ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 457/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 457/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului penal
de față;
În baza actelor și lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 208 din 15 martie 2013
a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosarul nr. 2773/100/2012, a fost condamnat
inculpatul M.C.L., pentru comiterea infracțiunii de:
- dare de mită prevăzută
de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,
cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.
În temeiul art. 71 C.
pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute
de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În temeiul art. 118
C. pen., s-a dispus confiscarea în favoarea statului a telefonului mobil marca S.
împreună cu accesoriile, înregistrate în registrul mijloace de probă al instanței.
S-a dispus păstrarea până
la soluționarea definitivă a cauzei a celor 3 CD-uri înregistrate în registrul privind
evidența CD-urilor al instanței, după care arhivarea lor.
În temeiul art. 191
alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului 1.800 RON
cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această
hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul din
19 aprilie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, dat în Dosarul
nr. 493/P/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.C.L. pentru săvârșirea
infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
În sarcina inculpatului
s-a reținut prin actul de sesizare a instanței că, a promis și a dat bani și bunuri
(1.800 euro și un telefon mobil) direct unui funcționar cu atribuții privind constatarea
și sancționarea contravențiilor, în scopul de a nu îndeplini un act sau a face un
act contrar îndatoririlor de serviciu.
Examinând probele administrate
în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, instanța de fond
a reținut următoarea stare de fapt:
Martorul denunțător A.R.C.
este angajat la Direcția Județeană pentru Operațiuni Vamale Prahova în calitate
de inspector vamal, iar începând cu data de 11 aprilie 2011 și-a desfășurat activitatea
la Biroul Vamal S.M., Punctul de Trecere al Frontierei S.M. cu Ucraina.
Principalele atribuții
de serviciu ale lucrătorului vamal erau: controlul autovehiculelor și al bagajelor
persoanelor care treceau prin punctul de frontieră la ieșirea și la intrarea în
țară.
Inculpatul M.C.L., care
are domiciliul în S.M., trecea frecvent punctul de frontieră în Ucraina, conform
susținerilor sale, cu scopul de a cumpăra, pentru uzul personal, țigări și alte
produse alimentare și nealimentare. În acest context, cunoștea personalul care-și
desfășura activitatea la Punctul de frontieră din S.M.
În luna iunie 2011, inculpatul
M.C.L. l-a cunoscut pe martorul A.R.C., în punctul de frontieră, cu ocazia controlului
pe care îl efectua cel de-al doilea și au avut unele discuții legate de faptul că
lucrătorul vamal a constatat că inculpatul avea montat pe scuterul pe care îl deținea,
o instalație de recepție pentru internet. Conform declarațiilor celor doi, lucrătorul
vamal era interesat de acea instalație pentru a o utiliza la calculatorul pe care
îl avea la domiciliu, motiv pentru care cei doi au purtat discuții și chiar s-au
întâlnit în perioada următoare.
Cu ocazia unei întâlniri
ce a avut loc la începutul lunii august 2011, în apropiere de sediul Biroului Vamal
S.M., inculpatul i-a promis martorului A.R.C. suma de 800 euro pe lună, solicitându-i
să-i permită trecerea prin vamă a unor cantități de țigări de proveniență ucraineană,
fără a efectua un control riguros. Martorul a respins propunerea, însă inculpatul
i-a cerut să se mai gândească.
A doua zi, martorul A.R.C.
a contactat telefonic pe șeful Biroului Vamal, martora M.L.I., spunându-i că trebuie
să-i relateze ceva important, stabilind să se întâlnească în ziua următoare.
În aceeași seară, în jurul
orelor 23:00, inculpatul l-a căutat din nou pe martorul A.R.C., aducând în discuție
propunerea ca martorul să-i faciliteze introducerea ilegală în țară de țigarete
din Ucraina, menționând că a greșit suma de bani și promițându-i suma de 1.800 euro
pe lună. Inculpatul a afirmat că țigările pot fi trecute cu autoturisme special
amenajate și că îi va da martorului un telefon mobil cu cartelă și număr de Ucraina
pentru a ține legătura și pentru ca martorul să-l apeleze în momentul în care autoturismele
puteau intra în țară cu un control superficial din partea martorului.
Toate aceste aspecte au
fost aduse la cunoștință șefului Biroului Vamal, martora M.L.I., de către martorul
A.R.C., acesta relatându-i propunerea făcută de inculpat. Martora i-a comunicat
că trebuie să facă un denunț și că îl va anunța în zilele următoare cărei instituții
să se adreseze, astfel că martorul a formulat un denunț la Parchetul de pe lângă
Tribunalul Maramureș.
Inculpatul l-a mai căutat
pe martorul A.R.C. în perioada următoare, expunându-i întreaga strategie și modul
în care urmau să fie introduse ilegal în țară țigările de proveniență ucraineană,
respectiv în rezervorul de combustibil al autoturismelor, precum și implicarea unei
persoane din Ucraina care era organizatorul acțiunii, numit de inculpat „R.”. Inculpatul
a precizat martorului A.R.C., inclusiv modalitatea în care îi va remite suma în
euro promisă, respectiv îi va lăsa plicul cu bani în autoturism. Așa cum a promis,
cu ocazia unei întâlniri, inculpatul a remis martorului A.R.C. un telefon mobil
marca S. pentru ca martorul să-l apeleze în momentul în care mașinile cu țigări
puteau trece frontiera.
Starea de fapt expusă
rezultă din denunțul martorului A.R.C. și declarațiile sale ulterioare, ce se coroborează
cu relatările martorei M.L.I., care a arătat că la începutul lunii august, fără
să poată preciza data, într-o seară, a fost sunată la telefon de lucrătorul vamal
A.R.C., care i-a spus că trebuie să-i relateze ceva important. A doua zi, martorul
i-a spus că a fost contactat de către o persoană care frecventa punctul de trecere
a frontierei cu Ucraina și i-a propus suma de 800 euro sau 1.800 euro pentru a-i
permite trecerea peste frontieră a unor mașini ce ar avea ascunse țigări în rezervor,
fără a efectua control. Martora s-a interesat și l-a îndrumat să formuleze denunț
la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș. Ulterior, martorul A.R.C. i-a spus
că a mai fost căutat de inculpat și că sunt implicate și persoane din Ucraina.
După formularea denunțului
la parchet, s-a procedat la înregistrarea audio-video ambientală a întâlnirilor
dintre martor și inculpat, în baza ordonanței procurorului din 17 august 2011, confirmată
prin încheierea penală nr. 423 din 19 august 2011 a Tribunalului Maramureș și a
autorizației din 19 august 2011 a Tribunalului Maramureș.
Procesele-verbale de redare
a conținutului discuțiilor ambientale purtate de inculpat și martorul A.R.C. și
planșele foto confirmă acțiunile întreprinse de inculpat, promiterea de bani lucrătorului
vamal pentru a nu-și îndeplini îndatoririle de serviciu, respectiv pentru a nu efectua
control la mașinile cu care urmau să fie introduse în mod ilegal, în țară, țigări
de proveniență ucraineană. Din conținutul acestor discuții rezultă că inculpatul
face referire la persoana de origine ucraineană „R.”, la mașinile care urmau să
transporte țigările de contrabandă și la sumele de bani promise martorului pentru
fiecare mașină care trecea vama, precum și la telefonul pe care inculpatul îl remite
martorului și îl instruiește cum să-și transmită semnale.
Aceste probe se coroborează
cu procesul-verbal de confruntare dintre inculpat și martorul A.R.C., declarația
martorului T.I. și raportul de constatare tehnico-științifică întocmit în urma examinării
cu tehnica poligraf (din 14 februarie 2012) care concluzionează în sensul evidențierii
la inculpat, de reacții psihofiziologice specifice comportamentului simulat la întrebările
relevante cauzei, raport care oferă anumite indicii cu privire la atitudinea inculpatului
în raport de învinuirea adusă.
Inculpatul nu a recunoscut
fapta și a susținut că martorul A.R.C. i-ar fi propus să organizeze activitatea
de contrabandă cu țigări pentru a obține bani și, în acest context, inculpatul a
hotărât „să-i facă jocul” pentru a-l denunța, acționând în consecință. A solicitat
achitarea în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10
lit. a) sau lit. d) C. proc. pen.
Susținerile inculpatului
și solicitarea de achitare nu au fost primite de instanță, apreciindu-se că, din
probele administrate a rezultat că imediat după primele discuții, martorul A.R.C.
a denunțat fapta, respectiv propunerea făcută de inculpat, întâi șefului biroului
vamal și apoi parchetului, ceea ce exclude inițierea de către martor a activității
infracționale. După acest moment, acțiunile întreprinse de martor au avut loc în
contextul cercetărilor ce au fost demarate în cauză.
La solicitarea inculpatului
au fost audiați martorii R.Z.N., care a arătat că în cursul anului 2011, inculpatul
i-a spus că are informații de la vamă și, doar când a fost chemat la parchet pentru
a fi audiat, inculpatul i-a spus că un vameș i-a cerut un telefon pentru a-i facilita
introducerea de țigări în țară și D.G.M., care a relatat că inculpatul i-a spus
că un vameș i-a propus să facă o afacere, respectiv, să treacă cu o mașină sau două,
țigări peste frontieră, solicitându-i și un telefon cu număr de Ucraina pentru a
putea discuta. Rezultă, astfel, că aspectele relatate de acești martori se bazează
doar pe afirmațiile inculpatului, afirmații nesusținute de vreo probă, dimpotrivă,
contrazise de ansamblul probatoriului administrat în cauză.
În consecință, instanța
a constatat că, în drept, fapta inculpatului M.C.L., care a promis suma de 1.800
euro lunar unui funcționar cu atribuții privind constatarea și sancționarea contravențiilor,
în scopul de a nu îndeplini un act sau a face un act contrar îndatoririlor de serviciu,
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită prevăzută de
art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu
aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
La încadrarea juridică
a faptei s-a avut în vedere că, potrivit mențiunilor din fișa postului, martorul
A.R.C. deține funcția de inspector vamal la Direcția Județeană pentru Accize și
Operațiuni Vamale Prahova, având printre atribuțiile de serviciu, controlul autovehiculelor
și persoanelor în vamă, precum și constatarea și sancționarea faptelor care constituie
contravenții, fiind astfel incidente dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea
nr. 78/2000.
De asemenea, s-a reținut
că inculpatul a comis infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie prevăzută
de art. 37 lit. b) C. pen., în raport de condamnarea la pedeapsa de 1 an și 4 luni
închisoare aplicată prin sentința penală nr. 423/2007 a Judecătoriei Baia Mare,
definitivă prin decizia penală nr. 631 din 23 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj,
pedeapsă a cărei executare a început la 23 ianuarie 2008 și în privința căreia nu
s-a împlinit termenul de reabilitare.
Instanța a mai reținut
că, doar promisiunea sumei de bani a făcut obiectul dării de mită, nu și telefonul
mobil, din probele administrate rezultând că acesta a fost dat de inculpat martorului
pentru a-și putea transmite semnale în contextul desfășurării în viitor a activității
de contrabandă cu țigări și nu în scopul prevăzut de art. 255 C. pen.
Pentru comiterea infracțiunii,
s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, apreciindu-se
că aceasta corespunde scopului și funcțiilor prevăzute de art. 52 C. pen., pedeapsă
la a cărei individualizare s-au avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de
lege, gradul de pericol social concret al faptei, modalitatea de comitere a acesteia,
precum și datele ce țin de persoana inculpatului, faptul că nu este la prima confruntare
cu legea penală.
Împotriva sentinței a
declarat apel inculpatul
M.C.L. care a solicitat, în principal, achitarea în conformitate
cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.
pen., fapta nu există, iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse într-un cuantum
mai redus.
În motivarea apelului,
apărarea a susținut că nu s-a dovedit cu certitudine existența faptei imputate inculpatului,
că între acesta și vameșul A.R.C.
s-a dezvoltat în timp o relație de prietenie,
cu ocazia desfășurării de către inculpat a unor activități comerciale în Sighet,
respectiv, când aducea din Ucraina țigări, cafea și produse alimentare. În fapt,
a fost un joc, inițiat de inculpat, cu scopul de a demasca activitățile ilicite
din punctul de trecere vamal Sighet, despre care a și încunoștințat un polițist,
pe martorul R.Z.N.
Cu privire la solicitarea
subsidiară, s-a susținut că se justifică reducerea pedepsei aplicată inculpatului
motivat de împrejurarea că locuiește cu tatăl său care este grav bolnav, el fiind
cel care îi asigură tratamentul de care are nevoie și cele necesare traiului zilnic.
Prin decizia penală
nr. 129/A din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a
respins ca nefondat apelul declarat de inculpat și l-a obligat să plătească în favoarea
statului suma de 400 RON, cheltuieli judiciare din care 200 RON, reprezentând onorariul
datorat avocatului din oficiu.
Împotriva deciziei a declarat
recurs inculpatul
M.C.L., criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva cazurilor de casare prevăzute
de art. 385
9
alin. (1) pct. 12 și pct. 17
2
C. proc. pen. S-a
susținut că, în mod greșit s-a dispus condamnarea sa pentru infracțiunea de dare
de mită în modalitatea promisiunii de a da, în contextul în care, prin acțiunile
întreprinse, în realitate, a urmărit să demaște operațiunile mai puțin legale efectuate
în Vama S. și nicidecum să-i remită efectiv lucrătorului vamal o sumă de bani și
că în mod greșit instanța de apel i-a respins cererea de audierea a martorului M.N.
În consecință, a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței și a deciziei
și, pe fond, achitarea în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit.
a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru lipsa intenției.
În privința legii
penale mai favorabile, apărarea a susținut că aceasta este C. pen. din 1969 însă,
în măsura în care există prevederi mai favorabile cu privire la concursul de infracțiuni
sau la recidivă a cerut aplicarea acestora.
Examinând hotărârea
atacată atât prin prisma criticilor invocate de inculpat, cât și din oficiu, în
conformitate cu dispozițiile art. 385
9
alin. ultim C. proc. pen., Înalta
Curte constată că recursul nu este fondat.
Cazul de casare
prevăzut în art. 385
9
pct. 12 C. proc. pen. este incident când nu sunt
întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni s-au când instanța a pronunțat
o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a
fost trimis în judecată, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 334-art. 337.
Înalta Curte constată
că în mod corect, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de instanța
de fond și a concluzionat în sensul că recurentul inculpat M.C.L.
se face vinovat de comiterea infracțiunii de dare de mită,
constând în aceea că, în cursul lunii august 2011 a promis suma de 1.800 euro lunar,
numitului
A.R.C.
, funcționar cu atribuții privind constatarea
și sancționarea contravențiilor, lucrător vamal la Biroul Vamal S.M., Punctul de
trecere a frontierei S.M. cu Ucraina, în scopul de a nu îndeplini un act sau a face
un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, respectiv să-i permită trecerea prin
vamă a unor cantități de țigări de proveniență ucraineană.
Elementul material a laturii
obiective a infracțiunii de dare de mită se poate realiza prin săvârșirea uneia
dintre următoarele trei acțiuni alternative: promisiunea; oferirea; darea de bani
sau alte foloase unui funcționar.
Prin „promisiune” se înțelege
un angajament pe care și-l ia cineva față de altul că va face un anume lucru. În
acest caz, promisiunea constă în obligația pe care o persoană și-o ia față de un
funcționar public, de a-i remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase dacă
va acționa sau nu în sensul dorit de persoana respectivă.
Promisiunea este un act
unilateral al mituitorului, care nu implică neapărat actul corelativ al acceptării
sau nerespectării ei de către funcționar, poate fi făcută verbal sau în scris, poate
fi expresă sau tacită.
Probele administrate în cauză și anume, denunțul formulat de
martorul
A.R.C.
, declarațiile date de acesta în cursul urmăririi
penale și în faza cercetării judecătorești, declarațiile martorilor M.L.I. și T.I.,
procesele-verbale de redare a discuțiilor ambientale purtate de recurent cu martorul
denunțător și planșele foto, demonstrează fără dubiu vinovăția inculpatului în săvârșirea
infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.
În mod corect, instanța
de apel a înlăturat apărarea recurentului inculpat în sensul că intenția sa reală
a fost aceea de a demasca operațiunile ilegale desfășurate de către denunțător și
nu a de a-i oferi sume de bani sau alte „bunuri” pentru a-l determina să nu-și îndeplinească
îndatoririle de serviciu cu motivarea că susținerile inculpatului sunt contrazise
de probele administrate în cauză și de atitudinea martorului denunțător care, imediat
după ce a luat cunoștință de promisiunea făcută de inculpat a denunțat fapta, mai
întâi, șefului biroului vamal, martora M.L.I., și apoi organelor de urmărire penală.
Nici martorii ascultați
la cererea recurentului inculpat nu au confirmat în declarațiile lor apărarea acestuia,
ci au relatat aspecte care le-au fost învederate de către recurent fără a putea
oferi elemente concrete cu privire la persoana vameșului ce i-ar fi propus inculpatului
să facă afaceri cu el sau în ce ar fi constat afacerile respective. Mai mult, unul
dintre martorii propuși în apărare de către recurent, respectiv R.Z.N. a declarat
că, doar atunci când a fost chemat la parchet pentru a fi audiat, recurentul inculpat
i-a spus că un vameș i-ar fi cerut un telefon pentru a-i facilita introducerea de
țigări în țară, în alte condiții decât cele legale.
În ce privește latura
subiectivă, forma de vinovăție cu care se comite infracțiunea de dare de mită este
intenție directă. Recurentul inculpat a acționat cu un scop special, urmărind ca
prin acceptarea promisiunii făcute martorului denunțător, acesta să nu-și îndeplinească
atribuțiile de serviciu, având reprezentarea rezultatului socialmente periculos
al faptei sale, rezultat pe care la acceptat.
În consecință, cererea
recurentului inculpat de a se constata incidența în cauză a dispozițiilor art. 10
lit. d) C. proc. pen., lipsa intenției, nu este întemeiată.
Cazul de casare prevăzut
de art. 385
9
alin. (1) pct. 17
2
C. proc. pen. este incident
când „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare
a legii”.
Critica invocată de recurent
constând în respingerea cererii de audiere a martorului M.N. nu se circumscrie cazului
de casare susmenționat.
În realitate, recurentul
inculpat solicită o reapreciere a mijloacelor de probă cu consecința stabilirii
unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de fond și confirmată
de instanța de apel și pe baza căreia s-a dispus condamnarea sa.
Având în vedere modul
de reglementare a soluționării recursului ca a doua cale ordinară de atac, Înalta
Curte constată că dispozițiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin
Legea nr. 2/2013, sunt restrictive în ceea ce privește cazurile de casare ce pot
fi invocate și, implicit, criticile ce pot fi formulate împotriva sentinței pronunțată
de instanța de fond și a deciziei pronunțată de instanța de apel, reducând astfel
și limitele investirii instanței de recurs.
Pe cale de consecință,
examinarea cauzei de către instanța de recurs nu se mai poate face decât cu privire
la chestiuni de drept și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situației de fapt
stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalități
care ar influența valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere
la soluționarea cauzei și care ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea
elementelor de fapt.
În speță, asemenea aspecte
nu au fost invocate și nici nu au fost constatate de către instanță. Așa cum rezultă
din actele și lucrările dosarului, desfășurarea judecății a avut loc cu respectarea
dispozițiilor procedurale, instanța de apel a evaluat întregul material probator,
a analizat probele în acuzare, dar și apărările recurentului inculpat și probele
administrate în favoarea acestuia și a evidențiat cu claritate motivele pentru care
a înlăturat declarațiile martorilor audiați la cererea recurentului inculpat, precum
și cererea de audiere a martorului M.N. pe care, în mod corect, a respins-o ca inutilă
în raport de împrejurarea că pentru lămurirea aspectelor cunoscute de acest martor
au fost ascultați martorii R.Z.N. și D.G.M.
Constatând că în cauză
nu sunt incidente cazurile de casare invocate de recurent, Înalta Curte va proceda
la identificarea legii penale mai favorabile recurentului inculpat, având în vedere
succesiunea de legi intervenite în cursul procesului.
Potrivit art. 13
alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până
la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea cea mai favorabilă.
Conform art. 5 alin.
(1) C. pen. în vigoare la data judecării recursului, în cazul în care, de la săvârșirea
infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe
legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Se constată că textul
alin. (1) al art. 5 reia dispoziția art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că
în această materie, regimul aplicabil rămâne același.
Prin aplicarea legii penale
în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de
politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului „mitior
lex” în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere
penală a celor care au săvârșit infracțiuni.
Totodată, determinarea
legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indiscutabil
legală de fapta comisă și de autorul ei.
Pentru identificarea concretă
a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind,
fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea
unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând, condițiile
de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul
pedepsei. În acest sens, determinarea caracterului „mai favorabil” are în vedere
o serie de elemente cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de
incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor
atenuante sau agravante, normele privitoare la participație, tentativă, recidiva
etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere
atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile
privitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă, pot exista deosebiri de
natură (o lege prevede ca pedeapsă principală, amenda, iar alta închisoarea), dar
și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident,
la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.
Cât privește determinarea
concretă a legii penale mai favorabile, aceasta vizează aplicarea legii și nu a
dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua
lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția care, în pofida dispozițiilor
art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze (în acest sens s-a
pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia penală nr. 1470 din 8 noiembrie
2011, publicată în M. Of. nr. 853/2.12.2011). Altfel spus, în caz de tranziție,
judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile în ansamblu și nu
pe instituții autonome, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea
fie preponderent represivă, așa cum este cazul C. pen. din 1969, fie preponderent
preventivă, așa cum este cazul actualului C. pen. Soluția se impune pentru că, nu
poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui
cod în parte deoarece, nu întâmplător, cele două coduri, deși fiecare au o concepție
unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile
sociale de către legea penală.
În sensul aplicării legii
penale mai favorabile în ansamblu și nu pe instituții autonome s-a pronunțat și
C.E.D.O. care a statuat că respectarea dispozițiilor art. 7 parag. 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului impun în cazul legilor penale succesive, alegerea
globală a legii penale mai favorabile (cauza
Maktouf
și
Damjanoviæ
împotriva
Bosniei și Herțegovina).
Raportând
considerațiile teoretice susmenționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată
că legea penală mai favorabilă inculpatului este C. pen. din 1969, întrucât atât
minimul cât și maximul pedepsei închisorii prevăzute de această lege pentru infracțiunea
de dare de mită, sunt mai mici decât cele prevăzute de C. pen. în vigoare la data
judecării recursului declarat de inculpat. Astfel, potrivit art. 255 C. pen. din
1969, darea de mită se pedepsea cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit
art. 290 noul C. pen., pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Procedând
la aplicarea legii penale în ansamblu și nu pe instituții autonome, Înalta Curte,
nu va primi punctul de vedere al reprezentantului parchetului în sensul că, sub
aspectul limitelor de pedeapsă, legea penală mai favorabilă recurentului inculpat
este C. pen. din 1969, iar sub aspectul recidivei, instituție autonomă, legea penală
mai favorabilă este noul C. pen. și, în consecință, solicitarea de a se înlătura
dispozițiile art. 37 lit. b) referitoare la starea de recidivă deoarece nu mai sunt
îndeplinite condițiile privind primul termen al recidivei postexecutorii (potrivit
art. 41 noul C. pen., primul termen al recidivei îl constituie o hotărâre de condamnare
la pedeapsa închisorii
mai mare de un an).
Recurentul inculpat a
săvârșit infracțiunea dedusă judecății în condițiile stării de recidivă postexecutorie
prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 în raport de pedeapsa de 1 an și 4
luni închisoare la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 423 din 20 martie
2007, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, definitivă prin decizia penală nr. 631
din 23 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, pedeapsă a cărei executare a început-o
la data de 23 octombrie 2008 și în privința căreia nu s-a împlinit termenul de reabilitare.
În consecință, reținând
că decizia prin care instanța de apel a confirmat sentința pronunțată de tribunal
este legală și temeinică, recursul declarat de inculpatul
M.C.L. se privește
ca nefondat și se va respinge ca atare în conformitate cu dispozițiile art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art.
192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de
250
RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând
onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales
al inculpatului, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de inculpatul
M.C.L. împotriva
deciziei penale nr. 129/A din 17 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția
penală și de minori.
Obligă recurentul inculpat
la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care
suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la
prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi
6
februarie 2014.