ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4276/2009
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4276/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând asupra recursului, se
constată:
Prin Sentința penală nr. 129 din cameră de consiliu de la data
de 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze
cu minori și de familie, a fost respinsă sesizarea Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel București privind transferul persoanei condamnate B.I. într-un
penitenciar din România.
S-a reținut de către instanța de
fond că sesizarea s-a realizat în absența acordului preliminar expres al
statului de condamnare, nefiind astfel îndeplinite condițiile art. 3 parag. 1
lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor, respectiv
ale art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004. Nefiind îndeplinite
condițiile necesare transferului condamnatului s-a apreciat ca inutilă
recunoașterea hotărârii străine, având în vedere natura subsidiară a acesteia.
În termen legal Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București a exercitat calea ordinară de atac a recursului,
criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie
întrucât art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor
condamnate nu prevede necesitatea existenței declarației de consimțământ a
autorităților competente ale statului de condamnare. În opinia parchetului
textul art. 149 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 este incident numai în
situația în care cererea de transfer ar fi fost formulată de către condamnat
către statul de executare, ceea ce nu este cazul în speță.
Împrejurarea că sesizarea statului
român s-a făcut de către statul de condamnare echivalează cu un acord
preliminar, consimțământul final al acestuia depinzând de modalitatea în care
statul de executare va recunoaște hotărârea care constituie temeiul
condamnării.
În plus se apreciază că are
prioritate Convenția europeană de transfer a persoanelor condamnate, Legea nr.
302/2004 restrângând nejustificat cooperarea în această materie prin impunerea
unor condiții suplimentare.
Examinând criticile în raport cu
actele și lucrările cauzei, hotărârea atacată, cât și din oficiu, sub toate
aspectele de fapt și de drept - conform dispozițiilor art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen. - Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru
considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Prin Sentința penală din 25 iulie
2006 Tribunalul Penal de Magistrați din Ealig - Regatul Unit al Marii Britanii
și Irlandei de Nord s-a dispus condamnarea la detențiune pe viață pentru
săvârșirea infracțiunii de omor a cetățeanului român B.I., reținându-se în fapt
că în ziua de 18 ianuarie 2005, pe o stradă din Londra, cu premeditare, pe
fondul unei dispute între două grupuri de cetățeni români implicați în fraude
de bancomat, acesta împreună cu alte persoane, în mod repetat, au lovit victima
B.E.C., cu arme albe, pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni traumatice ce au
condus la deces.
Prin chiar motivele de recurs,
parchetul recunoaște că sunt îndeplinite, numai în parte, condițiile
transferării persoanelor condamnate prevăzute de art. 3 pct. 1 lit. a) - f) din
Convenție și respectiv, art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004.
Condiția prevăzută de art. 129 lit.
f) din Legea nr. 302/2004 preluată de la art. 3 pct. 1 lit. f) din Convenție,
privind acordul asupra transferului al statului de condamnare nu a fost
îndeplinită, just fiind constatată de către instanța de fond și respinsă
sesizarea.
Din economia textelor art. 6 alin.
(3) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din Convenție reiese fără echivoc
necesitatea acordului la transfer a persoanei condamnate, făcându-se vorbire
despre documentele și declarațiile necesare prevăzute la alin. (1) și (2) din
art. 6 că pot fi solicitate de către oricare din cele două state înainte de a
se lua hotărârea de acceptare sau refuz a transferării. Și din acest unghi de
vedere critica parchetului privind neconcordanța art. 149 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004 cu dispozițiile Convenției este nefondată, legea transpunând
întocmai prevederile acesteia.
Excede voinței legiuitorului intern
cât și a statelor membre semnatare ale Convenției, interpretarea potrivit
căreia acceptul la transfer ar fi necesar din partea statului de condamnare
numai în cazul când cererea ar fi adresată direct de către condamnat statului
de executare.
De altfel, interpretarea eronată a
dispozițiilor legale prin motivele de recurs reiese și din poziția exprimată
neechivoc de către statul de condamnare, prin adresa transmisă de către N.O.L.
autorității centrale române, în sensul că nu și-a dat consimțământul formal de
repatriere cerut de Convenție.
Orice alt comentariu privind
interpretarea dispozițiilor legale fiind de prisos, soluția instanței de fond
apare ca legală și temeinică, aspect față de care în temeiul dispozițiilor art.
385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul va fi respins ca
nefondat.
Văzând și prevederile art. 192 alin.
(3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva Sentinței penale nr.
129 din Camera de Consiliu din 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a
II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimatul
persoană condamnată B.I.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea
recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, rămân în
sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din
oficiu pentru intimatul persoană condamnată, până la prezentarea apărătorului
ales, în sumă de 80 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției și
Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi
21 decembrie 2009.