ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4130/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4130/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea arbitrală înregistrată în data de
15 aprilie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie a României reclamanta SC G.G. SRL a solicitat obligarea
pârâtei SC L.P. SRL:
la plata sumei de 702.519
RON, reprezentând rest de plată din factura fiscală din 14 noiembrie 2007;
la plata sumei de 479.562
RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 31 martie
2009 în baza art. 23 din contractul de antrepriză din 21 iunie 2007 încheiat între
părți;
la plata cheltuielilor
de judecată.
Prin cererea formulată
în cauză la data de 21 mai 2010 reclamanta și-a precizat cuantumul debitului principal
la suma de 660.519 RON și al penalităților de întârziere la suma de 920.026,76 RON.
Prin cererea formulată
la termenul de la 11 iunie 2010 pârâta SC L.P. SRL a solicitat să se constate suspendarea
de drept a judecării litigiului în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, având
în vedere că împotriva sa s-a deschis procedura insolvenței prin încheierea dată
în Camera de Consiliu la 09 iunie 2010 de Tribunalul București, secția a VII-a comercială.
Tribunalul arbitral, cu
opinie majoritară, a dispus respingerea cererii de suspendare, prin încheierea dată
în cauză la termenul de la 11 iunie 2010.
În continuare, prin sentința
arbitrală nr. 143 pronunțată la 22 iunie 2010 în Dosarul nr. 129/2009 Curtea de
Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României,
cu majoritate, a admis acțiunea arbitrală astfel cum a fost precizată, a obligat
pârâta la plata sumei de 660.519 RON, debit principal neachitat conform facturii
fiscale din 14 noiembrie 2007, a sumei de 920.026,76 RON penalități de întârziere
și a sumei de 181.592,08 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a respinge cu majoritate
cererea de suspendare și pentru a pronunța cu majoritate sentința arbitrală în soluționarea
fondului litigiului, tribunalul arbitral a avut în vedere considerentele menționate
în cuprinsul încheierii de la 11 iunie 2010 și, respectiv, al sentinței arbitrale
nr. 143 din 22 iunie 2010.
Prin opinia separată la
sentința arbitrală dată cu majoritate de tribunalul arbitral, s-a susținut că cererea
pârâtei trebuia admisă în sensul suspendării de drept a judecării acțiunii arbitrale.
Acțiunea în anulare a
sentinței arbitrale, formulată de SC L.P. SRL a fost admisă prin sentința nr. 62
din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a
anulat sentința arbitrală și suspendat judecata litigiului în temeiul art. 36 din
Legea nr. 85/2006.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut că, în cauză petenta a invocat dispozițiile art. 364 lit. i)
C. proc. civ., referitoare la încălcarea unei norme imperative a legii, în speță
dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în sensul că tribunalul arbitral a pronunțat
în mod greșit hotărârea arbitrală deoarece, în mod prioritar se impunea să suspende
judecata litigiului.
Pornind de la motivele
invocate, prima instanță a considerat că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006
constituie norme de lege cu caracter imperativ, de ordine publică, prevăzând suspendarea
de drept din momentul deschiderii procedurii insolvenței, aceasta în contextul în
care ține de esența acestei proceduri caracterul colectiv și egalitar în ceea ce
privește creditorii, inclusiv în sensul că începând cu deschiderea procedurii se
impune ca toți creditorii să își realizeze creanțele doar potrivit regulilor specifice
procedurii deschise, în cadrul acesteia.
De asemenea, s-a apreciat
că, reținând că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu sunt aplicabile și
acțiunii arbitrale în raport cu formularea dispozițiilor respective în vigoare la
momentul pronunțării hotărârii arbitrale este eronată, întrucât formularea în discuție
se referea, într-adevăr, la suspendarea de drept a tuturor „acțiunilor judiciare
și măsurilor de executare silită”, spre deosebire de formularea anterioară a aceluiași
articol din lege, referitoare la „acțiuni judiciare și extrajudiciare”.
Instanța a argumentat
că modificarea textului de lege în sensul arătat nu a fost fundamentată sub aspectul
restrângerii caracterului colectiv și egalitar al procedurii în ceea ce privește
creditorii, ci sub aspectul inexistenței unei definiri suficiente a acțiunii judiciare
în raport cu acțiunea extrajudiciară, fiind justificată, prin urmare, aprecierea
în sensul că prevederea suspendării acțiunilor judiciare și a măsurilor de executare
silită nu era de natură să excludă acțiunea arbitrală, pentru că aceasta ar fi însemnat
aplicarea unui regim diferențiat aplicabil creditorilor în procedura insolvenței,
ceea ce ar fi fost inadmisibil, relativ la cele arătate anterior cu privire la procedura
de verificare a creanțelor reglementată în legea insolvenței.
S-a concluzionat că, pe
conținut, nu se poate nega caracterul judiciar al acțiunii arbitrale doar pentru
faptul că se derulează în altă instituție decât în instanțe judecătorești statale,
sau pentru că hotărârea arbitrală este doar asimilată hotărârii judecătorești.
În fine, s-a apreciat
că în mod greșit a argumentat tribunalul respingerea cererii de suspendare și în
raport cu pretinsa neîndeplinire în mod valabil a notificării prevăzute de art.
61 din Legea nr. 85/2006 (deoarece notificarea nu condiționează opozabilitatea,
producerea efectului suspendării de drept doar ca urmare a deschiderii procedurii),
în raport cu faptul că sentința de deschidere a procedurii nu era irevocabilă (deși
legea prevede expres caracterul executoriu al hotărârilor judecătorului sindic),
în raport cu momentul apariției stării de insolvență, al formulării cererii introductive
sau al pronunțării deschiderii procedurii (deși acestea constituie aspecte cu privire
la care demersurile SC L.P. SRL au avut temei legal în dispozițiile legii insolvenței
și, cum buna-credință se prezumă până la proba contrară, bănuielii în sensul relei-credințe
nu i se pot da efecte juridice sancționatorii chiar și într-o judecată în echitate.
Împotriva sentinței a
declarat recurs pârâta SC G.G. SRL, care a invocat motivele de nelegalitate reglementate
de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.
În prealabil, recurenta
învederează că întreaga construcție juridică ce a stat la baza pronunțării sentinței
atacate are ca fundament maniera de interpretare a dispozițiilor art. 36 din Legea
nr. 85/2006, care incontestabil, au caracter imperativ însă fără a se ține cont
că în forma pe care aceste dispoziții o avea în urma modificărilor aduse prin Legea
nr. 227/2009, acestea excludeau în mod explicit procedurile extrajudiciare de la
obligația de suspendare a tuturor acțiunilor judiciare și a măsurilor de executare
silită – de la data deschiderii procedurii insolvenței – pentru realizarea creanțelor
asupra debitorului sau bunurilor sale.
Referitor la argumentul
instanței în sensul că „modificarea textului de lege (art. 36) în sensul arătat
nu a fost fundamentată sub aspectul restrângerii caracterului colectiv și egalitar
al procedurii în ceea ce privește creditorii, ci sub aspectul inexistenței unei
definiri suficiente a acțiunii judiciare în raport cu acțiunea extrajudiciară, recurenta
face următoarele precizări:
- la data pronunțării
sentinței arbitrale, art. 36 excludea din sfera de aplicare a suspendării acțiunile
extrajudiciare;
- acțiunile extrajudiciare
nu pot fi asimilate cu acțiunile judiciare, întrucât o astfel de operațiune nu are
nu are nicio susținere legală, reprezentând o adăugare nepermisă la lege;
- procedura arbitrală
este reglementată distinct în Codul de procedură civilă de aspectele ce vizează
soluționarea litigiilor de către instanțele de judecată ceea ce denotă că voința
legiuitorului a fost neechivoc exprimată.
În ceea ce privește
susținerea instanței conform cu care „oricum, pe conținut nu se poate nega caracterul
judiciar al acțiunii arbitrale doar pentru faptul că se derulează în altă instituție
decât în instanțele judecătorești statale sau pentru că hotărârea arbitrală este
doar asimilată hotărârii judecătorești”, recurenta susține că:
- prin chiar conținutul
articolului, legiuitorul a înțeles să împartă tipurile de acțiuni în două categorii,
respectiv judiciare și extrajudiciare, iar o eventuală asimilare a acțiunilor arbitrale
celor judiciare nu are suport din perspectiva textului menționat și nici din cea
a doctrinei, iar în acest sens trebuie luate în considerare dispozițiile art. 126
din Constituție și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Ultimul argument avut
în vedere de prima instanță la pronunțarea sentinței, cel potrivit căruia „(...)
în mod greșit a argumentat tribunalul respingerea cererii de suspendare și, în raport
de pretinsa neîndeplinire în mod valabil a notificării prevăzute de art. 61 din
Legea nr. 85/2006 (...), în raport cu faptul că sentința de deschidere a procedurii
nu era irevocabilă (...), în raport cu momentul apariției stării de insolvență,
al formulării cererii introductive sau al pronunțării deschiderii procedurii” este
de asemenea, contrazis de recurentă, care consideră că pentru a fi considerată valabilă
procedura de notificare a deschiderii procedurii de insolvență, ea trebuie să îndeplinească
o serie de cerințe, iar în raport de aceasta, la dosar nu a fost depus niciun certificat
de grefă care să ateste existența hotărârii de deschidere a procedurii, ceea ce
înseamnă că respectiva condiție nu a fost îndeplinită în mod legal.
Prima instanță nu s-a
limitat la analiza sentinței arbitrale în raport cu prevederile art. 364 C.
proc. civ., fiind antamate chestiuni de fond, situație de natură a crea premisele
încălcării dispozițiilor evocate de natură a atrage casarea hotărârii și rejudecarea
cauzei.
Prima instanță a reținut
că intimata a acționat cu bună-credință în demersurile inițiate, fără a argumenta
care au fost elementele de natură a înlătura susținerile bazate pe probe certe din
dosar, legate de conduita reclamantei.
Analizând sentința atacată
prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat pentru următoarele considerente:
În forma reglementată
de Legea nr. 277/2009, art. 36 din Legea insolvenței, care era în vigoare la pronunțarea
deciziei atacate, avea următorul enunț: „de la data deschiderii procedurii se suspendă
de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea
creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția căilor de atac declanșate
de debitor”, față de reglementarea anterioară intervenirii acestui act normativ,
aceea în sensul căreia „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate
acțiunile judiciare și extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului
sau bunurilor sale”.
Așa cum corect a reținut
și prima instanță din nota de fundamentare a actului normativ, precum și din raportul
comun, modificarea adusă art. 36 din lege, rațiunea pentru care s-a procedat la
înlocuirea termenului de „acțiune extrajudiciară” cu cel de „măsuri de executare
silită” a pornit de la faptul că primul nu era suficient de bine definit, însă prin
această modificare nu s-a dorit și nu se putea restrânge caracterul concursual,
unitar și egalitar al procedurii insolvenței.
Prin formularea folosită,
legiuitorul nu a dorit, nicidecum o delimitare a acțiunilor judiciare de cele extrajudiciare
și excluderea acestora din urmă, ci a încercat o definire a acestora din urmă nu
foarte bine aleasă, în condițiile în care, ulterior, textul a suferit o nouă modificare,
revenindu-se la forma inițială.
Lăsând la o parte aceste
aserțiuni privind voința legiuitorului, ceea ce interesează de fapt, în dezlegarea
pricinii este de a stabili dacă dispozițiile în discuție pot avea incidență în cadrul
unei acțiuni arbitrale, iar pentru a răspunde acestei chestiuni trebuie analizat
dacă acțiunea arbitrală are caracter judiciar sau nu.
Pe acest aspect, lăsând
la o parte disputele doctrinare invocate de recurentă, nu se poate nega caracterul
jurisdicțional al arbitrajului care rezultă din chiar modul de reglementare din
cuprinsul Codului de procedură civilă ce cuprinde caracteristici și garanții comune
procedurilor judiciare, faptul că actul prin care o asemenea procedură se soluționează
– sentința arbitrală – are aceleași efecte cu cele ale unei hotărâri judecătorești,
putând fi executat silit, prezentând autoritate de lucru judecat, neputându-se omite
nici posibilitatea reglementată de lege de exercitare a controlului judecătoresc.
În consecință, așa cum
a reținut și prima instanță, caracterul judiciar al acțiunii arbitrale nu poate
fi negat, numai prin faptul că aceasta se derulează într-o altă instituție decât
instanțele judecătorești.
Așa fiind, dispozițiile
art. 36 din Legea insolvenței sunt pe deplin aplicabile, impunându-se suspendarea
judecării cauzei pe acest temei.
Nici critica prin care
se susține neîndeplinirea valabilă a tuturor cerințelor impuse de lege (art. 61)
pentru valabilitatea notificării, nu poate fi primită, în contextul în care simpla
deschidere a procedurii insolvenței are ca efect suspendarea de drept prevăzută
de art. 36, hotărârea de deschidere a procedurii, având caracter executoriu, nefiind
necesar ca acesta să fi rămas irevocabilă.
În fine, deși se susține
că instanța nu s-ar fi limitat în analizarea acțiunii în anulare la dispozițiile
art. 364 C. proc. civ., ci ar fi antamat chestiuni ce țin de fondul cauzei, în contextul
în care nu indică în clar în ce au constat acestea, critica rămâne una formală.
În ceea ce privește pretinsa
omisiune a primei instanțe de a arăta argumentele ce au stat la baza constatării
bunei-credințe, această susținere este lipsită de fundament, întrucât instanța a
motivat în clar că buna-credință se prezumă până la proba contrară, neputându-se
da efecte juridice sancționatorii unor bănuieli, chiar și într-o judecată de echitate.
În consecință, pentru
argumentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat conform art. 321
alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta SC G.G. SRL București împotriva sentinței comerciale nr.
62 din 28 aprilie 2011, pronunțată de secția a VI-a comercială a Curții de Apel
București, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 decembrie 2011.