reținut greșit că s-a exercitat abuziv dreptul de retenție, autoarea s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțată în apel întrucât nu există nici o dovadă că a fost predată altcuiva folosința bunului astfel că prin obligarea la plata contravalorii folosinței imobilului s-a făcut o aplicare greșită a art. 483 C. civ.

Intimatul prin întâmpinare și concluziile scrise a solicitat să se respingă recursul pentru motivul că a fost lipsit în mod nejustificat de folosința bunului. A mai susținut intimatul că potrivit art. 483 C. civ., era în drept să perceapă fructele civile întrucât acestea se cuvin proprietarului și nu detentorului care este neposesor sau posesor de rea-credință. A fost invocat de intimat și art. 486 C. civ., pentru a susține că posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute și că rezultă din aceste prevederi faptul că nici o altă persoană în afară de cele prevăzute de art. 486 C. civ., nu are drept asupra fructelor bunului.

Prin urmare în opinia intimatului, retentorul ca simplu detentor nu are dreptul să-și însușească fructele, afară de cazul în care prin convenția dintre proprietar și detentor s-a stipulat altfel. Întrucât recurenta a încasat contravaloarea investițiilor pe care le-a făcut asupra imobilului profitul rezultat din folosirea bunului de către pârâtă, consideră că i se cuvine așa cum s-a reținut în apel. Recursul este fondat. 1. Prin criticile aduse deciziei, recurenta a supus spre analiză, referindu-se la art. 483 C. civ., efectele pe care le produce dreptul de retenție care a fost instituit în favoarea sa. În speță nu a fost contestat dreptul de proprietate al intimatului care în virtutea art. 480 C. civ., trebuie să se bucure de atributele acestui drept.

Numai că, în favoarea recurentei a fost instituit un drept de retenție prin hotărâre judecătorească, până la plata creanței stabilită de instanță. Deși se recunoaște că dreptul de creanță are prioritate față de obligația de restituire a bunului și că naște drepturi reciproce între debitorul proprietar și creditorul retentor, prin soluția pronunțată s-a reținut că au fost depășite limitele dreptului de retenție întrucât retentorul nu avea dreptul să culeagă fructele ci doar să conserve bunul. În speță, instanța a reținut fără nici un fundament probator că recurenta a cules fructe pe care și le-a însușit deși se afla doar în postura de detentor. 2. S-a dovedit în cauză că intimatul nu și-a achitat creanța stabilită ca obligație în sarcina sa prin hotărâre judecătorească decât la data de 29 noiembrie 2005 așa încât retentorul a deținut bunul până la data plății, fără să depășească limitele garanției conferite de acest drept.

După data plății, imobilul a fost predat, dreptul de retenție după acest moment devenind fără cauză juridică. 3. Afirmația proprietarului cum că anterior dobândirii bunului a existat un contract de închiriere între recurentă și o societate comercială este insuficientă pentru a demonstra că în perioada dedusă judecății au existat raporturi de locațiune între recurentă și terțe persoane și că astfel aceasta a dobândit sume care se cuvin proprietarului bunului. Dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că a existat un contract de închiriere care a fost reziliat anterior dobândirii dreptului de proprietate de către intimat.

4. Un alt aspect care trebuie reținut față de susținerile părților privește faptul că anterior dobândirii dreptului de proprietate de către intimat nu s-au stabilit drepturi în favoarea proprietarilor acestui bun pe care să le poată pune în discuție intimatul și nu în ultimul rând, recurenta nu a avut calitatea de posesor pentru a se face vreo discuție pe aplicarea art. 485 C. civ. Totodată nu se poate reține reaua-credință a detentorului în favoarea căruia s-a instituit garanția, câtă vreme nu rezultă că acesta a depășit limitele garanției conferite de dreptul de retenție prin însușirea fructelor cuvenite intimatului. Față de cele ce preced, în mod greșit instanța de apel a schimbat soluția instanței de fond prin care s-a reținut fundamentat pe probele aflate la dosar că pe perioada decembrie 2003 – martie 2005 nu s-a dovedit încasarea unor chirii de către recurentă, ceea ce înseamnă că nu au fost culese fructe.

Tot corect s-a reținut în fond că prin rezilierea contractului existent la acea dată între recurent și o terță persoană, prin hotărâre judecătorească, nu mai exista nici un suport pentru susținerea intimatei din notele de concluzii potrivit căreia, retentorul este dator și pentru că nu a fost diligent să culeagă fructe. Iar dacă ne-am referi la prevederile art. 484 C. civ., citat în cauză, încă nu s-ar putea reține vreo obligație în sarcina retentorului câtă vreme fructele nu se cuvin proprietarului pentru datoriile legate de bunul care le produce, suportate de posesor. Or, în speță nu s-a demonstrat că retentorul a depășit limitele detenției și că astfel s-a manifestat ca un posesor care și-a însușit fructele bunului.

În fine, faptul că de principiu dreptul de retenție nu-i conferă titularului dreptul de a dobândi fructele, acest drept aparținând proprietarului, nu-i deschide acestuia din urmă calea unei acțiuni ipotetice în restituirea fructelor. În consecință, pentru motivele analizate în conformitate cu art. 304 alin. (9) raportat la art. 312 C. proc. civ., decizia instanței de apel va fi modificată în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A.P. SA, împotriva deciziei nr. 37/ Ap din 16 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială, modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul F.K.F., împotriva sentinței nr. 740 din 14 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.