ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 11.04.2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1446/2008

HOTĂRÂRE
11.04.2008
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1446/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului, din actele

și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 270 din 13 mai 2006

pronunțată în dosarul nr. 56/2006 al Tribunalului Comercial Cluj a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A.T.A. SA, sucursala Cluj,

împotriva pârâților SC I. SRL Cluj-Napoca și N.V. și a fost obligată reclamanta

la 350 lei cheltuieli de judecată către pârâtul N.V.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut, în esență, că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 sunt

aplicabile în condițiile în care sunt incidente și întrunite situațiile

prevăzute de art. 58 din același act normativ, însă în cauză atare cerințe nu

se regăsesc.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a

declarat apel solicitând admiterea, modificarea hotărârii în sensul obligării

părților, în solidar, la plata sumei de 214.357 lei reprezentând despăgubiri,

dobânzi penalizatoare din momentul plății, cu cheltuieli de judecată la fond și

apel.

În motivarea apelului, reclamanta a

susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1000

alin. (3) C. civ. coroborat cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, și

nu art. 58 din Legea nr. 136/1995, cum greșit a apreciat instanța de fond, în

cauză fiind întrunite elementele prejudiciului suferit de reclamantă, existența

faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ, prin decizia nr. 119 din 13 septembrie 2006 a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea reclamantei

și, au fost obligați pârâții, în solidar la plata sumei de 214357 Ron, cu titlu

de despăgubiri și dobândă legală, calculată la suma datorată, începând cu data

de 17 ianuarie 2006, până la achitarea integrală a sumei.

Au fost obligați pârâții, la plata sumei

de 8005 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că în urma evenimentului rutier care a avut loc la

data de 26 mai 2003, prin procesul verbal seria AT nr. 1967/2 întocmit de

Poliția Municipiului Turda s-a constatat vinovat de producerea accidentului

conducătorul N.V., salariat al intimatei SC I. SRL Cluj-Napoca pentru care

reclamanta a plătit despăgubiri pentru dauna produsă asiguratului SC M.P.C. SRL

pentru autoturismul avariat, plată dovedită cu ordinele de plată.

S-a apreciat că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, așa încât greșit prima

instanță a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 58 din aceeași lege,

întrucât acestea vizează ipoteza recuperării despăgubirilor de la propriu

asigurat, în condițiile în care pârâtul a săvârșit accidentul de circulație,

ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, cum apelanta reclamantă a

achitat contravaloarea reparațiilor autovehiculului asiguratului în drepturile

căruia s-a substituit, în temeiul dispozițiilor enunțate, are deschisă calea de

regres ce poate fi îndreptată, la alegere împotriva pârâților, precum și

împotriva fiecăruia dintre ei.

În contra celei din urmă hotărâri pârâtul

N.V.D. a declarat recurs, în argumentarea căreia susține că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, sau, aceste dispoziții

legale ar fi fost aplicabile numai în măsura în care sunt incidente situațiile

înserate de art. 58 din Legea nr. 136/1995, situație în care greșit a fost

obligat la plata despăgubirilor; în același sens arată că accidentul produs nu

l-a săvârșit cu intenție și nici nu a fost calificat ca o infracțiune privind

circulația pe drumurile publice, astfel că plata despăgubirilor este în sarcina

exclusivă a reclamantei, care nu i-a adus la cunoștință că autovehiculul nu

avea asigurare de răspundere civilă auto, ceea ce incumbă reclamantei asumarea

riscurilor de producere a accidentului și repararea prejudiciului de la

persoanele vinovate. În opinia recurentului, reclamanta se poate îndrepta cu

acțiune în regres în temeiul art. 58 din Legea nr. 136/1995.

Totodată, recurentul a mai arătat că suma

foarte mare, la care a fost obligat nu este dovedită, în sensul că nu i-a fost

comunicat nici un înscris potrivit căruia să rezulte prejudiciul.

În consecință recurentul-pârât solicită

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii

tribunalului, ca temeinică și legală.

La termenul din 18 mai 2007,

recurentul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune a

asigurătorului, în argumentarea căruia a susținut că potrivit dispozițiilor

art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut paguba cât și pentru cel care răspunde pentru ea, astfel, când

acțiunea a fost promovată la 17 ianuarie 2006 termenul de 2 ani prevăzut de

art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, termen special

prevăzut în raporturile juridice izvorâte din asigurare, în raport de excepția

invocată recurentul-pârât solicită în principal admiterea excepției

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și pe fond respingerea

acțiunii, ca prescrisă, or, în subsidiar solicită admiterea recursului și

motivelor evocate.

În ceea ce privește excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei, Înalta Curte urmează să o respingă întrucât

în cauză obiectul cauzei dedus judecății este o acțiune în răspundere civilă

delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și ale art. 1000

alin. (3) din același cod.

În cauză, termenul de 2 ani la care

face referire recurentul nu are aplicabilitate, întrucât acțiunea este

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, asiguratorul se subrogă în

drepturile asiguratului în vederea recuperării prejudiciului.

Termenul de 2 ani are aplicabilitate

în raporturile dintre societatea de asigurări și propriul asigurat, în temeiul

unui contract de asigurare, însă, în speță fiind vorba de răspundere civilă

delictuală, autoturismul implicat în accident nu era asigurat în temeiul unei

asigurări de răspundere civilă auto, în atare situație, termenul de prescripției

al acțiunii reclamantei este de 3 ani și începe să curgă din momentul

înregistrării prejudiciului, adică de la data efectuării plății.

Așa încât dreptul asigurătorului de

recuperare a sumelor plătite terțului începând cu data de 19 septembrie 2003, este

un drept legal.

Pe fondul cauzei Înalta curte, urmează ă

respingă recursul pârâtului N.V. pentru următoarele considerente:

La data de 26 mai 2003 s-a produs un

accident de circulație în care a fost implicat autotractorul marca MAN

aparținând SC I.T. SRL, condus de N.V. și autobasculanta marca VOLVO condusă de

numitul M.F. Conform procesului-verbal seria AT nr. 196712 vinovat de

producerea evenimentului rutier este pârâtul, persoană fizică care a pierdut

controlul volanului și a trecut pe sensul opus, intrând în coliziune cu

autobasculanta; autobasculanta VOLVO era asigurată facultativ, cu polița de

asigurare CASCO de reclamantă, iar autovehiculul condus de către pârât persoană

fizică nu avea asigurare de răspundere civilă auto. În temeiul acestei

asigurări facultative, reclamanta a achitat contravaloarea despăgubirilor, în

sumă de 214.357 RON.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 136/1995 în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este

subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării

contra celor răspunzători de procedura pagubei, cu excepția asigurărilor de

persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de

răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule și

împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

În cauză, autoturismul neavând încheiată

polița de asigurare de răspundere civilă auto, reclamanta s-a subrogat în

drepturile asiguratului împotriva vinovatului de producerea accidentului. Astfel,

că acțiunea promovată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art.

998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv răspunderea pentru fapta

proprie, și anume a pârâtului și răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului.

Astfel, răspunderea pârâților este

evidentă, iar în ceea ce privește dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995,

aplicabile în speță, prevăd subrogarea reclamantei în drepturile asiguratului

împotriva responsabililor de producerea evenimentului.

Susținerea recurentului că nu a fost

aplicat art. 58 din Legea nr. 136/1995 este neîntemeiată, deoarece acest text

de lege se referă la cazul în care asiguratorul de răspundere civilă auto

obligatorie, recuperează sumele plătite cu titlu de despăgubiri terțelor

persoane de la propriu asigurat, în cele patru situații înserate în textul de

lege enunțat de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Prin urmare, odată cu achitarea

contravalorii despăgubirii autovehiculului asigurat CASCO, reclamanta s-a

subrogat în drepturile asiguratului, având calea în regres ce poate fi

îndreptată fie împotriva fiecăruia dintre ei, fie împotriva comitentului și

prepusului.

Susținerea, recurentului că nu avea

cunoștință de tichetul de asigurare și că acesta este fals, nu are relevanță în

speță în raport de procesul-verbal constatator al producerii evenimentului, din

conținutul căruia rezultă clar vinovăția pârâtului, prin pierderea controlului

volanului și intrarea pe sens opus în coliziune cu autobasculanta VOLVO.

În ceea ce privește susținerea

recurentului că suma pretinsă de reclamantă nu a fost dovedită, neexitând

devizul de lucrări sau acte de constatare, de asemenea, vor fi înlăturate ca

nefondate, deoarece reclamanta l-a convocat pe pârât la conciliere directă,

prin adresă scrisă și expediată la data de, 28 aprilie 2004, aflat la dosar

fond, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, la care au fost

anexate și înscrisurile doveditoare privind suma pretinsă.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul pârâtului N.V.D.

Respinge excepția prescripției dreptului

la acțiune invocată de recurentul-pârât N.V.D.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul N.V.D., împotriva deciziei nr. 119 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11

aprilie 2008.

Sursă