ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 21.12.2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4276/2009

HOTĂRÂRE
21.12.2009
CAMERĂ
penal
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4276/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului, se

constată:

Prin Sentința penală nr. 129 din cameră de consiliu de la data

de 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost respinsă sesizarea Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București privind transferul persoanei condamnate B.I. într-un

penitenciar din România.

S-a reținut de către instanța de

fond că sesizarea s-a realizat în absența acordului preliminar expres al

statului de condamnare, nefiind astfel îndeplinite condițiile art. 3 parag. 1

lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor, respectiv

ale art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004. Nefiind îndeplinite

condițiile necesare transferului condamnatului s-a apreciat ca inutilă

recunoașterea hotărârii străine, având în vedere natura subsidiară a acesteia.

În termen legal Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a exercitat calea ordinară de atac a recursului,

criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie

întrucât art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate nu prevede necesitatea existenței declarației de consimțământ a

autorităților competente ale statului de condamnare. În opinia parchetului

textul art. 149 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 este incident numai în

situația în care cererea de transfer ar fi fost formulată de către condamnat

către statul de executare, ceea ce nu este cazul în speță.

Împrejurarea că sesizarea statului

român s-a făcut de către statul de condamnare echivalează cu un acord

preliminar, consimțământul final al acestuia depinzând de modalitatea în care

statul de executare va recunoaște hotărârea care constituie temeiul

condamnării.

În plus se apreciază că are

prioritate Convenția europeană de transfer a persoanelor condamnate, Legea nr.

302/2004 restrângând nejustificat cooperarea în această materie prin impunerea

unor condiții suplimentare.

Examinând criticile în raport cu

actele și lucrările cauzei, hotărârea atacată, cât și din oficiu, sub toate

aspectele de fapt și de drept - conform dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. - Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru

considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Prin Sentința penală din 25 iulie

2006 Tribunalul Penal de Magistrați din Ealig - Regatul Unit al Marii Britanii

și Irlandei de Nord s-a dispus condamnarea la detențiune pe viață pentru

săvârșirea infracțiunii de omor a cetățeanului român B.I., reținându-se în fapt

că în ziua de 18 ianuarie 2005, pe o stradă din Londra, cu premeditare, pe

fondul unei dispute între două grupuri de cetățeni români implicați în fraude

de bancomat, acesta împreună cu alte persoane, în mod repetat, au lovit victima

B.E.C., cu arme albe, pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni traumatice ce au

condus la deces.

Prin chiar motivele de recurs,

parchetul recunoaște că sunt îndeplinite, numai în parte, condițiile

transferării persoanelor condamnate prevăzute de art. 3 pct. 1 lit. a) - f) din

Convenție și respectiv, art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004.

Condiția prevăzută de art. 129 lit.

f) din Legea nr. 302/2004 preluată de la art. 3 pct. 1 lit. f) din Convenție,

privind acordul asupra transferului al statului de condamnare nu a fost

îndeplinită, just fiind constatată de către instanța de fond și respinsă

sesizarea.

Din economia textelor art. 6 alin.

(3) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din Convenție reiese fără echivoc

necesitatea acordului la transfer a persoanei condamnate, făcându-se vorbire

despre documentele și declarațiile necesare prevăzute la alin. (1) și (2) din

art. 6 că pot fi solicitate de către oricare din cele două state înainte de a

se lua hotărârea de acceptare sau refuz a transferării. Și din acest unghi de

vedere critica parchetului privind neconcordanța art. 149 alin. (1) din Legea

nr. 302/2004 cu dispozițiile Convenției este nefondată, legea transpunând

întocmai prevederile acesteia.

Excede voinței legiuitorului intern

cât și a statelor membre semnatare ale Convenției, interpretarea potrivit

căreia acceptul la transfer ar fi necesar din partea statului de condamnare

numai în cazul când cererea ar fi adresată direct de către condamnat statului

de executare.

De altfel, interpretarea eronată a

dispozițiilor legale prin motivele de recurs reiese și din poziția exprimată

neechivoc de către statul de condamnare, prin adresa transmisă de către N.O.L.

autorității centrale române, în sensul că nu și-a dat consimțământul formal de

repatriere cerut de Convenție.

Orice alt comentariu privind

interpretarea dispozițiilor legale fiind de prisos, soluția instanței de fond

apare ca legală și temeinică, aspect față de care în temeiul dispozițiilor art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul va fi respins ca

nefondat.

Văzând și prevederile art. 192 alin.

(3) C. proc. pen.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva Sentinței penale nr.

129 din Camera de Consiliu din 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimatul

persoană condamnată B.I.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea

recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, rămân în

sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din

oficiu pentru intimatul persoană condamnată, până la prezentarea apărătorului

ales, în sumă de 80 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

21 decembrie 2009.

Sursă