ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4092/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4092/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 15

martie 2005 și înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 192/2005,

reclamanta SC V. SA a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 767 din 2

septembrie 2002 și a actului adițional din 5 martie 2003.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că de la data înființării și până în august 2003 a fost

condusă de un consiliu de administrație din care a făcut parte I.V. În paralel

acesta era acționar al pârâtei, având și calitatea de administrator. Întrucât I.V.

avea dublă calitate de director general și administrator al reclamantei și

administrator și acționar la pârâtă, era obligat, conform art. 145 din Legea nr.

31/1990 să se abțină de la efectuarea oricărei operațiuni ce implica cele două

societăți. Încălcând această dispoziție a încheiat contractul comercial a cărei

nulitate se solicită.

În opinia reclamantei prin

contract s-a instituit o clauză defavorabilă reclamantei, aceea de a plăti

penalități de 1 % pe zi de întârziere.

S-a mai arătat că I.V. avea

interese contrare intereselor reclamantei și era interesat să obțină pentru

pârât profituri cât mai mari.

În plus, I.V. nu a fost

mandatat nici de către A.G.A. și nici de către Consiliul de Administrație al

reclamantei să încheie contractul, acționând în lipsa oricărei împuterniciri.

Scopul urmărit a fost acela

al prejudicierii reclamantei, situație în care, dată fiind cauza ilicită a

actului juridic și contrarietatea de interese, sancțiunea ce se impune este

nulitatea absolută.

În drept, au fost invocate

dispozițiile Legii nr. 31/1990, art. 948, 966 și 968 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 71/2005

a Tribunalului Vrancea a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială, formându-se dosarul nr.

4376/3/2006.

Prin sentința comercială nr.

8352 din 16 noiembrie 2006 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a

respins cererea așa cum a fost completată de reclamanta SC V. SA Focșani.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că, la 2 septembrie 2002, între reclamantă

în calitate de cumpărător, prin administrator I.V. și pârâta în calitate de

vânzător prin director economic I.V. s-a încheiat contractul de vânzare -

cumpărare nr. 767, prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamantei 3.000.000

litri must, la data de 31 octombrie 2002, la un preț de 6.520 lei/litru,

valoarea totală a contractului fiind de 23 miliarde de lei; iar prin actul

adițional din 5 martie 2003 pârâta s-a obligat să vândă și reclamanta să

cumpere 2.000.000 litri vin alb, la un preț total de 24 miliarde lei, valoarea

totală a contractului fiind de 47 miliarde lei.

La perfectarea actului

pârâta era acționar al reclamantei, având 31 % din capitalul social, iar I.V.,

administrator al reclamantei era acționar majoritar al pârâtei.

Reclamanta a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru

încălcarea dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 31/1990 republicată (articolul

145 anterior modificării) care impun administratorului să înștiințeze

administratorii, cenzorii, auditorii financiari în situația în care, într-o

anumită operațiune are interese contrare societății și să nu ia parte la nici o

deliberare privitoare la această operațiune. Instanța de fond a respins

acțiunea pe motivul mai sus menționat întrucât în literatura și practica de

specialitate sancțiunea încălcării obligației de a se abține de la deliberare

atrage răspunderea penală a administratorului și răspunderea patrimonială, fără

a lipsi de efecte actul juridic încheiat de administratori.

Norma legală invocată

ocrotește un interes particular, al societății și nu unul general, deci în

cauză nu este o nulitate absolută.

Totodată, instanța de fond a

mai arătat că nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este expres

prevăzută de lege, dar care rezultă din modul în care este reglementată o

anumită condiție de validitate a actului juridic, iar din modul în care a fost

reglementată interdicția nu rezultă că obligația de fidelitate este o condiție

de validitate a actului juridic.

Legiuitorul a prevăzut în

mod expres care sunt consecințele nerespectării obligației de fidelitate:

răspunderea pentru daunele care au rezultat pentru societate, alin. (4) al art.

149 și răspunderea penală, art. 275 din Legea nr. 31/1990 republicată, astfel

că instanța de fond nu a reținut nulitatea contractului pe acest motiv.

Obligația administratorului

de a se abține de la deliberare în privința operațiunilor în care are interese

contrare celor societare este una strict personală, imposibil de verificat de

către cocontractant, a cărei încălcare atrage răspunderea administratorului

pentru prejudiciile aduse societății.

Drept consecință, instanța

de fond a apreciat ca neîntemeiat primul motiv de nulitate.

Privitor la cauza ilicită a

actului juridic invocat de reclamantă, tribunalul a apreciat că în prezenta

cauză, prin probele administrate nu a fost răsturnată prezumția cauzei ilicite

instituite de art. 967 C. civ.

Simpla împrejurare că I.V.

avea și calitatea de administrator al pârâtei nu echivalează cu probarea cauzei

ilicite, atâta timp cât pârâta era acționar al reclamantei.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de nulitate invocat, tribunalul a reținut că potrivit art. 146 din

Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii vor putea să încheie acte

juridice prin care să dobândească bunuri a căror valoare depășește jumătate din

valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic

numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în

condițiile art. 115 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din raportul

de expertiză întocmit de expertul P.N., la data de 1 septembrie 2002 activul

net contabil al reclamantei era de 18.941.429.503 lei, iar la data de 1 martie

2003, activul net se ridica la suma de 16.450.404.517 lei.

Valoarea bunurilor dobândite

prin contractul nr. 767 a fost de 23 miliarde lei, iar a celor dobândite prin

actul adițional 24 miliarde lei. S-a reținut, astfel incidența textului de lege

mai sus menționat și necesitatea existenței aprobării actelor juridice ale

administratorului de către adunarea generală extraordinară a acționarilor

reclamantei.

La data de 16 septembrie

2002, acționarii reclamantei reprezentând 98 % din capitalul social au hotărât

achiziționarea cantității a 20.295.000 kg, struguri la un preț de 3.500 lei sau

must la un preț de 5.600 lei/litru până la constituirea stocului de vin de

16.500.000 litru (procesele verbale ale adunărilor nu au fost semnate de B.M.

și J.F., ambele dețineau 2 % din capitalul social). Pentru aducerea la

îndeplinire a hotărârii a fost împuternicit I.V.

Procesul verbal atestă o

hotărâre ce exprimă voința socială majoritară în sensul mandatării executivului

să încheie acte juridice de achiziționare bunuri a căror valoare depășește

½ din activul net contabil. Așadar, la data încheierii actului

adițional, 1 martie 2003, a existat aprobarea adunării extraordinare.

În adunarea generală a

acționarilor reclamantei din data de 21 octombrie 2002, s-a constatat că există

contracte de achiziționare must și vin, iar între societățile contractante se afla

și pârâta.

Coroborând procesele verbale

ale adunării acționarilor reclamantei din 16 septembrie 2002 și 21 octombrie

2002 tribunalul a reținut că actul juridic inițial nul a fost validat prin

îndeplinirea cerințelor legale a existenței hotărârii generale extraordinare a

acționarilor reclamantei, fiind incident art. 978 C. civ.

Cum la încheierea actului

adițional reprezentantul reclamantei a avut aprobarea adunării generale a

acționarilor în sensul art. 146 din Legea nr. 31/1990 republicată, instanța de

fond a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a

sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității

absolute a contractului nr. 767 din 2 septembrie 2002 și a actului adițional la

contractul din data de 5 martie 2003.

Prin decizia nr. 168 din 23

martie 2007, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei, neluând, în esență, motivarea instanței de fond.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, reclamanta SC V. SA Focșani solicitând admiterea

recursului și, în principal, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii

sale astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, casarea deciziei și a

sentinței, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În motivarea recursului său

reclamanta recurentă a invocat următoarele motive:

apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7) asupra unui aspect

deosebit de important, respectiv cel al contrarietății de interese ale

administratorului societății. Astfel, instanța de apel a condiționat existența

unei situații de fapt premisă, contrarietatea de interese, de o consecință a

acesteia, un prejudiciu cert, lichid și actual, în condițiile în care

contrarietatea de interese se prezumă ab initio dacă administratorul deține

această funcție la ambele societăți contractante și derivă din lege.

De asemenea, se reține

într-un paragraf al motivării că încheierea și executarea contractului de

vânzare - cumpărare nu au produs nici un prejudiciu, iar în alt paragraf se

reține că eventualul prejudiciu produs s-ar putea răsfrânge și asupra celui

care l-a generat, respectiv administratorul I.V., prin potențiala micșorare a

dividendelor ce s-ar fi cuvenit intimatei pârâte și administratorului acesteia.

greșit actul juridic dedus judecății a schimbat înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) respectiv a schimbat

înțelesul vădit neîndoielnic al manifestării voinței sociale, prin hotărârea

A.G.E.A., aceea de a se cumpăra materie primă, dar nu la orice preț ci la unul

socotit avantajos de către acționari, în condițiile în care în contract și

actul adițional sunt alte prețuri decât cele aprobate de acționari.

apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a unor prevederi legale (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.):

a) Instanțele au interpretat

și aplicat greșit textul art. 143 din Legea nr. 31/1990 (cu numerotarea și în

redactarea de la data încheierii contractului) considerând că au fost

îndeplinite condițiile acestui text ca urmare a validării actului juridic nul

absolut (pentru că valoarea lui depășea jumătate din valoarea contabilă a

activelor societății) printr-o A.G.E.A. ulterioară.

b) Nulitatea decurgând din nerespectarea

art. 143 este o nulitate absolută prevăzută expres de legiuitor iar modificarea

textului art. 150 (fost art. 143) din Legea nr. 31/1990 republicată, în sensul

reducerii valorii prag de la 50 % la 10 % din valoarea activelor nete ale

societății, are caracterul unei norme juridice interpretative care nu

retroactivează.

c) În mod greșit atât

instanța de apel cât și cea de fond au concluzionat că nulitatea prevăzută de art.

143 (art. 150) din Legea nr. 31/1990 nu este o nulitate absolută întrucât sancțiunea

nulității ar ocroti un interes particular al societății și nu unul general.

Criteriul interesului ocrotit se are în vedere în cazul nulităților virtuale nu

și în cel al nulității exprese, cum este cazul celei în cauză, atâta timp cât

legiuitorul folosește sintagma „sub sancțiunea nulității”. Or nu se poate

susține că încălcarea unei norme imperative, sancționată ca infracțiune de către

legiuitor, nu aduce atingere unui interes colectiv.

Instanța de apel reține că

în anumite situații nulitatea absolută ar putea fi validată prin îndeplinirea

ulterioară a cerinței legale, dar în cazul de față nu există nici un text

expres care să permită validarea nulității absolute așa cum există în cele trei

cazuri enumerate în doctrină (art. 1167 C. civ., art. 20 și art. 22 C. fam.).

Aceste trei cazuri sunt excepții prevăzute în mod expres de legiuitor iar

nulitatea actelor juridice examinată în prezenta cauză nu face parte din aceste

excepții rarisime și nu poate fi validată prin îndeplinirea ulterioară a

cerinței legale.

d) În subsidiar, recurenta

susține și nulitatea relativă a contractului și a actului adițional pentru

depășirea prețului maxim fixat de A.G.E.A. Din procesul verbal al A.G.E.A.

rezultă că nu s-au aprobat elementele semnificative ale contractului ci doar că

s-a aprobat cumpărarea unei cantități de struguri și deci nu s-a lămurit dacă

membrii A.G.E.A. au avut cunoștință de contract și l-au ratificat. De asemenea,

rezultă că s-a aprobat un preț de achiziție maxim de 5.600 lei (ROL)/litru or, prețul

net din contract este de 6.520 lei (ROL)/litru la care se adaugă T.V.A., ajungându-se

la un preț de 7.758,8 lei/litru. Rezultă că administratorul nu a adus la

cunoștința membrilor A.G.E.A. încheierea unui contract la acest preț și că

A.G.E.A. nu ar fi putut să-l valideze retroactiv.

Intimata pârâtă SC V.T.M. SA

(fostă SC P. SA) Focșani a depus întâmpinare prin care combate motivele de

recurs și solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Examinând primele două

motive de recurs Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, nu este dat nici

motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu există

contradicție între considerente și dispozitiv și nici între considerente în

sensul că din unele ar rezulta temeinicia sau/și legalitatea, iar din altele

netemeinicia sau/și nelegalitatea hotărârii examinate și nici motivul prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât actul dedus judecății este reprezentat

de contractul de vânzare - cumpărare și actul adițional și nu de hotărârea

A.G.E.A. prin care s-a aprobat cumpărarea de materie primă, iar instanțele, de

fond și de apel, nu au schimbat înțelesul acestora.

În schimb, Înalta Curte

constată că este fondat cel de al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și constând în încălcarea și aplicarea greșită a unor

prevederi legale, respectiv art. 143 din Legea nr. 31/1990 (în numerotarea de

la data încheierii actelor juridice analizate) și art. 948, 966 și 968 C. civ.,

după cum se va arăta în continuare.

În mod greșit instanțele au

reținut că încălcarea prevederilor art. 143 din Legea nr. 31/1990 ar atrage

nulitatea relativă a actului juridic încheiat în disprețul lor și nu nulitatea

absolută. Din redactarea textului (și prevederea expresă a nulității într-o

modificare ulterioară), respectiv din caracterul imperativ al normei și din

natura interesului ocrotit, general, rezultă că nulitatea actului juridic

încheiat cu ignorarea acestor prevederi este absolută și că sancțiunea în cazul

lipsei aprobării adunării generale extraordinare este nulitatea absolută a

actului.

În ceea ce privește

cunoașterea, de către terțul contractant, a lipsei aprobării A.G.E.A., problema

nici nu se pune în speță având în vedere că I.V. era administrator al ambelor

părți contractante și acționar al cumpărătoarei.

Ambele instanțe rețin că

încheierea contractului nr. 767

1

din 2 septembrie 2002 s-a făcut

fără aprobarea A.G.E.A. dar că ar fi existat această aprobare pentru actul

adițional la acest contract, din 5 martie 2003. Contractul 767

1

fiind nul absolut, aceiași soartă o are și actul adițional care „face parte

integrantă din contractul de vânzare cumpărare nr. 767

1

, încheiat la

data de 2 septembrie 2002”. Această reținere a instanței este greșită pentru că

nu a existat aprobare prealabilă din partea A.G.E.A. nici pentru acest act

adițional întrucât la A.G.A. din 21 octombrie 2002 se reține că deja sunt

încheiate contracte de achiziționare pentru întreaga cantitate de must și vin

(16.500.000 litri) iar actul adițional a fost încheiat mult după această dată,

fără a exista vreo mențiune privind aprobarea sa.

De altfel, este evident că

nu există nici o aprobare expresă prealabilă, dată de A.G.E.A., prin vot, nici

pentru contract și nici pentru actul adițional iar instanțele au dedus, în mod

eronat, o aprobare ulterioară și implicită, din procesul – verbal din 21

octombrie 2002. Aceasta în condițiile în care nici această așa-zisă aprobare

ulterioară nu este dată prin vot și nu rezultă clar din procesul – verbal, nu

este luată în baza unui raport special al cenzorilor care să explice rațiunile

pentru care aprobarea nu a fost cerută în prealabil și nerezultând dintr-o

hotărâre. Mai mult se invocă un proces – verbal cu privire la care chiar

instanțele rețin că are valoare de înscris sub semnătură privată și nu de

hotărâre opozabilă erga omnes, după publicare, proces – verbal care prevede

expres că a fost încheiat urmare unei A.G.A. și nu unei A.G.E.A., cum impunea art.

143, diferența dintre cele două nefiind doar una formală, ci de substanță.

În concluzie, atât contractul

de vânzare – cumpărare nr. 767

1

din 2 septembrie 2002 cât și actul

adițional la acesta, din 5 martie 2003 sunt nule absolut, fiind încheiate cu

încălcarea prevederilor art. 143 din Legea nr. 31/1990, respectiv prin

încălcarea unei interdicții legale și imperative de a încheia un anumit act

juridic, deci prin fraudarea legii, această fraudare putând fi privită și ca un

caz particular de cauză ilicită.

Fiind în prezența unei

nulități absolute aceasta nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod,

decât în cazurile expres prevăzute de lege, cazuri în care cel de față nu se

încadrează. Or, instanțele au reținut, în mod greșit, că această nulitate a

fost acoperită printr-o aprobare ulterioară. Aceasta, întrucât, nu numai că nu

a existat o confirmare sau validare ulterioară, după cum s-a arătat, dar nici

nu ar fi fost eficientă o asemenea confirmare/validare. Nici măcar executarea

contractului (invocată de intimată prin întâmpinare) nu este de natură să

„asaneze” nulitatea acestuia, în cazul de față, cu atât mai puțin, având în

vedere și împrejurarea că această executare s-a făcut când aceiași persoană,

care a încălcat art. 143, era administratorul ambelor societăți, părți ale

contractului.

Față de cele arătate, Înalta

Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) raportat la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantei și să modifice decizia atacată

în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței instanței de fond, cu

consecința admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractului nr.

767

1

din 2 septembrie 2002 și a actului adițional la acest contract

din 5 martie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC V. SA Focșani împotriva deciziei nr. 168 din 23 martie 2007 a

Curții de Apel București, modifică decizia atacată în sensul că admite apelul declarat

de reclamanta SC V. SA Focșani împotriva sentinței nr. 8352 din 16 octombrie

2006 a Tribunalului București.

Schimbă sentința în sensul că

admite acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA Focșani și constată nulitatea actului

nr. 767

1

din 2 septembrie 2002 și a actului adițional din 5 martie

2003.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 decembrie 2007.