ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 409/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 409/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul F.K.F. a chemat

în judecată pe pârâta SC A.P. SA și a solicitat ca prin sentința care se va

pronunța să fie obligată la plata sumei de 2.689.152.000 lei, echivalentul a

93.826,17 dolari S.U.A. cu titlu de folos nerealizat privind imobilul cu

destinație comercială situat în Brașov str.Mureșenilor nr. 28, sume calculate

pentru perioada decembrie 2003 – martie 2005. Reclamantul a motivat că suma

solicitată reprezintă echivalentul fructelor civile produse de imobil, care în

conformitate cu art. 483 C. civ., se cuvin proprietarului.

Tribunalul Brașov, secția

comercială, prin sentința nr. 948/2005, a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamantul F.K.F. reținând în considerente că în favoarea pârâtei

a fost instituit un drept de retenție și cum reclamantul nu și-a îndeplinit obligația

de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce constituie titlu

executoriu nu poate pretinde contravaloarea folosinței imobilului estimată la

suma de 2.689.152.000 ROL, de la titulara dreptului de retenție, care este

pârâta.

Instanța de fond a reținut

că dreptul retentorului de a culege fructele civile rezidă și din interpretarea

art. 484 C. civ., care stabilește că fructele nu se cuvin proprietarului pentru

datoriile legate de bunul care le produce.

Apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței nr. 740 din 14 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul

Brașov a fost admis de Curtea de Apel Brașov care a considerat întemeiate

criticile acestuia și în consecință a schimbat soluția în sensul admiterii

acțiunii și a obligării pârâtei la plata sumei de 2.320.000.000 ROL

reprezentând echivalentul a 80.000 dolari S.U.A., cu titlu de contravaloare

folosință imobil. Restul pretențiilor reclamantului au fost respinse. Pentru a

decide astfel instanța de apel a reținut că dreptul de retenție nu-i conferă

retentorului facultatea de a uza de lucru sau de a-l folosi, ci doar

posibilitatea de a opune excepția de retenție erga omnes, oricui ar reclama

bunul, inclusiv proprietarului, astfel încât debitorul să fie constrâns să

plătească datoria pe care o are față de retentor pentru a putea dispune de bun.

În continuare, pentru considerentul arătat, instanța de apel s-a raportat la

chiria lunară stabilită printr-un contract de închiriere încheiat între pârâtă

și o altă societate, pentru a determina cuantumul sumei datorată de pârâtă cu

titlu de folos nerealizat către reclamant, reținând și faptul că acest contract

a fost reziliat încă din anul 2000.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel a declarat recurs, pârâta SC A.P. SA în termenul prevăzut de

art. 301 C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivul

prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut

că decizia pronunțată în apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 483 C.

civ., întrucât a reținut greșit că după instituirea dreptului de retenție în

favoarea sa a fost cedată folosința bunului altei persoane în schimbul unei

sume de bani. În continuare recurenta a arătat că și-a exercitat în limite

normale un drept de retenție instituit prin hotărâre judecătorească, iar după

ce intimatul și-a executat obligația principală, instituită în sarcina sa prin

hotărâre judecătorească, a procedat la predarea bunului. Dacă reclamantul

intimat, a arătat în continuare recurenta, a fost lipsit de folosința bunului o

perioadă de timp prin faptul că i-a opus dreptul de retenție, aceasta se

datorează în exclusivitate, întârzierii executării obligației principale de

plată a despăgubirilor. Întrucât instanța de apel a reținut greșit că s-a

exercitat abuziv dreptul de retenție, autoarea s-a considerat îndreptățită să

solicite admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțată în apel

întrucât nu există nici o dovadă că a fost predată altcuiva folosința bunului

astfel că prin obligarea la plata contravalorii folosinței imobilului s-a făcut

o aplicare greșită a art. 483 C. civ.

Intimatul prin întâmpinare

și concluziile scrise a solicitat să se respingă recursul pentru motivul că a

fost lipsit în mod nejustificat de folosința bunului. A mai susținut intimatul

că potrivit art. 483 C. civ., era în drept să perceapă fructele civile întrucât

acestea se cuvin proprietarului și nu detentorului care este neposesor sau

posesor de rea-credință. A fost invocat de intimat și art. 486 C. civ., pentru

a susține că posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în

puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute

și că rezultă din aceste prevederi faptul că nici o altă persoană în afară de

cele prevăzute de art. 486 C. civ., nu are drept asupra fructelor bunului. Prin

urmare în opinia intimatului, retentorul ca simplu detentor nu are dreptul

să-și însușească fructele, afară de cazul în care prin convenția dintre

proprietar și detentor s-a stipulat altfel. Întrucât recurenta a încasat

contravaloarea investițiilor pe care le-a făcut asupra imobilului profitul rezultat

din folosirea bunului de către pârâtă, consideră că i se cuvine așa cum s-a reținut

în apel.

Recursul este fondat.

deciziei, recurenta a supus spre analiză, referindu-se la art. 483 C. civ.,

efectele pe care le produce dreptul de retenție care a fost instituit în

favoarea sa. În speță nu a fost contestat dreptul de proprietate al intimatului

care în virtutea art. 480 C. civ., trebuie să se bucure de atributele acestui

drept. Numai că, în favoarea recurentei a fost instituit un drept de retenție

prin hotărâre judecătorească, până la plata creanței stabilită de instanță.

Deși se recunoaște că

dreptul de creanță are prioritate față de obligația de restituire a bunului și

că naște drepturi reciproce între debitorul proprietar și creditorul retentor,

prin soluția pronunțată s-a reținut că au fost depășite limitele dreptului de retenție

întrucât retentorul nu avea dreptul să culeagă fructele ci doar să conserve

bunul.

În speță, instanța a reținut

fără nici un fundament probator că recurenta a cules fructe pe care și le-a

însușit deși se afla doar în postura de detentor.

nu și-a achitat creanța stabilită ca obligație în sarcina sa prin hotărâre

judecătorească decât la data de  29 noiembrie 2005 așa încât retentorul a

deținut bunul până la data plății, fără să depășească limitele garanției

conferite de acest drept. După data plății, imobilul a fost predat, dreptul de

retenție după acest moment devenind fără cauză juridică.

cum că anterior dobândirii bunului a existat un contract de închiriere între

recurentă și o societate comercială este insuficientă pentru a demonstra că în

perioada dedusă judecății au existat raporturi de locațiune între recurentă și

terțe persoane și că astfel aceasta a dobândit sume care se cuvin

proprietarului bunului. Dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că a existat un

contract de închiriere care a fost reziliat anterior dobândirii dreptului de

proprietate de către intimat.

trebuie reținut față de susținerile părților privește faptul că anterior

dobândirii dreptului de proprietate de către intimat nu s-au stabilit drepturi

în favoarea proprietarilor acestui bun pe care să le poată pune în discuție

intimatul și nu în ultimul rând, recurenta nu a avut calitatea de posesor

pentru a se face vreo discuție pe aplicarea art. 485 C. civ.

Totodată nu se poate reține

reaua-credință a detentorului în favoarea căruia s-a instituit garanția, câtă

vreme nu rezultă că acesta a depășit limitele garanției conferite de dreptul de

retenție prin însușirea fructelor cuvenite intimatului.

Față de cele ce preced, în

mod greșit instanța de apel a schimbat soluția instanței de fond prin care s-a reținut

fundamentat pe probele aflate la dosar că pe perioada decembrie 2003 – martie

2005 nu s-a dovedit încasarea unor chirii de către recurentă, ceea ce înseamnă

că nu au fost culese fructe.

Tot corect s-a reținut în

fond că prin rezilierea contractului existent la acea dată între recurent și o

terță persoană, prin hotărâre judecătorească, nu mai exista nici un suport

pentru susținerea intimatei din notele de concluzii potrivit căreia, retentorul

este dator și pentru că nu a fost diligent să culeagă fructe. Iar dacă ne-am

referi la prevederile art. 484 C. civ., citat în cauză, încă nu s-ar putea

reține vreo obligație în sarcina retentorului câtă vreme fructele nu se cuvin

proprietarului pentru datoriile legate de bunul care le produce, suportate de

posesor. Or, în speță nu s-a demonstrat că retentorul a depășit limitele

detenției și că astfel s-a manifestat ca un posesor care și-a însușit fructele

bunului. În fine, faptul că de principiu dreptul de retenție nu-i conferă titularului

dreptul de a dobândi fructele, acest drept aparținând proprietarului, nu-i

deschide acestuia din urmă calea unei acțiuni ipotetice în restituirea

fructelor.

În consecință, pentru

motivele analizate în conformitate cu art. 304 alin. (9) raportat la art. 312 C.

proc. civ., decizia instanței de apel va fi modificată în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC A.P. SA, împotriva deciziei nr. 37/ Ap din 16 martie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov, secția comercială, modifică decizia atacată, în

sensul că respinge apelul declarat de reclamantul F.K.F., împotriva sentinței nr.

740 din 14 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială

și de contencios administrativ, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2007.