ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4130/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4130/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea arbitrală înregistrată în data de 15 aprilie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României reclamanta SC G.G. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC L.P. SRL: 1. la plata sumei de 702.519 RON, reprezentând rest de plată din factura fiscală din 14 noiembrie 2007; 2. la plata sumei de 479.562 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 31 martie 2009 în baza art. 23 din contractul de antrepriză din 21 iunie 2007 încheiat între părți; 3. la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea formulată în cauză la data de 21 mai 2010 reclamanta și-a precizat cuantumul debitului principal la suma de 660.519 RON și al penalităților de întârziere la suma de 920.026,76 RON.
Prin cererea formulată la termenul de la 11 iunie 2010 pârâta SC L.P. SRL a solicitat să se constate suspendarea de drept a judecării litigiului în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, având în vedere că împotriva sa s-a deschis procedura insolvenței prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 09 iunie 2010 de Tribunalul București, secția a VII-a comercială.
Tribunalul arbitral, cu opinie majoritară, a dispus respingerea cererii de suspendare, prin încheierea dată în cauză la termenul de la 11 iunie 2010. În continuare, prin sentința arbitrală nr. 143 pronunțată la 22 iunie 2010 în Dosarul nr. 129/2009 Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, cu majoritate, a admis acțiunea arbitrală astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata sumei de 660.519 RON, debit principal neachitat conform facturii fiscale din 14 noiembrie 2007, a sumei de 920.026,76 RON penalități de întârziere și a sumei de 181.592,08 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a respinge cu majoritate cererea de suspendare și pentru a pronunța cu majoritate sentința arbitrală în soluționarea fondului litigiului, tribunalul arbitral a avut în vedere considerentele menționate în cuprinsul încheierii de la 11 iunie 2010 și, respectiv, al sentinței arbitrale nr. 143 din 22 iunie 2010. Prin opinia separată la sentința arbitrală dată cu majoritate de tribunalul arbitral, s-a susținut că cererea pârâtei trebuia admisă în sensul suspendării de drept a judecării acțiunii arbitrale. Acțiunea în anulare a sentinței arbitrale, formulată de SC L.P. SRL a fost admisă prin sentința nr. 62 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a anulat sentința arbitrală și suspendat judecata litigiului în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în cauză petenta a invocat dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitoare la încălcarea unei norme imperative a legii, în speță dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în sensul că tribunalul arbitral a pronunțat în mod greșit hotărârea arbitrală deoarece, în mod prioritar se impunea să suspende judecata litigiului. Pornind de la motivele invocate, prima instanță a considerat că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 constituie norme de lege cu caracter imperativ, de ordine publică, prevăzând suspendarea de drept din momentul deschiderii procedurii insolvenței, aceasta în contextul în care ține de esența acestei proceduri caracterul colectiv și egalitar în ceea ce privește creditorii, inclusiv în sensul că începând cu deschiderea procedurii se impune ca toți creditorii să își realizeze creanțele doar potrivit regulilor specifice procedurii deschise, în cadrul acesteia.
De asemenea, s-a apreciat că, reținând că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu sunt aplicabile și acțiunii arbitrale în raport cu formularea dispozițiilor respective în vigoare la momentul pronunțării hotărârii arbitrale este eronată, întrucât formularea în discuție se referea, într-adevăr, la suspendarea de drept a tuturor „acțiunilor judiciare și măsurilor de executare silită”, spre deosebire de formularea anterioară a aceluiași articol din lege, referitoare la „acțiuni judiciare și extrajudiciare”.
Instanța a argumentat că modificarea textului de lege în sensul arătat nu a fost fundamentată sub aspectul restrângerii caracterului colectiv și egalitar al procedurii în ceea ce privește creditorii, ci sub aspectul inexistenței unei definiri suficiente a acțiunii judiciare în raport cu acțiunea extrajudiciară, fiind justificată, prin urmare, aprecierea în sensul că prevederea suspendării acțiunilor judiciare și a măsurilor de executare silită nu era de natură să excludă acțiunea arbitrală, pentru că aceasta ar fi însemnat aplicarea unui regim diferențiat aplicabil creditorilor în procedura insolvenței, ceea ce ar fi fost inadmisibil, relativ la cele arătate anterior cu privire la procedura de verificare a creanțelor reglementată în legea insolvenței.
S-a concluzionat că, pe conținut, nu se poate nega caracterul judiciar al acțiunii arbitrale doar pentru faptul că se derulează în altă instituție decât în instanțe judecătorești statale, sau pentru că hotărârea arbitrală este doar asimilată hotărârii judecătorești.
În fine, s-a apreciat că în mod greșit a argumentat tribunalul respingerea cererii de suspendare și în raport cu pretinsa neîndeplinire în mod valabil a notificării prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2006 (deoarece notificarea nu condiționează opozabilitatea, producerea efectului suspendării de drept doar ca urmare a deschiderii procedurii), în raport cu faptul că sentința de deschidere a procedurii nu era irevocabilă (deși legea prevede expres caracterul executoriu al hotărârilor judecătorului sindic), în raport cu momentul apariției stării de insolvență, al formulării cererii introductive sau al pronunțării deschiderii procedurii (deși acestea constituie aspecte cu privire la care demersurile SC L.P.
SRL au avut temei legal în dispozițiile legii insolvenței și, cum buna-credință se prezumă până la proba contrară, bănuielii în sensul relei-credințe nu i se pot da efecte juridice sancționatorii chiar și într-o judecată în echitate. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC G.G. SRL, care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.
În prealabil, recurenta învederează că întreaga construcție juridică ce a stat la baza pronunțării sentinței atacate are ca fundament maniera de interpretare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, care incontestabil, au caracter imperativ însă fără a se ține cont că în forma pe care aceste dispoziții o avea în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 227/2009, acestea excludeau în mod explicit procedurile extrajudiciare de la obligația de suspendare a tuturor acțiunilor judiciare și a măsurilor de executare silită – de la data deschiderii procedurii insolvenței – pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Referitor la argumentul instanței în sensul că „modificarea textului de lege (art. 36) în sensul arătat nu a fost fundamentată sub aspectul restrângerii caracterului colectiv și egalitar al procedurii în ceea ce privește creditorii, ci sub aspectul inexistenței unei definiri suficiente a acțiunii judiciare în raport cu acțiunea extrajudiciară, recurenta face următoarele precizări: - la data pronunțării sentinței arbitrale, art. 36 excludea din sfera de aplicare a suspendării acțiunile extrajudiciare; - acțiunile extrajudiciare nu pot fi asimilate cu acțiunile judiciare, întrucât o astfel de operațiune nu are nu are nicio susținere legală, reprezentând o adăugare nepermisă la lege; - procedura arbitrală este reglementată distinct în Codul de procedură civilă de aspectele ce vizează soluționarea litigiilor de către instanțele de judecată ceea ce denotă că voința legiuitorului a fost neechivoc exprimată.
În ceea ce privește susținerea instanței conform cu care „oricum, pe conținut nu se poate nega caracterul judiciar al acțiunii arbitrale doar pentru faptul că se derulează în altă instituție decât în instanțele judecătorești statale sau pentru că hotărârea arbitrală este doar asimilată hotărârii judecătorești”, recurenta susține că: - prin chiar conținutul articolului, legiuitorul a înțeles să împartă tipurile de acțiuni în două categorii, respectiv judiciare și extrajudiciare, iar o eventuală asimilare a acțiunilor arbitrale celor judiciare nu are suport din perspectiva textului menționat și nici din cea a doctrinei, iar în acest sens trebuie luate în considerare dispozițiile art. 126 din Constituție și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Ultimul argument avut în vedere de prima instanță la pronunțarea sentinței, cel potrivit căruia „(...) în mod greșit a argumentat tribunalul respingerea cererii de suspendare și, în raport de pretinsa neîndeplinire în mod valabil a notificării prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2006 (...), în raport cu faptul că sentința de deschidere a procedurii nu era irevocabilă (...), în raport cu momentul apariției stării de insolvență, al formulării cererii introductive sau al pronunțării deschiderii procedurii” este de asemenea, contrazis de recurentă, care consideră că pentru a fi considerată valabilă procedura de notificare a deschiderii procedurii de insolvență, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerințe, iar în raport de aceasta, la dosar nu a fost depus niciun certificat de grefă care să ateste existența hotărârii de deschidere a procedurii, ceea ce înseamnă că respectiva condiție nu a fost îndeplinită în mod legal.
Prima instanță nu s-a limitat la analiza sentinței arbitrale în raport cu prevederile art. 364 C. proc. civ., fiind antamate chestiuni de fond, situație de natură a crea premisele încălcării dispozițiilor evocate de natură a atrage casarea hotărârii și rejudecarea cauzei.
Prima instanță a reținut că intimata a acționat cu bună-credință în demersurile inițiate, fără a argumenta care au fost elementele de natură a înlătura susținerile bazate pe probe certe din dosar, legate de conduita reclamantei. Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În forma reglementată de Legea nr. 277/2009, art. 36 din Legea insolvenței, care era în vigoare la pronunțarea deciziei atacate, avea următorul enunț: „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția căilor de atac declanșate de debitor”, față de reglementarea anterioară intervenirii acestui act normativ, aceea în sensul căreia „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare și extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. Așa cum corect a reținut și prima instanță din nota de fundamentare a actului normativ, precum și din raportul comun, modificarea adusă art. 36 din lege, rațiunea pentru care s-a procedat la înlocuirea termenului de „acțiune extrajudiciară” cu cel de „măsuri de executare silită” a pornit de la faptul că primul nu era suficient de bine definit, însă prin această modificare nu s-a dorit și nu se putea restrânge caracterul concursual, unitar și egalitar al procedurii insolvenței. Prin formularea folosită, legiuitorul nu a dorit, nicidecum o delimitare a acțiunilor judiciare de cele extrajudiciare și excluderea acestora din urmă, ci a încercat o definire a acestora din urmă nu foarte bine aleasă, în condițiile în care, ulterior, textul a suferit o nouă modificare, revenindu-se la forma inițială. Lăsând la o parte aceste aserțiuni privind voința legiuitorului, ceea ce interesează de fapt, în dezlegarea pricinii este de a stabili dacă dispozițiile în discuție pot avea incidență în cadrul unei acțiuni arbitrale, iar pentru a răspunde acestei chestiuni trebuie analizat dacă acțiunea arbitrală are caracter judiciar sau nu. Pe acest aspect, lăsând la o parte disputele doctrinare invocate de recurentă, nu se poate nega caracterul jurisdicțional al arbitrajului care rezultă din chiar modul de reglementare din cuprinsul Codului de procedură civilă ce cuprinde caracteristici și garanții comune procedurilor judiciare, faptul că actul prin care o asemenea procedură se soluționează – sentința arbitrală – are aceleași efecte cu cele ale unei hotărâri judecătorești, putând fi executat silit, prezentând autoritate de lucru judecat, neputându-se omite nici posibilitatea reglementată de lege de exercitare a controlului judecătoresc. În consecință, așa cum a reținut și prima instanță, caracterul judiciar al acțiunii arbitrale nu poate fi negat, numai prin faptul că aceasta se derulează într-o altă instituție decât instanțele judecătorești. Așa fiind, dispozițiile art. 36 din Legea insolvenței sunt pe deplin aplicabile, impunându-se suspendarea judecării cauzei pe acest temei. Nici critica prin care se susține neîndeplinirea valabilă a tuturor cerințelor impuse de lege (art. 61) pentru valabilitatea notificării, nu poate fi primită, în contextul în care simpla deschidere a procedurii insolvenței are ca efect suspendarea de drept prevăzută de art. 36, hotărârea de deschidere a procedurii, având caracter executoriu, nefiind necesar ca acesta să fi rămas irevocabilă. În fine, deși se susține că instanța nu s-ar fi limitat în analizarea acțiunii în anulare la dispozițiile art. 364 C. proc. civ., ci ar fi antamat chestiuni ce țin de fondul cauzei, în contextul în care nu indică în clar în ce au constat acestea, critica rămâne una formală. În ceea ce privește pretinsa omisiune a primei instanțe de a arăta argumentele ce au stat la baza constatării bunei-credințe, această susținere este lipsită de fundament, întrucât instanța a motivat în clar că buna-credință se prezumă până la proba contrară, neputându-se da efecte juridice sancționatorii unor bănuieli, chiar și într-o judecată de echitate. În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat conform art. 321 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.G. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 62 din 28 aprilie 2011, pronunțată de secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.