ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta M.M.N.A.

a solicitat obligarea pârâților Ocolul Silvic Pucioasa, Direcția Silvică Târgoviște, Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Ministerul Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Regionale, în solidar, la restituirea fructelor și productelor sau la plata contravalorii acestora, ca urmare a exploatării pădurii în suprafață de 1016,3 ha, în perioada 12 septembrie 1949, 9 august 2006. Tribunalul Dâmbovița prin încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2011 a respins, atât excepția prescripției dreptului la acțiune, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, reținând, în esență, că, potrivit Decretului nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de lege, termen care se calculează de la data nașterii acestuia și nu de la data apariției Legii nr. 18/1991.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului și Pădurilor s-a reținut că și aceasta este nefondată, întrucât urmare a modificărilor legislative aduse de O.U.G. nr. 115/2009, transpuse prin H.G. nr. 1635/2009, Ministerul Mediului și Pădurilor se subrogă Ministerului Dezvoltării Rurale. Cum efectul subrogației îl constituie transmiterea calității procesuale, fără a avea relevanță poziția părților, autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură a devenit Ministerul Mediului și Pădurilor, această autoritate fiind cea care are calitatea procesuală pasivă în litigiul de față. Prin precizările formulate la acțiunea introductivă reclamanta M.M.N.A., a solicitat obligarea pârâților la restituirea fructelor și productelor generate de suprafața de 1016,3 ha pădure.

Având în vedere resursele pe care pârâții le puteau exploata din pădurea reclamantei, reclamanta apreciază că valoarea acestora se ridică la cel puțin 550.000 RON. Față de cele reținute, tribunalul a admis excepția prescripției extinctive ce operează pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 reclamanta putând cere restituirea fructelor și productelor, fără să se opună prescripția extinctivă doar în perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006, reținând că numai cu privire la această din urmă perioada cererea reclamantei urmând a fi soluționată pe fondul ei.

Pe fondul pretențiilor reclamantei pe perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006, Tribunalul Dâmbovița prin Sentința civilă nr. 2338 din 17 noiembrie 2011 a respins cererea formulată de reclamantă prin care a solicitat obligarea la restituirea fructelor și productelor ori, în caz contrar, plata contravalorii acestora, obținute ca urmare a exploatării pădurii în suprafață de 1016,3 ha, conform titlului de proprietate din 9 august 2006 emis de Comisia Județeană Dâmbovița de aplicare a Legii fondului funciar. Din analiza înscrisurilor ce au stat la baza emiterii titlului de proprietate solicitate de tribunal și înaintate de către Comisia Locală Runcu, reiese că la data de 13 iunie 2006 reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafața de 1016,3 ha, cuprinsă în titlul de proprietate din 9 august 2006 potrivit fișei de punere în posesie aflată la dosar, punerea în posesie fiind o etapă prealabilă emiterii titlului de proprietate.

Tribunalul a apreciat că față de cele reținute, reiese că ulterior acestei date, 13 iunie 2006, nu se mai justifică cererea reclamantei de "obligare la restituirea fructelor și productelor ori, în caz contrar, plata contravalorii acestora", motiv pentru care s-a respins ca nefondată cererea reclamantei pentru pretențiile formulate pe perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 35 din 8 mai 2012, a respins cererea privind completarea probelor și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta M.M.N.A.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că motivul de apel prin care se critică admiterea de instanța de fond a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este nefondat, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată: restituirea fructelor și productelor sau contravaloarea acestora, obținute ca urmare a exploatării pădurii în perioada 1949 - 9 august 2006, preluată abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 83/1949 - și temeiul de drept invocat, respectiv art. 485 C. civ. S-a menționat că, problema restituirii fructelor și a productelor în baza art 485 C. civ., se pune numai în situația în care proprietarul terenului a formulat o acțiune în revendicare și aceasta a fost admisă, nu și în situația în care bunul a fost restituit în urma unor legi speciale reparatorii, cum este Legea nr. 18/1991, în baza căreia i s-a restituit reclamantei terenul în litigiu.

Totodată, s-a mai reținut că pe de altă parte, așa cum în mod corect a stabilit și instanța de fond, dreptul la restituirea fructelor și productelor este un drept de creanță, prescriptibil în termen de 3 ani, astfel că perioada pentru care puteau fi solicitate accesoriile terenului, raportat la momentul introducerii acțiunii (16 iulie 2009), este 16 iulie 2006 - 16 iulie 2009. În consecință, dreptul la acțiune pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 este prescris.

Cât privește cererea privind restituirea fructelor și productelor ulterior datei de 16 iulie 2006, instanța de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea și pentru această perioadă, având în vedere că prin titlul de proprietate din 9 august 2006 emis de Comisia Județeană Dâmbovița de aplicare a Legii nr. 18/1991, reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafața menționată în titlul de proprietate, astfel că de la aceasta dată era în drept să exploateze pădurea și să culeagă fructele și productele. Instanța de apel a apreciat că față de considerentele expuse, apare ca neîntemeiată cererea de completare a probelor cu expertiză solicitată de apelanta-reclamantă.

În ceea ce privește motivul de apel prin care s-a criticat reiterarea de către instanța de fond a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, instanța de apel a constatat că este nefondat, având în vedere considerentele de mai sus potrivit cărora a constatat întemeiată această excepție. Împotriva acestei decizii reclamanta M.M.N.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanțele inferioare au interpretat și aplicat greșit prevederile legale ale art. 485 - 486 C. civ. anterior, art. 7 alin. (1), art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Recurenta susține că admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este nelegală.

Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă art. 485 și art. 486 C. civ. anterior, iar o dată demonstrat faptul că statul a fost posesor de rea-credință în sensul art. 486 C. civ., devin incidente dispozițiile art. 485 C. civ., care stabilesc fără echivoc că posesorul de rea-credință este dator de a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Recurenta învederează faptul că obiectul dreptului îl constituie restituirea tuturor fructelor și productelor încasate de posesorul de rea-credință pe toată perioada uzurpării dreptului de proprietate, menționând faptul că dreptul la restituirea fructelor și productelor se corelează cu termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani, în sensul că după trecerea unui termen de 30 de ani posesorul de rea-credință poate opune adevăratului proprietar uzucapiunea proprietății și, implicit, nu va mai putea fi obligat nici la restituirea fructelor și productelor prevăzută de art. 185 C. civ. În opinia recurentei, în cazul de față se pune problema prescripției extinctive nu a dreptului la fructele produse de pădure, ci a dreptului la a cere restituirea fructelor, drept ce s-a născut la data de 9 august 2006, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Recurenta susține că instanțele au făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 întrucât dreptul reclamantei nu s-a prescris pentru că dreptul material la acțiune al acesteia se născuse la 9 august 2006 - data eliberării/ridicării titlului de proprietate, iar data de 13 iunie 2006 pe care a invocat-o prima instanță și a menținut-o cea de-a doua, este nereală.

Recurenta, făcând trimitere la Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997 a secțiilor unite a CSJ, consideră că având în vedere această decizie, care stabilește fără echivoc că dovada dreptului de proprietate o face doar titlul de proprietate, iar nu adeverințele și procesele-verbale de punere în posesie, rezultă că nici termenul de prescripție extinctivă nu poate începe să curgă mai înainte de data titlului de proprietate și nici data de 13 iunie 2006 nu poate fi reținută pentru respingerea acțiunii reclamantei, indiferent câte procese-verbale de punere în posesie au fost întocmite. Recurenta susține că instanțele inferioare au încălcat prevederile art. 330 7 alin. (49 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea deciziilor pronunțate în interesul legii, întrucât au nesocotit efectele Deciziei nr. 1/1997 a CSJ.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și a sentinței apelate și pe fond trimiterea cauzei la prima instanță pentru administrarea probelor și rejudecarea fondului. Analizând decizia criticată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate Înalta Curte reține că recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Reglementarea generală de drept comun în privința prescripției extinctive este realizată prin dispozițiile Decretului nr. 167/1954, care statuează că ceea ce se stinge prin prescripție este, după caz, dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și stabilește regula conform căreia termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care a luat naștere dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În cazul drepturilor de creanță, cum este și cel dedus judecății în prezenta cauză termenul general de prescripție este de 3 ani afară de cazul în care prin dispoziții legale exprese, se stabilesc termene de prescripție speciale. În speță, reclamanta a solicitat restituirea fructelor și productelor sau contravaloarea acestora, obținute ca urmare a exploatării pădurii în perioada 1949 - 9 august 2006, preluată abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 83/1949. Este evident că cererea dedusă judecății reprezintă o acțiune în pretenții, întemeiată pe un drept de creanță pe care reclamanta pretinde că îl are împotriva pârâților, drept de creanță prescriptibil în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică în 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art. 7 alin. (1) din același act normativ.

Ceea ce interesează deci, în calcularea termenului de prescripție arătat este determinarea perioadei pentru care puteau fi solicitate accesoriile terenului, raportat la momentul introducerii acțiunii, corect analizată și stabilită de instanțele anterioare ca fiind 16 iulie 2006 - 16 iulie 2009, astfel încât dreptul la acțiune pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 este prescris. Susținerea recurentei conform căreia temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă art. 485 și art. 486 C. civ. anterior este nefondată. Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de apel, problema restituirii fructelor și a productelor, în baza art. 485 C. civ., se pune numai în situația în care proprietarul terenului a formulat o acțiune în revendicare și aceasta a fost admisă, nu și în situația în care bunul a fost restituit în urma unei legi speciale reparatorii, respectiv Legea nr. 18/1991, în baza căreia i s-a restituit reclamantei terenul în litigiu.

Nici susținerea că dreptul la a cere restituirea fructelor s-a născut la data de 9 august 2006, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, nu poate fi primită, întrucât astfel cum corect au reținut instanțele anterioare, la data de 13 iunie 2006 reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafața de 1016,3 ha, cuprinsă în titlul de proprietate din 9 august 2006 potrivit fișei de punere în posesie, punerea în posesie fiind o etapă prealabilă emiterii titlului de proprietate. În ceea ce privește motivul de recurs care se referă la incidența deciziei pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, nr. 1 din 30 iunie 1997, se va reține că acesta nu poate fi primit întrucât reclamanta nu a făcut dovada că punerea în posesie a fost numai formală, da la data acesteia fiind în fapt îndreptățită să exploateze ea însăși suprafețele și să culeagă fructele și productele.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.M.N.A. împotriva Deciziei nr. 35 din 8 mai 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ