ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1353/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1353/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința comercială

nr.

3055 din data de 6 martie 2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta A.F.I. împotriva pârâtei R.N.P.R., pe care a obligat-o

la plata sumelor de 418.044.102 Rol reprezentând chirie aferentă perioadei

ianuarie 2003 – martie 2004, 79.428.379 Rol reprezentând TVA, 1.196.200.727 Rol

penalități și 22.279.044 Rol majorări pentru TVA sume datorate pentru spațiul

cu altă destinație decât locuință situat în București str. Smârdan; capătul de cerere

având ca obiect chiria aferentă lunii decembrie 2002 a fost respins ca

prescris; totodată instanța a admis cererea de chemare în garanție a C.N.L.R. SA

formulată de pârâtă și în consecință a obligat chemata în garanție la plata

către reclamantă a sumelor susmenționate reprezentând chirie, penalități, TVA

și majorări datorate pentru spațiul din str. Smârdan.

Instanța fondului a reținut din

ansamblul probator administrat în cauză că antecesoarea pârâtei, C.R.C.C.R., a

ocupat spațiul din str. Smârdan, în temeiul contractului de închiriere nr. 1715

din 11 februarie 1974, cuantumul chiriei urmând a fi determinat în baza

dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului, respectiv art.

41 și urm. din Legea nr. 5/1973, iar majorările de întârziere datorate de

locatar, potrivit art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973.

Instanța a mai statuat că, după

împlinirea termenului locațiunii, contractul a fost prelungit prin tacita

reconducțiune, în aceleași condiții, astfel că nivelul chiriei și al penalităților

a continuat să fie calculat în temeiul prevederilor legale aplicabile fondului

locativ de stat, în acest sens, pentru perioada la care se referă pretențiile

ce fac obiectul acțiunii, penalitățile de întârziere aplicabile sunt cele

reglementate de O.G. nr. 61/2002, chiria percepută având natura juridică a unei

creanțe bugetare.

Capătul de cerere având ca obiect

chiria aferentă lunii decembrie 2002 cu accesoriile acesteia a fost respins ca

prescris, în raport de data introducerii acțiunii 31 ianuarie 2006, cu

depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1058.

Cu privire la cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă, tribunalul a reținut că spațiul din str. Smârdan

a fost ocupat în perioada octombrie 2000 – martie 2004 de chemata în garanție

C.N.L.R. SA, în temeiul contractului de colaborare

nr.

12775 din 30 iunie 1999 încheiat cu antecesoarea pârâtei,

așa încât, în temeiul

art.

969 și urm.

C. civ.,

chematei în garanție îi revine

obligația de plată a sumelor reprezentând chirie și accesoriile acesteia

datorate

pentru utilizarea spațiului.

Apelurile declarate de reclamantă și

chemata în garanție împotriva sentinței fondului, au fost respinse ca nefondate

de Curtea de Apel Brașov, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 489 din

data de 25 octombrie 2007.

Răspunzând motivelor de apel, instanța

de control judiciar a confirmat cele statuate în fapt și în drept de prima

instanță, constatând că pentru perioada avută în vedere ianuarie 2003 – martie

2004, O.G. nr. 61/2002 este actul normativ care reglementează raporturile

dintre părți.

Referitor la prescripția pretențiilor

datorate pentru luna decembrie 2002, instanța reține că față de data scadenței

obligației 31 decembrie 2002, acțiunea introdusă la 31 ianuarie 2006 se

situează în afara termenului general de prescripție.

Cu privire la criticile formulate de

chemata în garanție, instanța de control reține că potrivit contractului de

colaborare încheiat cu antecesoarea pârâtei, chemată în garanție s-a obligat să

suporte toate cheltuielile care ar fi incumbat pârâtei pentru utilizarea

spațiului, fiind irelevante pretinsa inexistență a culpei și neemiterea

facturilor fiscale în exonerarea chematei în garanție de la plata sumelor

datorate folosirii spațiului.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen legal, atât reclamanta A.F.I., cât și chemata în garanție C.N.L.R.

SA.

I. Recurenta reclamantă și-a întemeiat

recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că

decizia curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ce privește

respingerea ca prescrise a pretențiilor aferente lunii decembrie 2002.

În argumentarea acestei critici,

recurenta a arătat că dreptul material la acțiunea pentru chiria aferentă lunii

decembrie 2002 a început să curgă în ianuarie 2003, iar acțiunea a fost

introdusă tot în cursul lunii ianuarie, nefiind prescrisă.

II. Recurenta C.N.L.R. SA a criticat

hotărârea instanței de apel pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii

(motivul prevăzut de

art.

304

pct.

9

C. proc. civ.

) sub următoarele aspecte:

- dispozițiile O.G.

nr.

61/2002 aplicabile contractului de

închiriere

nr.

1715/1974 încheiat între

A.F.I. și R.N.P.R., nu îi sunt opozabile deoarece nu a fost parte semnatară a

contractului;

- obligațiile asumate de companie sunt

cele prevăzute în contractul de colaborare încheiat în 1999 și prelungit prin

addendum-ul la contract, vizând plata chiriei și a utilităților;

- în lipsa emiterii documentelor

fiscale conform legii contabilității, nu i se poate pretinde plata sumelor

respective;

- dispozițiile

art.

4

alin. (3)

din Legea

nr.

469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea

disciplinei contractuale, ce limitează cuantumul penalităților își găsesc

aplicarea în cauză, fiind de natură să completeze prevederile O.G.

nr.

61/2002.

Asupra recursurilor:

Înalta

Curte,

examinând

decizia

atacată,

în

contextul

criticilor

formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele

ce urmează:

actuala reglementare a recursului, respinsă în Titlul V – Capitolul I

C. proc. civ.,

modificarea sau casarea unor hotărâri

se poate cere numai pentru motive de nelegalitate expres prevăzute de

art.

304

C. proc. civ.

prin cererea de recurs aplicarea greșită a dispozițiilor legale care

reglementează prescripția extinctivă, Decretul

nr.

167/1958, criticile sale, astfel cum sunt argumentate

vizează chestiuni de fapt.

Stabilirea momentului nașterii

dreptului material la acțiune este o chestiune de fapt, de atributul suveran al

instanței fondului, sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al

acestuia.

Cum în cauză această chestiune de

fapt, referitoare la nașterea dreptului material la acțiune pentru pretențiile

aferente lunii decembrie 2002 a fost statuată și motivată de instanțe, critică

de nelegalitate invocată nu subzistă, hotărârea atacată neputând fi cenzurată

pe calea recursului pentru aspecte de netemeinicie.

la plata chiriei și accesoriile acesteia datorate pe perioada ianuarie 2003 –

martie 2004 pentru spațiul comercial folosit, își găsește fundamentul legal în

contractul de colaborare

nr.

12775/1999 și addendum-ul

la acesta convenit cu antecesoarea pârâtei.

Or, potrivit

art.

969

C.

civ.,

convențiile legal

făcute au putere de lege pentru părțile contractante, astfel că apare lipsit de

semnificație, faptul invocat de recurentă că nu a fost parte în contractul de

închiriere a spațiului încheiat cu reclamanta, de vreme ce s-a obligat să

suporte pentru spațiul respectiv chiria datorată de locatar.

o chestiune de fapt în contextul raporturilor dintre părți și al obiectului

cererii, care scapă controlului casației pe calea recursului.

întârziere datorate este cel reglementat de O.G.

nr.

61/2002, care nu conține nici o limitare a nivelului

penalităților, dispozițiile Legii nr. 469/2002 nefiind aplicabile raportului

locativ supus reglementărilor referitoare la creanțele bugetare.

Cum, recurenta C.N.L.R. SA și-a asumat

prin contractul de colaborare convenit obligația de a plăti chiria aferentă

spațiului, chirie calculată potrivit reglementărilor legale în vigoare

referitoare la creanțele bugetare, rezultă că și sub acest aspect critică de

nelegalitate invocată nu subzistă.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte, în temeiul

art.

312 alin. (1)

C. proc. civ.,

va respinge recursurile formulate ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta A.F.I. București și chemata în garanție C.N.L.R. SA București

împotriva deciziei comerciale

nr.

489 din 25 octombrie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 aprilie 2008.