ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1446/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1446/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Deliberând asupra recursului, din actele
și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința nr. 270 din 13 mai 2006
pronunțată în dosarul nr. 56/2006 al Tribunalului Comercial Cluj a fost
respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A.T.A. SA, sucursala Cluj,
împotriva pârâților SC I. SRL Cluj-Napoca și N.V. și a fost obligată reclamanta
la 350 lei cheltuieli de judecată către pârâtul N.V.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond
a reținut, în esență, că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 sunt
aplicabile în condițiile în care sunt incidente și întrunite situațiile
prevăzute de art. 58 din același act normativ, însă în cauză atare cerințe nu
se regăsesc.
Împotriva acestei sentințe reclamanta a
declarat apel solicitând admiterea, modificarea hotărârii în sensul obligării
părților, în solidar, la plata sumei de 214.357 lei reprezentând despăgubiri,
dobânzi penalizatoare din momentul plății, cu cheltuieli de judecată la fond și
apel.
În motivarea apelului, reclamanta a
susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1000
alin. (3) C. civ. coroborat cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, și
nu art. 58 din Legea nr. 136/1995, cum greșit a apreciat instanța de fond, în
cauză fiind întrunite elementele prejudiciului suferit de reclamantă, existența
faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială,
de contencios administrativ, prin decizia nr. 119 din 13 septembrie 2006 a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea reclamantei
și, au fost obligați pârâții, în solidar la plata sumei de 214357 Ron, cu titlu
de despăgubiri și dobândă legală, calculată la suma datorată, începând cu data
de 17 ianuarie 2006, până la achitarea integrală a sumei.
Au fost obligați pârâții, la plata sumei
de 8005 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
Pentru a pronunța această decizie,
instanța de apel a reținut că în urma evenimentului rutier care a avut loc la
data de 26 mai 2003, prin procesul verbal seria AT nr. 1967/2 întocmit de
Poliția Municipiului Turda s-a constatat vinovat de producerea accidentului
conducătorul N.V., salariat al intimatei SC I. SRL Cluj-Napoca pentru care
reclamanta a plătit despăgubiri pentru dauna produsă asiguratului SC M.P.C. SRL
pentru autoturismul avariat, plată dovedită cu ordinele de plată.
S-a apreciat că în cauză sunt
incidente dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, așa încât greșit prima
instanță a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 58 din aceeași lege,
întrucât acestea vizează ipoteza recuperării despăgubirilor de la propriu
asigurat, în condițiile în care pârâtul a săvârșit accidentul de circulație,
ceea ce nu este cazul în speță.
Prin urmare, cum apelanta reclamantă a
achitat contravaloarea reparațiilor autovehiculului asiguratului în drepturile
căruia s-a substituit, în temeiul dispozițiilor enunțate, are deschisă calea de
regres ce poate fi îndreptată, la alegere împotriva pârâților, precum și
împotriva fiecăruia dintre ei.
În contra celei din urmă hotărâri pârâtul
N.V.D. a declarat recurs, în argumentarea căreia susține că în cauză nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, sau, aceste dispoziții
legale ar fi fost aplicabile numai în măsura în care sunt incidente situațiile
înserate de art. 58 din Legea nr. 136/1995, situație în care greșit a fost
obligat la plata despăgubirilor; în același sens arată că accidentul produs nu
l-a săvârșit cu intenție și nici nu a fost calificat ca o infracțiune privind
circulația pe drumurile publice, astfel că plata despăgubirilor este în sarcina
exclusivă a reclamantei, care nu i-a adus la cunoștință că autovehiculul nu
avea asigurare de răspundere civilă auto, ceea ce incumbă reclamantei asumarea
riscurilor de producere a accidentului și repararea prejudiciului de la
persoanele vinovate. În opinia recurentului, reclamanta se poate îndrepta cu
acțiune în regres în temeiul art. 58 din Legea nr. 136/1995.
Totodată, recurentul a mai arătat că suma
foarte mare, la care a fost obligat nu este dovedită, în sensul că nu i-a fost
comunicat nici un înscris potrivit căruia să rezulte prejudiciul.
În consecință recurentul-pârât solicită
admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii
tribunalului, ca temeinică și legală.
La termenul din 18 mai 2007,
recurentul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune a
asigurătorului, în argumentarea căruia a susținut că potrivit dispozițiilor
art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea
pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul
a cunoscut paguba cât și pentru cel care răspunde pentru ea, astfel, când
acțiunea a fost promovată la 17 ianuarie 2006 termenul de 2 ani prevăzut de
art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, termen special
prevăzut în raporturile juridice izvorâte din asigurare, în raport de excepția
invocată recurentul-pârât solicită în principal admiterea excepției
prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și pe fond respingerea
acțiunii, ca prescrisă, or, în subsidiar solicită admiterea recursului și
motivelor evocate.
În ceea ce privește excepția prescripției
dreptului la acțiune al reclamantei, Înalta Curte urmează să o respingă întrucât
în cauză obiectul cauzei dedus judecății este o acțiune în răspundere civilă
delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și ale art. 1000
alin. (3) din același cod.
În cauză, termenul de 2 ani la care
face referire recurentul nu are aplicabilitate, întrucât acțiunea este
întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, asiguratorul se subrogă în
drepturile asiguratului în vederea recuperării prejudiciului.
Termenul de 2 ani are aplicabilitate
în raporturile dintre societatea de asigurări și propriul asigurat, în temeiul
unui contract de asigurare, însă, în speță fiind vorba de răspundere civilă
delictuală, autoturismul implicat în accident nu era asigurat în temeiul unei
asigurări de răspundere civilă auto, în atare situație, termenul de prescripției
al acțiunii reclamantei este de 3 ani și începe să curgă din momentul
înregistrării prejudiciului, adică de la data efectuării plății.
Așa încât dreptul asigurătorului de
recuperare a sumelor plătite terțului începând cu data de 19 septembrie 2003, este
un drept legal.
Pe fondul cauzei Înalta curte, urmează ă
respingă recursul pârâtului N.V. pentru următoarele considerente:
La data de 26 mai 2003 s-a produs un
accident de circulație în care a fost implicat autotractorul marca MAN
aparținând SC I.T. SRL, condus de N.V. și autobasculanta marca VOLVO condusă de
numitul M.F. Conform procesului-verbal seria AT nr. 196712 vinovat de
producerea evenimentului rutier este pârâtul, persoană fizică care a pierdut
controlul volanului și a trecut pe sensul opus, intrând în coliziune cu
autobasculanta; autobasculanta VOLVO era asigurată facultativ, cu polița de
asigurare CASCO de reclamantă, iar autovehiculul condus de către pârât persoană
fizică nu avea asigurare de răspundere civilă auto. În temeiul acestei
asigurări facultative, reclamanta a achitat contravaloarea despăgubirilor, în
sumă de 214.357 RON.
În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.
(1) din Legea nr. 136/1995 în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este
subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării
contra celor răspunzători de procedura pagubei, cu excepția asigurărilor de
persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de
răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule și
împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.
În cauză, autoturismul neavând încheiată
polița de asigurare de răspundere civilă auto, reclamanta s-a subrogat în
drepturile asiguratului împotriva vinovatului de producerea accidentului. Astfel,
că acțiunea promovată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art.
998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv răspunderea pentru fapta
proprie, și anume a pârâtului și răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului.
Astfel, răspunderea pârâților este
evidentă, iar în ceea ce privește dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995,
aplicabile în speță, prevăd subrogarea reclamantei în drepturile asiguratului
împotriva responsabililor de producerea evenimentului.
Susținerea recurentului că nu a fost
aplicat art. 58 din Legea nr. 136/1995 este neîntemeiată, deoarece acest text
de lege se referă la cazul în care asiguratorul de răspundere civilă auto
obligatorie, recuperează sumele plătite cu titlu de despăgubiri terțelor
persoane de la propriu asigurat, în cele patru situații înserate în textul de
lege enunțat de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.
Prin urmare, odată cu achitarea
contravalorii despăgubirii autovehiculului asigurat CASCO, reclamanta s-a
subrogat în drepturile asiguratului, având calea în regres ce poate fi
îndreptată fie împotriva fiecăruia dintre ei, fie împotriva comitentului și
prepusului.
Susținerea, recurentului că nu avea
cunoștință de tichetul de asigurare și că acesta este fals, nu are relevanță în
speță în raport de procesul-verbal constatator al producerii evenimentului, din
conținutul căruia rezultă clar vinovăția pârâtului, prin pierderea controlului
volanului și intrarea pe sens opus în coliziune cu autobasculanta VOLVO.
În ceea ce privește susținerea
recurentului că suma pretinsă de reclamantă nu a fost dovedită, neexitând
devizul de lucrări sau acte de constatare, de asemenea, vor fi înlăturate ca
nefondate, deoarece reclamanta l-a convocat pe pârât la conciliere directă,
prin adresă scrisă și expediată la data de, 28 aprilie 2004, aflat la dosar
fond, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, la care au fost
anexate și înscrisurile doveditoare privind suma pretinsă.
În consecință, Înalta Curte, în temeiul
art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul pârâtului N.V.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția prescripției dreptului
la acțiune invocată de recurentul-pârât N.V.D.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat
de pârâtul N.V.D., împotriva deciziei nr. 119 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11
aprilie 2008.