ÎCCJ, decizie (scj.ro #86325)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42.250/02) înaintată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Viorel Calmanovici (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 25 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de doamna Diana-Olivia Hătneanu, avocat în București. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul a susținut, în special, în temeiul art. 5 §§1 și 3 și al art. 6 din Convenție, nelegalitatea și lipsa de necesitate a luării și menținerii arestării preventive față de el, precum și inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva sa. De altfel, invocând art. 8 din Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 1, el s-a plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea vieții sale private și de familie și dreptului său la alegeri libere din cauza măsurilor de supraveghere al căror obiect a fost și din cauza interdicției ex lege a drepturilor sale părintești și a dreptului său de vot în timpul executării pedepsei cu închisoarea.

La data de 4 iulie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a decis să analizeze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1972 și locuiește în București. A. Interceptarea conversațiilor telefonice și supravegherea reclamantului de către serviciile speciale

La data de 15 iulie 2002, C.J., comerciant de naționalitate chineză, a dat o declarație la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București, parchet care a consemnat-o într-un proces-verbal. Prin aceasta el îi denunța pe R.P. și pe reclamant, care la momentul respectiv erau ofițeri de poliție în cadrul serviciului de combatere a criminalității economice și financiare, cu motivarea că, la data de 10 iulie 2002, cel de-al doilea i-ar fi cerut 2.000 de dolari americani (USD) pentru a îi restitui actele contabile ale societății sale comerciale, confiscate de poliție. C.J. luase legătura cu R.P., pe care îl cunoștea deja, ca să intervină pe lângă reclamant și să negocieze suma respectivă. În procesul-verbal se menționa că C.J. vorbea bine românește și că nu era necesară prezența unui interpret.

La data de 15 iulie 2002, procurorul N.C. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București a autorizat serviciile speciale să procedeze la înregistrarea imaginilor și conversațiilor telefonice referitoare la reclamant, R.P. și C.J. Conform prevederilor autorizației, interceptarea și înregistrarea se refereau "și la telefoanele" mobile ale lui R.P. și C.J. Procurorul a precizat că, în baza denunțului făcut de C.J., existau indicii pertinente privind comiterea, de către reclamant și R.P., a infracțiunii de luare de mită. Autorizația respectivă era valabilă pentru o perioadă de 30 de zile și făcea trimitere la art. 91 1 -91 4 din Codul de procedură penală (CPP).

La data de 18 iulie 2002, procurorul a dispus punerea sub ascultare a telefonului mobil al reclamantului pentru o durată de 30 de zile, invocând aceleași motive și făcând trimitere la aceleași articole din CPP. La data de 22 iulie 2002, un procuror de pe lângă parchetul menționat mai sus a solicitat "supravegherea activităților reclamantului" și ale lui R.P., în zilele de 22 și 23 iulie 2002, de către serviciile speciale ale Direcției generale de informații și protecție internă a Ministerului de Interne, precizând numerele de înmatriculare ale mașinilor lor.

La data de 22 iulie 2002, spre ora 22, R.P. a fost audiat de procuror și de serviciile speciale care l-au supravegheat și filmat, în urma unui flagrant delict organizat cu ajutorul lui C.J. La data de 23 iulie 2002, procurorul a dispus arestarea preventivă a lui R.P. și începerea urmăririi penale împotriva reclamantului. B. Luarea și menținerea măsurii arestării preventive față de reclamant

Prin două ordonanțe din data de 2 august 2002, emise în temeiul art. 148 lit. h) din CPP, un procuror de pe lângă Tribunalul Militar București a pus în mișcare acțiunea penală împotriva reclamantului și a dispus arestarea preventivă pentru o perioadă care a expirat la 31 august 2002. Reclamantul era bănuit de luare de mită și de sustragere de documente. Procurorul a redactat aceste ordonanțe pe formulare tipizate, făcând trimitere la art. 146, 148 și 151 din CPP, și le-a completat în special cu un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizând că acesta se afla în situația prevăzută de art. 148 lit. h) din CPP, al cărui text l-a reprodus.

Arestarea preventivă a reclamantului a fost înscrisă cu titlu provizoriu în cazierul său judiciar.

Prin Încheierea din 12 august 2002, Tribunalul Militar București a admis recursul reclamantului împotriva ordonanței prin care s-a dispus arestarea preventivă din data de 2 august 2002, cu motivarea că această ordonanță încalcă art. 136, 137 și 148 lit. h) din CPP. Instanța a statuat că ordonanța respectivă nu preciza motivele concrete pentru care era necesară arestarea preventivă a reclamantului și pentru care lăsarea acestuia în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică. În această privință, instanța a menționat că pericolul la care se face referire mai sus, care nu exista în speță, nu trebuie confundat cu "pericolul social al faptelor" pe care se presupune că partea interesată le-a comis și că parchetul ar fi trebuit să țină cont, conform art. 136 alin. 3 din CPP, și de buna conduită a reclamantului în societate, faptul că era căsătorit și tatăl unui copil și că nu avea antecedente penale.

Prin Decizia din 20 august 2002, Curtea Militară de Apel București a admis recursul parchetului și a confirmat măsura arestării preventive impusă prin ordonanța citată anterior. Curtea Militară de Apel București a constatat că faptele de care era acuzat reclamantul erau pedepsite cu peste 2 ani de închisoare, conform art. 148 lit. h) din CPP, și că, în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, parchetul luase în calcul posibilitatea ca partea interesată să se împotrivească desfășurării anchetei și, prin urmare, aflării adevărului. Observând că în dosar existau dovezi de vinovăție a reclamantului și că nu exista niciun motiv de nulitate a ordonanței în cauză, Curtea Militară de Apel București a constatat legalitatea și temeinicia acesteia.

Prin Încheierea de ședință din 20 august 2002, Tribunalul Militar București a admis cererea parchetului și, reproducând textul art. 148 lit. h) din CPP într-un paragraf în care se referea fără deosebire la reclamant și la coinculpatul său, R.P., acesta a prelungit cu 20 de zile arestarea preventivă a reclamantului, începând cu 1 septembrie 2002, fără a răspunde la argumentele acestuia referitoare la art. 136 alin. 3 din CPP. Recursul declarat de reclamant a fost respins printr-o decizie a Curții Militare de Apel București din 5 septembrie 2002, ale cărei considerente, fără a face diferența între reclamant și coinculpat, precizau că aceștia puteau fi condamnați la o pedeapsă de mai mult de 2 ani de închisoare, că punerea în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică și că arestarea preventivă era necesară pentru buna desfășurare a urmăririi penale.

În ședința din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar București a respins ca neîntemeiată excepția invocată de reclamant referitoare la necompetența instanțelor militare în ceea ce îl privește începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului (Legea nr. 360/2002), conform căreia polițiștii erau, din momentul respectiv, funcționari publici, nemaifiind militari. Printr-o încheiere din aceeași zi, instanța a admis cererea parchetului și a prelungit din nou cu 30 de zile arestarea preventivă a reclamantului, de la 21 septembrie până la 20 octombrie 2002. Referindu-se fără deosebire la reclamant și la coinculpat, aceasta a statuat că menținerea lor în arest era justificată, deoarece procurorul nu luase încă o decizie în dosarul de urmărire penală, și că punerea lor în libertate putea să afecteze procesul penal, făcând mai dificilă executarea măsurilor pe care le va putea lua ulterior procurorul-șef al parchetului. Prin Decizia din 15 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel București a menținut încheierea tribunalului. Referindu-se în aceeași frază la ambii inculpați, ea a observat că urmărirea penală avea ca obiect fapte de luare de mită și că punerea în libertate a acestora ar prezenta un pericol real pentru ordinea publică.

Prin Încheierea din 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar București a admis cererea parchetului și a prelungit cu 30 de zile arestarea preventivă a reclamantului, de la 21 octombrie până la 19 noiembrie 2002. Într-un paragraf în care se referea fără deosebire la partea interesată și la coinculpatul său, instanța a considerat că sunt întrunite condițiile art. 136 și ale art. 148 lit. h) din CPP și că motivele care au stat la baza luării măsurii arestării preventive erau încă valabile, menționând în subsidiar necesitatea asigurării bunei desfășurări a procesului penal. Prin Decizia din 31 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel București, statuând în ultimă instanță, a menținut această încheiere. Referindu-se în același paragraf la cei 2 coinculpați, ea a apreciat că faptele grave de care erau acuzați, care țineau de infracțiunea de luare de mită, calitatea lor și modalitatea în care au comis aceste fapte justificau concluzia că lăsarea în libertate putea prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Prin Decizia definitivă din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel București a casat Sentința din 11 noiembrie 2002 pronunțată pe fond de Tribunalul Militar București (paragraful 24 de mai jos), cu motivarea că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, competența de a analiza cauza pe fond le revenea instanțelor de drept comun, sub sancțiunea nulității absolute, aceste prevederi aplicându-se și în cazul fazei de urmărire penală. Ea a statuat că, prin faptul că nu și-a declinat competența, așa cum ar fi trebuit s-o facă, tribunalul a încălcat prevederile sancționate prin nulitatea absolută. Totuși, considerând că tribunalul militar urma să își decline competența și că măsurile referitoare la menținerea în arest preventiv erau dintre cele care necesitau urgență, Curtea Militară de Apel București a făcut aplicarea art. 43 alin. 6 din CPP și a confirmat dispozitivul încheierii în ceea ce privește prelungirea arestării preventive a reclamantului de la 20 noiembrie până la 19 decembrie 2002.

Prin Încheierea din 19 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, statuând în ultimă instanță, a confirmat competența instanțelor de drept comun în speță, ținând cont de intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, și a decis să prelungească arestarea preventivă a reclamantului de la 20 decembrie 2002 până la 18 ianuarie 2003.

Prin Decizia din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel București a admis, în temeiul art. 197 alin. 2 din CPP, excepția nulității absolute a măsurilor și actelor procedurale adoptate de instanțele militare necompetente și a constatat, din acest motiv, încetarea de drept a arestării preventive a reclamantului începând cu 21 octombrie 2002, dată la care tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, prelungise măsura arestării preventive în litigiu. Făcând referire la art. 5 § 1 din Convenție, aceasta a constatat că măsura arestării preventive decisă de o instanță necompetentă nu este conformă cu legea.

În urma recursului declarat de parchet, prin Decizia din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia citată anterior și a decis menținerea reclamantului în arest preventiv. Ea a statuat, pe de o parte, că instanța Curtea de Apel București nu trebuia să analizeze decât propria sa sesizare și că nu era competentă să anuleze măsuri referitoare la arestarea preventivă a reclamantului a căror legalitate fusese confirmată de Curtea Militară de Apel București și de Curtea Supremă de Justiție în deciziile lor din 7 și, respectiv, 19 decembrie 2002. Ea a statuat, pe de altă parte, că aceeași Curte de Apel nu avea niciun motiv să își constate necompetența, întrucât art. 197 alin. 2 din CPP nu a fost încălcat.

Reclamantul a fost menținut în stare de arest preventiv până la data de 18 martie 2003, data deciziei de achitare pronunțate de Curtea de Apel București (paragraful 27 de mai jos). C. Procedura penală pe fond împotriva reclamantului

Prin Rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul Național Anticorupție (PNA) i-a trimis pe reclamant și pe R.P. în judecată pentru luare de mită și sustragere de documente.

La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat Tribunalului Militar București să constate nulitatea actelor de urmărire penală și a rechizitoriului PNA, invocând în special nulitatea măsurii de ascultare a posturilor telefonice utilizate de el și de familia lui și a înregistrărilor audio în privința sa. Prin Încheierea din 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar București a respins cererea reclamantului, motivând că actele autorizate de procuror între 15 și 22 iulie 2002 nu se refereau la reclamant și că s-ar impune discutarea lor în timpul dezbaterilor. Cu toate acestea, tribunalul a admis cererea reclamantului de a consulta întregul dosar penal, inclusiv partea clasificată drept "strict confidențială" de către parchet, care cuprindea, printre altele, autorizațiile procurorului de punere sub ascultare a coinculpaților și a lui C.J. și transcrierea conversațiilor lor telefonice.

Prin Sentința din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar București a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani pentru acuzațiile de luare de mită și sustragere de documente. Analizând fișa postului reclamantului, precum și declarațiile de martori, instanța a considerat că faptele comise intrau în atribuțiile sale de ofițer de poliție.

În urma apelului reclamantului, prin Decizia din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel București a infirmat sentința citată anterior, cu motivarea că tribunalul militar devenise necompetent în privința reclamantului în urma intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002. Ea a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Curtea de Apel București.

Curtea de Apel București a procedat la o nouă audiere a martorilor acuzării și ai apărării și i-a ascultat pe reclamant și pe R.P. Conform afirmațiilor reclamantului, C.J., asistat de un interpret, a precizat cu această ocazie că nu cunoaște persoana care denunțase faptele incriminate.

Prin Decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel București, aplicând principiul in dubio pro reo, l-a achitat pe reclamant cu privire la toate acuzațiile, în special din cauza contradicțiilor dintre principalele probe ale acuzării, și anume declarațiile succesive ale denunțătorului C.J. și ale coinculpatului R.P. În decizia sa, în care partea referitoare la analiza probelor legate de reclamant cuprindea circa 10 pagini, Curtea de Apel București a constatat în special: "[În fața organelor de anchetă] denunțarea verbală și declarațiile ulterioare ale lui C.J. au fost înregistrate în procese-verbale, cu încălcarea cerințelor procedurale în materie, în măsura în care C.J. nu a dat declarațiile în prezența unui interpret de limba chineză. (...) Trebuie subliniat faptul că există numeroase contradicții între denunț și celelalte declarații succesive (ale lui C.J.), ceea ce ridică serioase îndoieli în ce privește veridicitatea lor. [Curtea de Apel București a reprodus fragmente din diferitele declarații date în fața ei de către C.J. la data de 15 iulie 2002] (...) Declarațiile lui C.J. nu conving curtea de faptul că inculpatul [reclamantul] i-ar fi cerut vreo sumă (...) și versiunea faptelor expusă de C.J. nu este susținută de declarațiile martorilor colegi ai reclamantului. Faptul că prenumele inculpatului apare în convorbirile telefonice dintre C.J. și coinculpatul R.P. nu poate duce la concluzia că partea interesată a fost implicată [în faptele incriminate], din următoarele motive: (...) În plus, declarațiile coinculpatului R.P. și cele ale denunțătorului C.J. prezintă următoarele contradicții: (...) Din conținutul convorbirilor telefonice nu reiese în mod concret că coinculpatul R.P. i-ar fi făcut părții interesate o ofertă din partea cetățenilor chinezi, nici că partea interesată i-ar fi cerut vreo sumă de bani. (...) Aceste înregistrări nu sunt verosimile în ceea ce privește conținutul lor și în raport cu încadrarea juridică reținută împotriva părții interesate. De altfel, singurele declarații care o incriminează pe aceasta sunt cele ale denunțătorului C.J. și ale coinculpatului R.P., declarații contradictorii și necoroborate cu celelalte mijloace de probă, astfel încât ele trebuie înlăturate în parte, deoarece nu reflectă adevărul. De asemenea, trebuie observat că între declarațiile lui C.J. există elemente susținute de coinculpatul R.P., așadar nu este vorba de o probă directă (...) În speță, ținând cont de probele administrate, nu reiese fără echivoc că partea interesată a comis infracțiunea de luare de mită, ceea ce ar justifica răsturnarea prezumției de nevinovăție; îndoielile existente trebuie interpretate în favoarea părții interesate (in dubio pro reo). (...)"

În ceea ce privește infracțiunea de sustragere de documente, Curtea de Apel București a făcut trimitere în același timp la măsurile de securitate stricte luate în privința documentelor contabile și la declarațiile martorilor referitoare la condițiile nepotrivite de transport și de aplicare a sigiliilor la anumiți saci ce conțin documente și a constatat că probele administrate nu sunt suficiente pentru a demonstra că reclamantul a sustras documente contabile.

La data de 19 martie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs împotriva deciziei menționate mai sus în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (Curtea de Casație), cu noua denumire a Curții Supreme de Justiție ulterioară anului 2003.

La o dată neprecizată, care, în opinia Guvernului, este posterioară intrării în vigoare, la 14 octombrie 2003, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/2004, reclamantul a fost suspendat din funcția de ofițer de poliție.

La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs, întemeiate pe art. 385 9 alin. 17 și 18 din CPP. În concluziile sale scrise, prin intermediul avocatului său, reclamantul a ridicat excepția de nulitate a recursului, cu motivarea că acesta fusese introdus de către un parchet necompetent și că apoi a fost tardiv motivat de PNA, competent în materie. De asemenea, având în vedere probele administrate în fața Curții de Apel București, reclamantul a solicitat menținerea deciziei de achitare din cauza ilegalității și a contradicțiilor din aceste probe. În opinia reclamantului, din probele respective nu reieșea că ar fi solicitat sau acceptat, direct sau indirect, plata vreunei sume de bani de către C.J. În plus, reclamantul a arătat ilegalitatea probelor reprezentate de înregistrările convorbirilor sale telefonice efectuate înainte de începerea urmăririi penale. De asemenea, el a contestat că ar fi fost interlocutorul lui R.P. în conversația din 17 iulie 2002, pe care își întemeia parchetul recursul, având în vedere mențiunea "probabil" indicată de autoritățile însărcinate să identifice dacă vocea respectivă era a sa.

Curtea de Casație nu a procedat la o nouă audiere a martorilor sau a reclamantului. Procesul-verbal al ședinței din data de 10 iunie 2004, cu ocazia dezbaterilor referitoare la recurs, cuprinde următoarele în partea sa relevantă: "În ceea ce privește recursul pe fond, procurorul a solicitat casarea deciziei [din 18 martie 2003] pentru motivele depuse la dosar și condamnarea inculpatului [reclamantul] (...). Avocații [inculpaților] au solicitat respingerea recursului. Luând ultimii cuvântul, inculpații s-au declarat de acord cu concluziile avocaților lor. Având nevoie de timp pentru a analiza probele administrate la dosar, Curtea amână pronunțarea deciziei (...)."

Prin Decizia din data de 18 iunie 2004, Curtea de Casație a respins excepția nulității recursului cu motivarea că fiecare dintre cele două parchete a acționat în limitele sale de competență, având în vedere modificarea prevederilor legale în materie. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni de închisoare și a aplicat în consecință prevederile art. 64 lit. a)-c) și art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele complementare și accesorii. Din dosar rezultă că reclamantul era tatăl unui copil în vârstă de 2 ani la momentul respectiv. Curtea de Casație nu a răspuns la motivele reclamantului privind ilegalitatea și lipsa de valoare probatorie a înregistrărilor convorbirilor sale telefonice. Prin aceeași decizie, ea l-a condamnat pe R.P. la 2 ani de închisoare, luând în considerare circumstanțe atenuante. Pasajele relevante ale deciziei sunt următoarele: "Din totalitatea probelor administrate în speță rezultă că elementul material al infracțiunii de luare de mită (...) este demonstrat în totalitate. Vinovăția reclamantului este dovedită prin procesul-verbal ce consemnează denunțul verbal, prin declarațiile denunțătorului C.J. referitoare la discuția pe care a avut-o cu partea interesată (...) [și prin] înregistrarea convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002. (...) Pe de altă parte, declarațiile martorilor și analiza comparativă a documentelor găsite asupra denunțătorului și a celor din sacul de plastic desigilat confirmă foarte clar sustragerea documentelor contabile în discuție. (...) Prin urmare, achitarea coinculpaților (...) nu este întărită de mijloacele de probă furnizate. (...)". D. Neparticiparea reclamantului la alegerile din 2004 și eliberarea sa condiționată din luna septembrie 2005

Conform Adresei din 4 ianuarie 2006 trimise Guvernului de administrația penitenciarului Jilava, reclamantul, din cauza condamnării sale la pedeapsa cu închisoarea prin decizia Curții de Casație din 18 iunie 2004, nu îndeplinea condițiile care să îi permită să își exercite dreptul de vot la alegerile parlamentare și prezidențiale organizate la închisoarea Jilava la 28 noiembrie și 12 decembrie 2004.

În urma sesizării comisiei competente a penitenciarului Jilava, unde reclamantul își executa pedeapsa, Judecătoria Sectorului 4 București, prin Sentința din 20 septembrie 2005, a dispus eliberarea condiționată a reclamantului.

În lipsa unui recurs declarat de parchet, sentința citată anterior a rămas definitivă și executorie la expirarea termenului de recurs, adică la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopții.

La data de 27 septembrie 2005, la ora 10,51, judecătorul delegat al Judecătoriei Sectorului 4 București, însărcinat cu executarea pedepselor cu închisoarea, a trimis un fax la închisoarea Jilava pentru a informa personalul închisorii despre pronunțarea Sentinței din data de 20 septembrie 2005 și pentru a dispune luarea măsurilor necesare eliberării reclamantului.

Reclamantul a fost eliberat efectiv în data de 27 septembrie 2005, la ora16,30.

În ceea ce privește timpul care a trecut între orele 10,51 și 16,30, administrația penitenciarului Jilava a precizat, în Adresa din 4 ianuarie 2006 citată anterior, că la data de 27 septembrie 2005 au mai fost eliberați alți 4 deținuți și că a fost necesar să se redacteze pentru fiecare documentele necesare în vederea punerii lor în libertate. În acest sens, ea menționează că activitățile administrative referitoare la eliberarea din închisoare a deținuților necesită o perioadă de timp considerabilă, care nu poate fi cuantificată, deoarece nu este reglementată prin lege. II. Dreptul și practica interne pertinente A. CPP 1. Prevederile și jurisprudența relevante referitoare la luarea și menținerea măsurii arestării preventive

Articolele relevante din CPP, astfel cum erau în vigoare la data evenimentelor și până la modificarea lor prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2003 privind modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, prevedeau următoarele:

În ceea ce privește art. 148 lit. h) din CPP și noțiunea de "pericol pentru ordinea publică", Curtea de Apel București a statuat, într-o decizie din data de 9 aprilie 2004, că simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat, fără să se motiveze în mod concret, așa cum prevede art. 137 din același cod, faptele sau cauzele pentru care lăsarea în libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publică, este în măsură să lase loc arbitrarului. Curtea de Apel București a statuat în această decizie, precum și în deciziile sale din 18 februarie și 2 aprilie 2002 și din 18 februarie 2003, că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune sau de reacția publică declanșată de faptele comise. Rezonanța în opinia publică, o anumită stare de nesiguranță generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidențiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noțiune care nu trebuie confundată cu cea de "pericol social al faptelor" comise (deciziile din 28 februarie 1997 și 16 noiembrie 2005 ale curților de apel Brașov și, respectiv, Oradea și Decizia din 16 august 1990 a Curții Supreme de Justiție). Într-un mod oarecum diferit, în Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de corupție, Curtea Supremă de Justiție a considerat că existența unui pericol pentru ordinea publică trebuie analizată atât în funcție de profilul personal al inculpatului, cât și de pericolul social al infracțiunii pentru care este urmărit acuzatul, de reacția publică la comiterea infracțiunii și de posibilitatea ca alte persoane să comită fapte similare în lipsa unei reacții ferme împotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. În mai multe decizii în care instanțele interne au constatat lipsa unor motive concrete și a unor probe pentru care lăsarea în libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publică, ele au decis punerea în libertate a părții interesate, fără a trimite la prima instanță, pentru o nouă judecată, dosarul referitor la menținerea inculpatului în arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 și 16 noiembrie 2005 ale curților de apel Brașov, București și Oradea).

Art. 146 din CPP prevede că procurorul poate dispune arestarea preventivă a unui învinuit, printr-o decizie motivată, dacă consideră că este necesar pentru urmărirea penală și dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 143 și de unul dintre alineatele art. 148 din CPP. Art. 151 prevede că mandatul de arestare preventivă a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei măsuri, trebuie să precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Art. 155 prevede că arestarea preventivă a unui inculpat poate fi prelungită de instanța competentă dacă acest lucru este necesar și numai motivat. 2. Prevederile și jurisprudența relevantă în materie de competență a instanțelor și de nulitate

Prevederile relevante în materie sunt următoarele: ARTICOLUL 43 alin. 6 (Conflictul de competență) "Instanța care și-a declinat competența ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență." ARTICOLUL 197 alin. 2 și 3 "Dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei (...) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității (...). Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu."

În Decizia din data de 6 septembrie 2004, Curtea de Casație a statuat că nu există conflict de competență și că, prin urmare, art. 43 din CPP nu se aplică, în caz de pronunțare a unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța competentă. ARTICOLUL 382 alin. 3 "Când prima instanță a dispus arestarea inculpatului, instanța de apel poate menține măsura arestării în caz de desființare a hotărârii." 3. Prevederile relevante în materie de recurs împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel

Prevederile relevante la data evenimentelor, precum și cele intrate în vigoare la data de 6 septembrie 2006, după modificarea CPP prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, sunt descrise în Cauza Mircea împotriva României (nr. 41.250/02, §§ 30-31, 29 martie 2007). Prevederile legale de mai jos sunt, de asemenea, relevante: ARTICOLUL 385 6 alin. 3 "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385 9 , iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele."

Prevederile relevante în materie, așa cum erau formulate la data evenimentelor, înainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003, precum și după această modificare, sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, § 44 și următoarele, 26 aprilie 2007). Următoarele prevederi, care aveau următorul conținut la data evenimentelor, sunt, de asemenea, relevante în speță:

În urma modificării CPP prin Legea nr. 356/2006 intrată în vigoare la data de 6 septembrie 2006, articolul respectiv prevede următoarele în partea sa relevantă: "Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Pot cere revizuirea: a) persoana al cărei drept a fost încălcat; (...)." B. Codul penal

La data evenimentelor, prevederile relevante din Codul penal erau următoarele:

Art. 71 citat mai sus a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, intrată în vigoare la data de 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) fiind de acum înainte lăsată la aprecierea instanțelor învestite cu procedura penală împotriva părții interesate. Intrarea în vigoare a noului Cod penal, adoptat în 2004, și care nu prevedea modificarea art. 64 lit. a) și d) și art. 71, a fost amânată în mai multe rânduri, ultima dată până în septembrie 2008, pentru a îmbunătăți câteva dintre prevederile sale. În prezent, în Parlamentul României se dezbate proiectul unui nou Cod penal. C. Prevederile Legii nr. 360/2002 referitoare la suspendarea din funcție

La data evenimentelor, după modificare prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2003 (OUG nr. 89/2003), intrată în vigoare la data de 14 octombrie 2003, prevederile art. 65 din această lege sunt următoarele: "(1) În cazul în care împotriva polițistului s-a început urmărirea penală (...), menținerea sa în activitate se hotărăște după soluționarea definitivă a cauzei (...) (...) (3) În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni (...) de serviciu sau în legătură cu serviciul, (...) ori a unor fapte de corupție sau a oricărei alte infracțiuni săvârșite cu intenție, care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcției de polițist, precum și pe timpul arestării preventive, polițistul este suspendat din funcție. În perioada suspendării polițistul nu beneficiază de niciun drept dintre cele prevăzute în prezenta lege (...). (4) În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum și în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal, polițistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada (...) suspendării din funcție (...)." Înainte de modificarea legislativă citată anterior, art. 65 nu prevedea suspendarea unui polițist din funcție, precum și din drepturile sale aferente în cazul plasării sale în stare de arest preventiv.

Prin Hotărârea din 27 mai 2004, Curtea Constituțională a statuat că art. 65 citat mai sus nu era contrar prevederilor constituționale care garantau prezumția de nevinovăție sau dreptul la muncă, având în vedere că suspendarea unui polițist din funcție nu este decât o măsură preventivă și de siguranță, dar care nu împiedică partea interesată să exercite o altă profesie. D. Operațiunile efectuate de personalul unei unități penitenciare la punerea în libertate a unui deținut

Conform Adresei din data de 29 septembrie 2005 trimisă reclamantului de penitenciarul Jilava, operațiunile necesare punerii în libertate a unui deținut sunt reglementate prin regulamentul de ordine interioară al închisorii și printr-un protocol încheiat de Ministerul Justiției, Ministerul Administrației Publice și Ministerul Afacerilor Interne. Conform Adresei din data de 4 ianuarie 2006 trimisă Guvernului, în practică, după ce a primit de la instanța competentă un document trimis prin fax prin care se dispune punerea în libertate a deținutului, personalul procedează la următoarele operațiuni administrative: înregistrarea la secretariat a faxului prin care se dispune punerea în libertate a deținutului și trimiterea lui la serviciul administrativ, care ia legătura cu instanța pentru confirmare și identifică deținutul; redactarea actelor necesare punerii în libertate a deținutului și prezentarea dosarului la directorul închisorii pentru semnarea lui; redactarea tabelului de deținuți ce urmează a fi eliberați și înmânarea tabelului celorlalte servicii implicate (financiar, organizarea muncii, vizite); informarea supraveghetorului-șef care identifică deținutul în celula sa, percheziția deținutului și însoțirea lui până în camera de primire a închisorii; o nouă verificare a identității deținutului în ceea ce privește dosarul său personal în închisoare, luarea amprentelor și restituirea efectelor sale personale și a actelor de identitate; însoțirea deținutului la ieșirea din închisoare. ÎN DREPT I. Asupra pretinselor încălcări ale articolului 5 § 1 din Convenție

Reclamantul se plânge de ilegalitatea luării măsurii și menținerii sale în arest preventiv în baza Ordonanței procurorului din data de 2 august 2002 și a încheierilor de ședință din 20 august, 19 septembrie și 7 octombrie 2002, din cauza lipsei de competență a autorităților care au pronunțat aceste hotărâri, a lipsei motivelor prevăzute în CPP și a lipsei de publicare a regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea, care se referea și la executarea arestului preventiv. De asemenea, el mai susține lipsa de temei legal a reținerii sale timp de 16 ore în data de 27 septembrie 2005. Reclamantul invocă art. 5 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante prevăd următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; (...) c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; (...)". A. Asupra detenției reclamantului în perioada 2 august-19 noiembrie 2002 1. Asupra admisibilității

În măsura în care reclamantul susține încălcarea art. 5 § 1 din Convenție din cauza lipsei de competență a procurorului pentru a proceda la luarea măsurii arestării preventive la data de 2 august 2002, Curtea observă că la data evenimentelor, conform art. 148 din CPP, procurorul era competent să dispună o astfel de măsură [vezi, mutatis mutandis, Ilie împotriva României (dec.), nr. 9.369/02, 30 martie 2006], care a fost ulterior confirmată de o instanță la data de 20 august 2002. În ceea ce privește nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 citată anterior, Curtea observă că reclamantul nu a precizat în ce mod ar putea nepublicarea acestui regulament să confere un caracter ilegal plasării și menținerii sale în arest preventiv în baza ordonanței procurorului din 2 august 2002 și a hotărârilor ulterioare ale instanțelor.

Rezultă că această parte a capătului de cerere trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție .

În ceea ce privește celelalte aspecte ale capătului de cerere, Curtea constată că ele nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, declară restul capătului de cerere admisibil. 2. Asupra fondului a) Argumentele părților

Reclamantul arată că nici ordonanța prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, emisă de procuror la data de 2 august 2002, nici hotărârile ulterioare ale instanțelor interne care au confirmat această ordonanță nu au oferit motive concrete pentru a justifica "pericolul pentru ordinea publică" pe care l-ar fi prezentat lăsarea sa în libertate, în timp ce art. 148 lit. h) din CPP, care face referire la acest lucru, constituia temeiul legal al luării măsurii arestării preventive. Făcând trimitere la art. 137 din CPP și la Hotărârea Pantea împotriva României [nr. 33.343/96, §§ 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamantul consideră că măsura arestării preventive nu a fost nici "legală", nici hotărâtă "conform căilor legale", contrar prevederilor art. 5 § 1 lit. c) din Convenție. Mai mult, acesta observă că instanțele interne nu au oferit niciun indiciu în sprijinul afirmației conform căreia el ar fi încercat să influențeze desfășurarea anchetei.

Făcând trimitere la faptele rezumate în paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul arată că, în pofida prevederilor Legii nr. 360/2002, intrată în vigoare la data de 24 august 2002, ce prevedea competența instanțelor civile în cauzele penale în care erau implicați polițiști, Tribunalul Militar București, în încheierile sale de ședință din 19 septembrie și 7 octombrie 2002, s-a considerat competent să dispună menținerea reclamantului în arest preventiv, respingând excepția invocată în acest sens. Decizia Curții Militare de Apel București din 7 decembrie 2002 a confirmat lipsa de competență a instanțelor militare și a menținut, în temeiul art. 43 alin. 6 din CPP, starea de arest preventiv a reclamantului în perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002, însă nu a înlăturat măsura ilegală a arestării preventive indicată anterior.

Invocând jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră că art. 137 și art. 148 lit. h) din CPP erau prevederi legale clare și previzibile și că în Decizia din 20 august 2002 Curtea Militară de Apel București a analizat ordonanța prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, emisă de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a reținut existența unor probe care demonstrau vinovăția reclamantului și posibilitatea ca acesta, dacă s-ar fi aflat în libertate, să acționeze pentru a împiedica aflarea adevărului în cauza ce-l privea. Referitor la existența pericolului pentru ordinea publică prevăzută de art. 148 lit. h) din CPP, Guvernul consideră că acest pericol consta, fără îndoială, în condițiile concrete în care reclamantul comisese infracțiunea de luare de mită.

În ceea ce privește pretinsa lipsă de competență a Tribunalului Militar București de a prelungi măsura arestării preventive a reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, Guvernul face trimitere la concluziile Deciziei Curții Supreme de Justiție din data de 17 ianuarie 2003 și la prevederile art. 382 alin. 3 și art. 43 alin. 6 din CPP și consideră că instanța supremă a statuat că menținerea reclamantului în arest preventiv era conformă dreptului intern, astfel că nu s-a încălcat art. 5 § 1. b) Aprecierea Curții

Curtea observă că, pentru a analiza compatibilitatea măsurii arestării reclamantului cu art. 5 § 1 din Convenție în privința motivelor furnizate de reclamant, trebuie făcută distincția între două perioade: 2-31 august 2002, și anume perioada acoperită de ordonanța prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pronunțate de procuror, și 21 septembrie-19 noiembrie 2002, perioada pentru care reclamantul a susținut lipsa de competență a Tribunalului Militar București de a-l menține în starea de arest preventiv. (i) Detenția reclamantului în perioada 2-31 august 2002

Curtea reamintește că termenii "regulamentar" și "conform căilor legale", care figurează în articolul citat anterior, fac trimitere esențialmente la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond și de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur împotriva Franței, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, § 50; Scott împotriva Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56).

Prin urmare, orice hotărâre luată de instanțele interne în sfera de aplicare a art. 5 trebuie să fie conformă cu cerințele procedurale și de fond stabilite printr-o lege preexistentă. Dacă autorităților naționale și în special instanțelor le revine în primul rând obligația de a interpreta și de a aplica dreptul intern în privința art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenției, iar Curtea poate și trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat (Assanidze împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 171, CEDO 2004-II, și Pantea, citată anterior, § 220).

În speță, Curtea trebuie să analizeze dacă luarea măsurii arestării preventive a reclamantului prin Ordonanța procurorului din data de 2 august 2002 în baza art. 148 lit. h) din CPP a fost efectuată "conform căilor legale". Curtea reamintește că a constatat deja o încălcare a art. 5 § 1 într-o cauză în care Guvernul a admis că, la luarea măsurii arestării preventive în baza art. 148 lit. h) din CPP, procurorul nu enunțase motivele pentru care el considera că lăsarea în libertate a părții interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică, așa cum impuneau prevederile relevante în materie (vezi Pantea, citată anterior, §§ 222 și 223, și paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioadă de detenție este, în principiu, legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească. Totuși, făcând trimitere la cauza Pantea citată anterior, Curtea apreciază că are datoria să verifice respectarea de către procuror a condiției citate mai sus care permitea punerea reclamantului sub arest preventiv în temeiul art. 148 lit. h) din CPP.

Curtea observă că în Decizia sa din 20 august 2002 Curtea Militară de Apel București a admis recursul parchetului împotriva Încheierii pronunțate de Tribunalul Militar la data de 12 august 2002, care constata lipsa de pericol pentru ordinea publică, cu motivarea că procurorul ce dispusese luarea măsurii arestării preventive a reclamantului la data de 2 august 2002 avusese în vedere posibilitatea că acesta ar putea să obstrucționeze desfășurarea anchetei și, prin urmare, aflarea adevărului. Totuși, Curtea observă că Ordonanța din data de 2 august 2002, ce reproducea textul art. 148 lit. h) din CPP, nu făcea nicio mențiune a posibilității, pentru partea interesată, de a împiedica aflarea adevărului în timpul urmăririi penale desfășurate împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 lit. d) din CPP. Pe de altă parte, presupunând că aceeași Curte Militară de Apel ar fi înțeles să modifice temeiul legal al luării măsurii arestării preventive a reclamantului pentru a face referire la art. 148 lit. d) din CPP, trebuie menționat că aceasta nu a oferit niciun fapt sau motiv concret în sprijinul afirmației sale [vezi, a contrario, Gaidjurgis împotriva Lituaniei (dec.), nr. 49.098/99, 16 ianuarie 2001]. În fine, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care consideră că pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi prezentat lăsarea în libertate a reclamantului reieșea "în mod indubitabil" din modul în care partea interesată a comis infracțiunea de luare de mită, în măsura în care nici procurorul, nici instanțele interne nu au prezentat un astfel de motiv la data evenimentelor.

În aceste condiții, Curtea apreciază că Guvernul nu a adus niciun element relevant pentru a face o distincție în această privință între cauza de față și cauza Pantea citată anterior. Prin urmare, nerespectarea "căilor legale" de către procuror la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsă între 2 și 31