ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 1997)
Asupra recursului de
față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta M.M.N.A. a solicitat obligarea
pârâților Ocolul Silvic Pucioasa, Direcția Silvică Târgoviște, Regia Națională
a Pădurilor Romsilva și Ministerul Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării
Regionale, în solidar, la restituirea fructelor și productelor sau la plata
contravalorii acestora, ca urmare a exploatării pădurii în suprafață de 1016,3
ha, în perioada 12 septembrie 1949, 9 august 2006.
Tribunalul Dâmbovița
prin încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2011 a respins, atât
excepția prescripției dreptului la acțiune, cât și excepția lipsei calității
procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor,
reținând, în esență, că, potrivit Decretului nr. 167/1958, dreptul la acțiune
având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost
exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de lege, termen care se calculează de
la data nașterii acestuia și nu de la data apariției Legii nr. 18/1991.
În ceea ce privește
excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului și Pădurilor
s-a reținut că și aceasta este nefondată, întrucât urmare a modificărilor
legislative aduse de O.U.G. nr. 115/2009, transpuse prin H.G. nr. 1635/2009,
Ministerul Mediului și Pădurilor se subrogă Ministerului Dezvoltării Rurale.
Cum efectul subrogației îl constituie transmiterea calității procesuale, fără a
avea relevanță poziția părților, autoritatea publică centrală, care răspunde de
silvicultură a devenit Ministerul Mediului și Pădurilor, această autoritate
fiind cea care are calitatea procesuală pasivă în litigiul de față.
Prin precizările
formulate la acțiunea introductivă reclamanta M.M.N.A., a solicitat obligarea
pârâților la restituirea fructelor și productelor generate de suprafața de
1016,3 ha pădure.
Având în vedere
resursele pe care pârâții le puteau exploata din pădurea reclamantei,
reclamanta apreciază că valoarea acestora se ridică la cel puțin 550.000 RON.
Față de cele
reținute, tribunalul a admis excepția prescripției extinctive ce operează
pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 reclamanta putând cere
restituirea fructelor și productelor, fără să se opună prescripția extinctivă
doar în perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006, reținând că numai cu privire la
această din urmă perioada cererea reclamantei urmând a fi soluționată pe fondul
ei.
Pe fondul
pretențiilor reclamantei pe perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006, Tribunalul
Dâmbovița prin Sentința civilă nr. 2338 din 17 noiembrie 2011 a respins cererea
formulată de reclamantă prin care a solicitat obligarea la restituirea fructelor
și productelor ori, în caz contrar, plata contravalorii acestora, obținute ca
urmare a exploatării pădurii în suprafață de 1016,3 ha, conform titlului de
proprietate din 9 august 2006 emis de Comisia Județeană Dâmbovița de aplicare a
Legii fondului funciar.
Din analiza
înscrisurilor ce au stat la baza emiterii titlului de proprietate solicitate de
tribunal și înaintate de către Comisia Locală Runcu, reiese că la data de 13
iunie 2006 reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafața de 1016,3 ha, cuprinsă
în titlul de proprietate din 9 august 2006 potrivit fișei de punere în posesie
aflată la dosar, punerea în posesie fiind o etapă prealabilă emiterii titlului
de proprietate.
Tribunalul a apreciat
că față de cele reținute, reiese că ulterior acestei date, 13 iunie 2006, nu se
mai justifică cererea reclamantei de "obligare la restituirea fructelor și
productelor ori, în caz contrar, plata contravalorii acestora", motiv
pentru care s-a respins ca nefondată cererea reclamantei pentru pretențiile
formulate pe perioada 16 iulie 2006 - 9 august 2006.
Curtea de Apel
Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 35 din 8 mai 2012, a respins
cererea privind completarea probelor și a respins ca nefondat apelul declarat
de reclamanta M.M.N.A.
În argumentarea
acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că motivul de apel prin
care se critică admiterea de instanța de fond a excepției prescripției
extinctive a dreptului material la acțiune este nefondat, având în vedere
obiectul cererii de chemare în judecată: restituirea fructelor și productelor
sau contravaloarea acestora, obținute ca urmare a exploatării pădurii în
perioada 1949 - 9 august 2006, preluată abuziv de Statul Român prin Decretul
nr. 83/1949 - și temeiul de drept invocat, respectiv art. 485 C. civ.
S-a menționat că,
problema restituirii fructelor și a productelor în baza art 485 C. civ., se
pune numai în situația în care proprietarul terenului a formulat o acțiune în
revendicare și aceasta a fost admisă, nu și în situația în care bunul a fost
restituit în urma unor legi speciale reparatorii, cum este Legea nr. 18/1991,
în baza căreia i s-a restituit reclamantei terenul în litigiu.
Totodată, s-a mai
reținut că pe de altă parte, așa cum în mod corect a stabilit și instanța de
fond, dreptul la restituirea fructelor și productelor este un drept de creanță,
prescriptibil în termen de 3 ani, astfel că perioada pentru care puteau fi
solicitate accesoriile terenului, raportat la momentul introducerii acțiunii
(16 iulie 2009), este 16 iulie 2006 - 16 iulie 2009.
În consecință,
dreptul la acțiune pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 este
prescris.
Cât privește cererea
privind restituirea fructelor și productelor ulterior datei de 16 iulie 2006,
instanța de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a respins
acțiunea și pentru această perioadă, având în vedere că prin titlul de
proprietate din 9 august 2006 emis de Comisia Județeană Dâmbovița de aplicare a
Legii nr. 18/1991, reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafața menționată în
titlul de proprietate, astfel că de la aceasta dată era în drept să exploateze
pădurea și să culeagă fructele și productele.
Instanța de apel a
apreciat că față de considerentele expuse, apare ca neîntemeiată cererea de
completare a probelor cu expertiză solicitată de apelanta-reclamantă.
În ceea ce privește
motivul de apel prin care s-a criticat reiterarea de către instanța de fond a
excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, instanța de apel a
constatat că este nefondat, având în vedere considerentele de mai sus potrivit
cărora a constatat întemeiată această excepție.
Împotriva acestei
decizii reclamanta M.M.N.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanțele inferioare au
interpretat și aplicat greșit prevederile legale ale art. 485 - 486 C. civ.
anterior, art. 7 alin. (1), art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art.
330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Recurenta susține că
admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune
este nelegală. Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă
art. 485 și art. 486 C. civ. anterior, iar o dată demonstrat faptul că statul a
fost posesor de rea-credință în sensul art. 486 C. civ., devin incidente dispozițiile
art. 485 C. civ., care stabilesc fără echivoc că posesorul de rea-credință este
dator de a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l
revendică.
Recurenta învederează
faptul că obiectul dreptului îl constituie restituirea tuturor fructelor și
productelor încasate de posesorul de rea-credință pe toată perioada uzurpării
dreptului de proprietate, menționând faptul că dreptul la restituirea fructelor
și productelor se corelează cu termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani,
în sensul că după trecerea unui termen de 30 de ani posesorul de rea-credință
poate opune adevăratului proprietar uzucapiunea proprietății și, implicit, nu
va mai putea fi obligat nici la restituirea fructelor și productelor prevăzută
de art. 185 C. civ.
În opinia recurentei,
în cazul de față se pune problema prescripției extinctive nu a dreptului la
fructele produse de pădure, ci a dreptului la a cere restituirea fructelor,
drept ce s-a născut la data de 9 august 2006, dată de la care începe să curgă
termenul de prescripție extinctivă.
Recurenta susține că
instanțele au făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 7
alin. (1) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 întrucât dreptul reclamantei nu
s-a prescris pentru că dreptul material la acțiune al acesteia se născuse la 9
august 2006 - data eliberării/ridicării titlului de proprietate, iar data de 13
iunie 2006 pe care a invocat-o prima instanță și a menținut-o cea de-a doua,
este nereală.
Recurenta, făcând
trimitere la Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997 a secțiilor unite a CSJ, consideră
că având în vedere această decizie, care stabilește fără echivoc că dovada
dreptului de proprietate o face doar titlul de proprietate, iar nu adeverințele
și procesele-verbale de punere în posesie, rezultă că nici termenul de
prescripție extinctivă nu poate începe să curgă mai înainte de data titlului de
proprietate și nici data de 13 iunie 2006 nu poate fi reținută pentru
respingerea acțiunii reclamantei, indiferent câte procese-verbale de punere în
posesie au fost întocmite.
Recurenta susține că
instanțele inferioare au încălcat prevederile art. 330
7
alin. (49 C.
proc. civ. referitoare la obligativitatea deciziilor pronunțate în interesul
legii, întrucât au nesocotit efectele Deciziei nr. 1/1997 a CSJ.
Pentru aceste motive,
recurenta a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și a
sentinței apelate și pe fond trimiterea cauzei la prima instanță pentru
administrarea probelor și rejudecarea fondului.
Analizând decizia
criticată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate Înalta Curte
reține că recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele
considerente:
Reglementarea
generală de drept comun în privința prescripției extinctive este realizată prin
dispozițiile Decretului nr. 167/1954, care statuează că ceea ce se stinge prin
prescripție este, după caz, dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea
silită și stabilește regula conform căreia termenul de prescripție începe să
curgă din momentul în care a luat naștere dreptul la acțiune sau dreptul de a
cere executarea silită.
În cazul drepturilor
de creanță, cum este și cel dedus judecății în prezenta cauză termenul general
de prescripție este de 3 ani afară de cazul în care prin dispoziții legale
exprese, se stabilesc termene de prescripție speciale.
În speță, reclamanta
a solicitat restituirea fructelor și productelor sau contravaloarea acestora,
obținute ca urmare a exploatării pădurii în perioada 1949 - 9 august 2006,
preluată abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 83/1949.
Este evident că
cererea dedusă judecății reprezintă o acțiune în pretenții, întemeiată pe un
drept de creanță pe care reclamanta pretinde că îl are împotriva pârâților,
drept de creanță prescriptibil în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958, adică în 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art.
7 alin. (1) din același act normativ.
Ceea ce interesează
deci, în calcularea termenului de prescripție arătat este determinarea
perioadei pentru care puteau fi solicitate accesoriile terenului, raportat la
momentul introducerii acțiunii, corect analizată și stabilită de instanțele
anterioare ca fiind 16 iulie 2006 - 16 iulie 2009, astfel încât dreptul la
acțiune pentru perioada 12 septembrie 1949 - 16 iulie 2006 este prescris.
Susținerea recurentei
conform căreia temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă
art. 485 și art. 486 C. civ. anterior este nefondată.
Astfel, așa cum
corect a reținut și instanța de apel, problema restituirii fructelor și a
productelor, în baza art. 485 C. civ., se pune numai în situația în care
proprietarul terenului a formulat o acțiune în revendicare și aceasta a fost
admisă, nu și în situația în care bunul a fost restituit în urma unei legi
speciale reparatorii, respectiv Legea nr. 18/1991, în baza căreia i s-a
restituit reclamantei terenul în litigiu.
Nici susținerea că
dreptul la a cere restituirea fructelor s-a născut la data de 9 august 2006,
dată de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, nu poate fi
primită, întrucât astfel cum corect au reținut instanțele anterioare, la data
de 13 iunie 2006 reclamanta a fost pusă în posesie cu suprafața de 1016,3 ha,
cuprinsă în titlul de proprietate din 9 august 2006 potrivit fișei de punere în
posesie, punerea în posesie fiind o etapă prealabilă emiterii titlului de
proprietate.
În ceea ce privește
motivul de recurs care se referă la incidența deciziei pronunțate de instanța
supremă în recurs în interesul legii, nr. 1 din 30 iunie 1997, se va reține că
acesta nu poate fi primit întrucât reclamanta nu a făcut dovada că punerea în
posesie a fost numai formală, da la data acesteia fiind în fapt îndreptățită să
exploateze ea însăși suprafețele și să culeagă fructele și productele.
Față de
considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,
în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanta M.M.N.A. împotriva Deciziei nr. 35 din 8 mai
2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 11 aprilie 2013.
Procesat
de GGC - AZ