ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4276/2009

Deliberând asupra recursului, se constată: Prin Sentința penală nr. 129 din cameră de consiliu de la data de 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind transferul persoanei condamnate B.I. într-un penitenciar din România. S-a reținut de către instanța de fond că sesizarea s-a realizat în absența acordului preliminar expres al statului de condamnare, nefiind astfel îndeplinite condițiile art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor, respectiv ale art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004. Nefiind îndeplinite condițiile necesare transferului condamnatului s-a apreciat ca inutilă recunoașterea hotărârii străine, având în vedere natura subsidiară a acesteia.

În termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a exercitat calea ordinară de atac a recursului, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate nu prevede necesitatea existenței declarației de consimțământ a autorităților competente ale statului de condamnare. În opinia parchetului textul art. 149 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 este incident numai în situația în care cererea de transfer ar fi fost formulată de către condamnat către statul de executare, ceea ce nu este cazul în speță. Împrejurarea că sesizarea statului român s-a făcut de către statul de condamnare echivalează cu un acord preliminar, consimțământul final al acestuia depinzând de modalitatea în care statul de executare va recunoaște hotărârea care constituie temeiul condamnării.

În plus se apreciază că are prioritate Convenția europeană de transfer a persoanelor condamnate, Legea nr. 302/2004 restrângând nejustificat cooperarea în această materie prin impunerea unor condiții suplimentare. Examinând criticile în raport cu actele și lucrările cauzei, hotărârea atacată, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept - conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. - Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Prin Sentința penală din 25 iulie 2006 Tribunalul Penal de Magistrați din Ealig - Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord s-a dispus condamnarea la detențiune pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor a cetățeanului român B.I., reținându-se în fapt că în ziua de 18 ianuarie 2005, pe o stradă din Londra, cu premeditare, pe fondul unei dispute între două grupuri de cetățeni români implicați în fraude de bancomat, acesta împreună cu alte persoane, în mod repetat, au lovit victima B.E.C., cu arme albe, pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni traumatice ce au condus la deces. Prin chiar motivele de recurs, parchetul recunoaște că sunt îndeplinite, numai în parte, condițiile transferării persoanelor condamnate prevăzute de art. 3 pct. 1 lit. a) - f) din Convenție și respectiv, art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004.

Condiția prevăzută de art. 129 lit. f) din Legea nr. 302/2004 preluată de la art. 3 pct. 1 lit. f) din Convenție, privind acordul asupra transferului al statului de condamnare nu a fost îndeplinită, just fiind constatată de către instanța de fond și respinsă sesizarea. Din economia textelor art. 6 alin. (3) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din Convenție reiese fără echivoc necesitatea acordului la transfer a persoanei condamnate, făcându-se vorbire despre documentele și declarațiile necesare prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 6 că pot fi solicitate de către oricare din cele două state înainte de a se lua hotărârea de acceptare sau refuz a transferării. Și din acest unghi de vedere critica parchetului privind neconcordanța art. 149 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu dispozițiile Convenției este nefondată, legea transpunând întocmai prevederile acesteia.

Excede voinței legiuitorului intern cât și a statelor membre semnatare ale Convenției, interpretarea potrivit căreia acceptul la transfer ar fi necesar din partea statului de condamnare numai în cazul când cererea ar fi adresată direct de către condamnat statului de executare. De altfel, interpretarea eronată a dispozițiilor legale prin motivele de recurs reiese și din poziția exprimată neechivoc de către statul de condamnare, prin adresa transmisă de către N.O.L. autorității centrale române, în sensul că nu și-a dat consimțământul formal de repatriere cerut de Convenție. Orice alt comentariu privind interpretarea dispozițiilor legale fiind de prisos, soluția instanței de fond apare ca legală și temeinică, aspect față de care în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul va fi respins ca nefondat. Văzând și prevederile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva Sentinței penale nr. 129 din Camera de Consiliu din 11 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimatul persoană condamnată B.I. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 21 decembrie 2009.