ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1948 din 3 martie 2006,

reclamantul I.I.V. a solicitat ca în contradictoriu cu Primăria municipiului

Ploiești și primarul municipiului Ploiești să se pronunțe nulitatea dispoziției

nr. 738/2006, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a

imobilului din Ploiești, și pe cale de consecință, să i se restituie în natură

acest imobil care a fost preluat abuziv de către stat.

S-a susținut caracterul nelegal al

dispoziției atacate, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, constând în despăgubiri potrivit legii speciale, întrucât este

posibil să-i fie acordat teren în altă parte (decât al fostului amplasament, pe

care se află în prezent Parcul Dendrologic Mihai Viteazu).

Prin sentința civilă nr. 1593 din 15

decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată, a anulat

dispoziția și în consecință, a constatat dreptul reclamantului de a beneficia

de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în compensare

cu teren disponibil la data executării, din domeniul privat sau public al

municipiului, iar în caz de imposibilitate de executare, a constatat dreptul

acestuia de a beneficia de despăgubiri pentru imobil (teren și construcție),

urmând ca valoarea finală a despăgubirilor să fie stabilită de Comisia Centrală.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, datorită stabilirii unei

obligații alternative în sarcina intimaților, în condițiile în care s-a

solicitat acordarea unui alt teren, în natură, pe un alt amplasament.

S-a criticat și nerestituirea

cheltuielilor de judecată efectuate cu întocmirea raportului de expertiză.

Apelul a fost admis prin decizia

civilă nr. 187 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești și schimbată în

parte sentința, în sensul obligării la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerentele deciziei s-a

reținut, cu referire la primul aspect de nelegalitate, că prima instanță a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, față de

împrejurarea că imobilul nu mai poate fi restituit în natură (scopul de

utilitate publică în vederea căruia s-a realizat exproprierea fiind îndeplinit,

respectiv, construcția a fost demolată, iar terenul ocupat de un parc dendrologic).

Pentru ipoteza în care, acordarea de

teren în compensare nu ar fi posibilă, s-a prevăzut în mod corect îndreptățirea

reclamantului de a obține despăgubiri, conform legii speciale, al căror cuantum

să fie definitivat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În privința cheltuielilor de

judecată, s-a constatat că acestea au fost dovedite în cauză și că, prin

admiterea acțiunii, ele sunt datorate de partea căzută în pretenții, aspect sub

care apelul a fost admis și modificată sentința.

Împotriva deciziei a declarat recurs

apelantul-reclamant, care a susținut caracterul nelegal al acesteia, față de

împrejurarea că a fost stabilită obligația alternativă la acordarea măsurilor

reparatorii pentru imobilul (teren și construcție) trecut abuziv în

proprietatea statului.

Or, o asemenea hotărâre este

imposibil de executat, având în vedere că Primăria municipiului Ploiești oferă

terenuri în zone extravilane.

Criticile recurentului, neîncadrate

în drept, urmează să fie analizate de instanță, în condițiile art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., cu referire la motivul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Stabilirea unei obligații

alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite

reclamantului nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop

tocmai evitarea pronunțării unei hotărâri, a cărei executare să fie imposibil

de realizat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Aceeași reglementare, pentru

situația în care restituirea în natură nu este posibilă, e conținută de

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în principal, ca

măsură reparatorie, compensarea cu alte bunuri și, dacă măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale.

În speță, raportat la situația

juridică a imobilului, imposibil de restituit în natură, instanțele au stabilit

corect, ca primă modalitate de reparație, compensarea cu alte bunuri (teren

echivalent disponibil, din patrimoniul unității administrativ-teritoriale).

Cum identificarea unor astfel de

bunuri, aprecierea asupra caracterului lor disponibil (inclusiv, posibilitatea

dezafectării unor bunuri proprietate publică și trecerea lor în proprietatea

privată a statului) sunt în competența entității învestite cu soluționarea

notificării (în procedura judiciară nefiind administrate probe pe acest aspect,

pentru ca instanța să aibă putere de apreciere), în mod corect s-a stabilit,

alternativ, acordarea despăgubirilor.

Astfel, pentru ipoteza în care

entitatea obligată la restituire nu poate identifica în patrimoniul său bunuri

pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de eficiență

juridică, subzistând obligația de stabilire și acordare a despăgubirilor în

condițiile legii speciale.

Față de considerentele expuse,

urmează a constata că în cauză instanțele au făcut o corectă aplicare a legii

raportat la situația de fapt relevată de probele administrate, că în acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent a avut în vedere ordinea de preferință a

acestora rezultată din prevederile legale, iar scopul stabilirii, în mod

alternativ a acestora, a fost tocmai acela al evitării impunerii unei obligații

imposibil de executat.

În consecință, decizia atacată fiind

legală, recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul

I.I.V. împotriva deciziei nr. 187 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie

2008.