ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1446/2008

Deliberând asupra recursului, din actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 270 din 13 mai 2006 pronunțată în dosarul nr. 56/2006 al Tribunalului Comercial Cluj a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A.T.A. SA, sucursala Cluj, împotriva pârâților SC I. SRL Cluj-Napoca și N.V. și a fost obligată reclamanta la 350 lei cheltuieli de judecată către pârâtul N.V. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 sunt aplicabile în condițiile în care sunt incidente și întrunite situațiile prevăzute de art. 58 din același act normativ, însă în cauză atare cerințe nu se regăsesc. Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel solicitând admiterea, modificarea hotărârii în sensul obligării părților, în solidar, la plata sumei de 214.357 lei reprezentând despăgubiri, dobânzi penalizatoare din momentul plății, cu cheltuieli de judecată la fond și apel.

În motivarea apelului, reclamanta a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ. coroborat cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, și nu art. 58 din Legea nr. 136/1995, cum greșit a apreciat instanța de fond, în cauză fiind întrunite elementele prejudiciului suferit de reclamantă, existența faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ, prin decizia nr. 119 din 13 septembrie 2006 a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și, au fost obligați pârâții, în solidar la plata sumei de 214357 Ron, cu titlu de despăgubiri și dobândă legală, calculată la suma datorată, începând cu data de 17 ianuarie 2006, până la achitarea integrală a sumei.

Au fost obligați pârâții, la plata sumei de 8005 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată în ambele instanțe. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în urma evenimentului rutier care a avut loc la data de 26 mai 2003, prin procesul verbal seria AT nr. 1967/2 întocmit de Poliția Municipiului Turda s-a constatat vinovat de producerea accidentului conducătorul N.V., salariat al intimatei SC I. SRL Cluj-Napoca pentru care reclamanta a plătit despăgubiri pentru dauna produsă asiguratului SC M.P.C. SRL pentru autoturismul avariat, plată dovedită cu ordinele de plată. S-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, așa încât greșit prima instanță a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 58 din aceeași lege, întrucât acestea vizează ipoteza recuperării despăgubirilor de la propriu asigurat, în condițiile în care pârâtul a săvârșit accidentul de circulație, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, cum apelanta reclamantă a achitat contravaloarea reparațiilor autovehiculului asiguratului în drepturile căruia s-a substituit, în temeiul dispozițiilor enunțate, are deschisă calea de regres ce poate fi îndreptată, la alegere împotriva pârâților, precum și împotriva fiecăruia dintre ei. În contra celei din urmă hotărâri pârâtul N.V.D.

a declarat recurs, în argumentarea căreia susține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, sau, aceste dispoziții legale ar fi fost aplicabile numai în măsura în care sunt incidente situațiile înserate de art. 58 din Legea nr. 136/1995, situație în care greșit a fost obligat la plata despăgubirilor; în același sens arată că accidentul produs nu l-a săvârșit cu intenție și nici nu a fost calificat ca o infracțiune privind circulația pe drumurile publice, astfel că plata despăgubirilor este în sarcina exclusivă a reclamantei, care nu i-a adus la cunoștință că autovehiculul nu avea asigurare de răspundere civilă auto, ceea ce incumbă reclamantei asumarea riscurilor de producere a accidentului și repararea prejudiciului de la persoanele vinovate.

În opinia recurentului, reclamanta se poate îndrepta cu acțiune în regres în temeiul art. 58 din Legea nr. 136/1995. Totodată, recurentul a mai arătat că suma foarte mare, la care a fost obligat nu este dovedită, în sensul că nu i-a fost comunicat nici un înscris potrivit căruia să rezulte prejudiciul. În consecință recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii tribunalului, ca temeinică și legală.

La termenul din 18 mai 2007, recurentul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune a asigurătorului, în argumentarea căruia a susținut că potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba cât și pentru cel care răspunde pentru ea, astfel, când acțiunea a fost promovată la 17 ianuarie 2006 termenul de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, termen special prevăzut în raporturile juridice izvorâte din asigurare, în raport de excepția invocată recurentul-pârât solicită în principal admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și pe fond respingerea acțiunii, ca prescrisă, or, în subsidiar solicită admiterea recursului și motivelor evocate.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, Înalta Curte urmează să o respingă întrucât în cauză obiectul cauzei dedus judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și ale art. 1000 alin. (3) din același cod. În cauză, termenul de 2 ani la care face referire recurentul nu are aplicabilitate, întrucât acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, asiguratorul se subrogă în drepturile asiguratului în vederea recuperării prejudiciului.

Termenul de 2 ani are aplicabilitate în raporturile dintre societatea de asigurări și propriul asigurat, în temeiul unui contract de asigurare, însă, în speță fiind vorba de răspundere civilă delictuală, autoturismul implicat în accident nu era asigurat în temeiul unei asigurări de răspundere civilă auto, în atare situație, termenul de prescripției al acțiunii reclamantei este de 3 ani și începe să curgă din momentul înregistrării prejudiciului, adică de la data efectuării plății. Așa încât dreptul asigurătorului de recuperare a sumelor plătite terțului începând cu data de 19 septembrie 2003, este un drept legal. Pe fondul cauzei Înalta curte, urmează ă respingă recursul pârâtului N.V. pentru următoarele considerente: La data de 26 mai 2003 s-a produs un accident de circulație în care a fost implicat autotractorul marca MAN aparținând SC I.T.

SRL, condus de N.V. și autobasculanta marca VOLVO condusă de numitul M.F. Conform procesului-verbal seria AT nr. 196712 vinovat de producerea evenimentului rutier este pârâtul, persoană fizică care a pierdut controlul volanului și a trecut pe sensul opus, intrând în coliziune cu autobasculanta; autobasculanta VOLVO era asigurată facultativ, cu polița de asigurare CASCO de reclamantă, iar autovehiculul condus de către pârât persoană fizică nu avea asigurare de răspundere civilă auto. În temeiul acestei asigurări facultative, reclamanta a achitat contravaloarea despăgubirilor, în sumă de 214.357 RON.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de procedura pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule și împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia. În cauză, autoturismul neavând încheiată polița de asigurare de răspundere civilă auto, reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului împotriva vinovatului de producerea accidentului. Astfel, că acțiunea promovată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv răspunderea pentru fapta proprie, și anume a pârâtului și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Astfel, răspunderea pârâților este evidentă, iar în ceea ce privește dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, aplicabile în speță, prevăd subrogarea reclamantei în drepturile asiguratului împotriva responsabililor de producerea evenimentului. Susținerea recurentului că nu a fost aplicat art. 58 din Legea nr. 136/1995 este neîntemeiată, deoarece acest text de lege se referă la cazul în care asiguratorul de răspundere civilă auto obligatorie, recuperează sumele plătite cu titlu de despăgubiri terțelor persoane de la propriu asigurat, în cele patru situații înserate în textul de lege enunțat de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului. Prin urmare, odată cu achitarea contravalorii despăgubirii autovehiculului asigurat CASCO, reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, având calea în regres ce poate fi îndreptată fie împotriva fiecăruia dintre ei, fie împotriva comitentului și prepusului.

Susținerea, recurentului că nu avea cunoștință de tichetul de asigurare și că acesta este fals, nu are relevanță în speță în raport de procesul-verbal constatator al producerii evenimentului, din conținutul căruia rezultă clar vinovăția pârâtului, prin pierderea controlului volanului și intrarea pe sens opus în coliziune cu autobasculanta VOLVO. În ceea ce privește susținerea recurentului că suma pretinsă de reclamantă nu a fost dovedită, neexitând devizul de lucrări sau acte de constatare, de asemenea, vor fi înlăturate ca nefondate, deoarece reclamanta l-a convocat pe pârât la conciliere directă, prin adresă scrisă și expediată la data de, 28 aprilie 2004, aflat la dosar fond, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, la care au fost anexate și înscrisurile doveditoare privind suma pretinsă.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul pârâtului N.V.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurentul-pârât N.V.D. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul N.V.D., împotriva deciziei nr. 119 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11 aprilie 2008.