ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3875/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3875/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

cauzei

Prin cererea

înregistrată la 3 ianuarie 2002, pe rolul Curții de Apel București, ca primă

instanță, reclamanții I.A., I.D. și B.I.D.M. au solicitat, în contradictoriu cu

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, actualmente Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), să se constate următoarele:

nulitatea absolută a contractului de ipotecă din 25 mai 1995 urmare

nespecializării ipotecii și pe cale de consecință să se dispună radierea

ipotecii; prescrierea dreptului A.V.A.S. de a cere executarea silită a creanței

preluate spre valorificare.

În motivare

reclamanții au arătat că au garantat cu o ipotecă asupra unui imobil

proprietatea lor un credit solicitat de SC C. SRL de la B. în baza convenției

de credit, credit care nu a fost acordat debitorului, deoarece banca a încheiat

un nou contract de credit intitulat addendum 1 la convenția inițială.

Susțin reclamanții că

acest addendum reprezintă în realitate un nou contract de credit, pe care însă

nu l-au garantat.

Sub un al doilea

aspect reclamanții arată că potrivit O.U.G. nr. 51/1998, contractul de cesiune

de creanță între B. și A.V.A.S. nu respectă dispozițiile art. 1788 C. civ.

referitoare la notificarea debitorului cedat, iar creditul acordat era prescris

la data cesiunii conform celor statuate prin decizia civilă nr. 4565 din 29

septembrie 1999 a Curții de Apel București.

Curtea de Apel

București – secția a V-a comercială, astfel investită, califică, în raport de

obiectul acțiunii și temeiul de drept aplicabil O.U.G. nr. 51/1998, demersul

procesual al reclamanților drept o contestație la măsurile dispuse de A.V.A.S.

în legătură cu creanțele bancare neperformante preluate și obligă reclamanții

la plata unei cauțiuni în cuantum de 20% din creanța deținută de A.V.A.S.

Constatând că la

termenul statornicit pentru plata cauțiunii, reclamanții nu au făcut dovada

achitării ei, prin sentința nr. 39 din 9 aprilie 2002 respinge cererea

reclamanților pentru neplata cauțiunii.

Recursul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6517 din 5 noiembrie 2002.

februarie 2003, reclamanții au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului

invocând încălcarea art. 6&1 din convenție.

Reclamanții se plâng

de faptul că respingerea acțiunii lor în anularea ipotecii, din cauza neplății

cauțiunii le-a încălcat dreptul de acces la o instanță așa cum este el garantat

de art.

6&1

din Convenție și că

refuzul Curții Supreme de a trimite cauza în fața Curții Constituționale pentru

a statua asupra excepției de neconstituționalitate a art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 409/2001 constituie deasemeni o atingere a dreptului de acces la o

instanță.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Iosif și alții împotriva României a statuat prin

hotărârea din 20 decembrie 2007 următoarele:

- că a avut loc o

încălcare a art.

6&1

din convenție din

cauza anulării acțiunii reclamanților pentru neplata cauțiunii;

- că nu este cazul să

statueze asupra capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la

convenție;

- că statul pârât să

asigure redeschiderea procedurii în cel mult 3 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii dacă reclamanții doresc acest lucru;

- că statul pârât să

plătească reclamanților 5.000 euro daune morale și 2.500 euro cu titlu de

cheltuieli de judecată;

Curtea a reținut că

obligația impusă reclamanților de a achita o cauțiune extrem de ridicată pentru

a putea introduce acțiunea i-a lipsit de posibilitatea de a obține examinarea

fondului cauzei și, prin urmare, de dreptul lor de acces la o instanță.

Curtea a apreciat că

restricția litigioasă a fost disproporționată și că astfel a adus atingere

însăși esenței dreptului de acces la o instanță.

revizuire

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22 octombrie 2008,

astfel cum a fost precizată, reclamanții I.A., I.D. și B.I.D.M. au solicitat în

temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. revizuirea sentinței nr. 39 din 9 aprilie

2002 a Curții de Apel București urmare celor statuate prin hotărârea din 20

decembrie 2007 și pe cale de consecință examinarea pe fond a susținerilor și

apărărilor din acțiunea inițială referitoare la prescrierea dreptului A.V.A.S.

de a cere executarea silită constatată printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă și nulitatea absolută a ipotecii pentru nespecializării

ei.

Totodată revizuienții

au solicitat și întoarcerea executării silite săvârșite în cauză de către

intimata A.V.A.S. prin vânzarea la licitație a imobilului proprietatea lor

situat în localitatea Cornu, conform procesului verbal de licitație din 5

martie 2003.

Intimata A.V.A.S.

prin întâmpinare depusă la data de 23 ianuarie 2009 a invocat inadmisibilitatea

cererii de revizuire formulată de revizuienți susținând că nu sunt îndeplinite

condițiile cerute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. și art. 322 pct. 9 C.

proc. civ.

Potrivit intimatei

dispozițiile art. 25 alin. (1), respectiv art. 83 alin. (1) urmare

renumerotării din O.U.G. nr. 51/1998 referitoare la obligația depunerii

cauțiunii au fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională prin

decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, așa încât de la această dată reclamanții

aveau deschisă calea unei acțiuni în instanță, fără obligația de a achita

cauțiunea, consecințele respingerii acțiunii inițiale putând fi astfel

remediate.

comercială nr.

106

din data de 30 iunie 2009 Curtea de Apel București – secția a VI-a comercială a

respins excepția inadmisibilității revizuirii invocate de intimata A.V.A.S.; a

admis cererea de revizuire a sentinței nr. 39/2002 a Curții de Apel București -

secția a V-a comercială pronunțată în dosarul nr. 296/2002 pe care a schimbat-o

în tot și pe fond a respins acțiunea introductivă ca neîntemeiată.

Cu privire la

admisibilitatea cererii de revizuire, prima instanță a constatat că cerințele

impuse de

art.

322

pct.

9 C. proc. civ. sunt pe deplin îndeplinite în cauză având în vedere cele

statuate prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 decembrie

2007 și faptul că prin anularea cererii inițiale pentru neplata cauțiunii

consecințele încălcării dreptului reclamanților de acces la instanțe, au

continuat să se producă prin derularea în continuare a procedurii de executare

silită, așa încât ele nu pot fi remediate decât pe calea retractării hotărârii nr.

39/2002.

Procedând la

examinarea pe fond a cererii reclamanților, prima instanță reține următoarele

în fapt și în drept:

Reclamanții, în

calitate de debitori garanți au încheiat cu B.R.C.E. SA un contract de ipotecă

prin care au garantat restituirea creditului acordat SC C. SRL în valoare de

350.000 dolari SUA, cu imobilul proprietatea lor din comuna Cornu, județul

Prahova.

Prin convenția de

credit din 21 mai 1995, debitoarea s-a angajat la rambursarea creditului, iar

prin addendumul din 25 mai 1995, cu valoare de act adițional, s-a modificat

destinația creditului de afaceri, cuantumul rămânând neschimbat.

Examinând contractul

de ipotecă prin prisma susținerilor reclamanților, prima instanță constată că

acesta este pe deplin valabil în raport de dispozițiile art. 1776 C. civ., suma

pentru care a fost constituită ipoteca fiind determinată, iar prin semnarea

addendumului, nu s-a modificat cuantumul creditului garantat.

În ce privește

prescrierea dreptului

A.V.A.S.

de a solicita executarea silită, instanța constată că sentința civilă nr. 4565

din 29 septembrie 1999 a Tribunalului București, invocată de reclamanți în

susținerea excepției, a fost desființată urmare promovării de către A.V.A.S. a

unei cereri de revizuire ce a fost admisă prin decizia civilă nr. 1447 din 14

noiembrie 2002 a Curții de Apel București, astfel încât nu-și mai

produce efecte

juridice și pe cale de consecință și această apărare a reclamanților întemeiată

pe o hotărâre inexistentă se vădește nefondată.

Motivele de recurs

La data de 13 iulie

2009

reclamanții

I.A., I.D. și B.I.D.M. au declarat recurs, în termen legal împotriva sentinței nr.

106 din

30

iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București ca primă instanță solicitând

modificarea în tot a hotărârii, admiterea cererii de revizuire astfel cum a

fost formulată și completată, iar pe fond schimbarea în tot a hotărârii în

sensul constatării nulității absolute a contractului de ipotecă, prescrierii

dreptului de a cere executarea silită, constatării nulității contractului de

cesiune încheiat între bancă și

A.V.A.S., respectiv a inopozabilității

acestuia față de terți.

Recurenții și-au

întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

Argumentele

recurenților subsumate criticilor de nelegalitate invocate au vizat, în

principal, următoarele aspecte:

- Cu privire la

convenția de credit, recurenții susțin că prin neutilizarea creditului acordat

în termenul limită stabilit 30 iulie 1995, convenția a devenit de fapt și de

drept caducă respectiv nulă și ca urmare după data de 30 iulie 1995 aceasta nu

mai poate fi invocată în operațiuni bancare, nulitatea convenției atrăgând

automat nulitatea de drept a accesoriilor respectiv a

contractului de

ipotecă autentificat la 26 mai 1995.

Addendumul prin care

s-a modificat destinația creditului, nu are la bază aprobare în formă juridică

legal valabilă iar plata aprobată de bancă la extern s-a făcut dintr-un depozit

colateral constituit din disponibilitățile clientului și nu dintr-un depozit

constituit în baza creditului.

- Cu privire la

prescripția extinctivă recurenții susțin că desființarea sentinței nr. 4565

este inadmisibilă prin procedura de revizuire atâta timp cât aceasta nu a fost

apelată și recurată, fiind intrată în puterea lucrului judecat.

- Referitor la

nulitatea contractului de cesiune încheiat între bancă și A.V.A.S. și

inopozabilitatea cesiunii față de garanți, recurenții arată că această apărare

este urmarea depunerii înscrisurilor în conformitate cu dispozițiile art. 167 C.

proc. civ., din care rezultă că cesiunea nu a fost notificată debitorului cedat

și nu a fost transcrisă în registrul de transcripțiuni conform prevederilor art.

1394 C. civ.

În același sens,

recurenții susțin că titlul executoriu prin care au fost somați să achite

întreaga creanță de 9,5 miliarde lei este de 18 ori mai mare față de valoarea

imobilului ipotecat, deși nu s-au obligat în solidar cu debitorul principal.

În raport de

criticile formulate

recurenții

au solicitat totodată să se dispună întoarcerea executării silite săvârșite în

cauză în temeiul art. 404 pct. 1 și 2 C. proc. civ. cu obligarea intimatei A.V.A.S.

la suportarea pagubelor pricinuite astfel cum au fost evaluate în devizul depus

în fața primei instanțe.

cuprinzând dezvoltarea motivelor de recurs recurenții au invocat și excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. susținând,

în esență, că normele legale criticate sunt contrare dispozițiilor art. 21 alin.

(2) și (3) privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil

și nu permit utilizarea în mod efectiv a unei noi căi de atac, în condițiile în

care faptele la care se referă art. 326 alin. (3) C. proc. civ. au fost constatate

printr-o procedură internă criticată de C.E.D.O. în hotărârea din 20 decembrie

2007

.

Prin Încheierea din

20 aprilie 2010, Înalta Curte a sesizat Curtea Constituțională pentru

soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de recurenți.

Prin decizia nr. 233

din 15 februarie 2011 Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată de recurenții din prezenta cauză și a constatat

că dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. sunt neconstituționale în măsura

în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se

evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi

și libertăți

fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

decizia nr. 233/2011 a

Curții

Constituționale prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. recurenții au susținut, prin

concluziile orale formulate la data judecării prezentului recurs, cât și prin

note scrise depuse că lipsa de acces la jurisdicția instanței inițial sesizate

nu le-a permis să intre pe fondul cauzei pentru a-și susține excepțiile

invocate, așa încât la acest moment procesual este admisibilă o cerere

completatoare a acțiunii introductive din anul 2002 cu solicitarea de

constatare a nulității Convenției de credit și a addendumului.

Cu privire la

nulitatea contractului de cesiune dintre bancă și A.V.A.S., recurenții arată că

aceste aspecte au fost evocate în cererea inițială din anul 2002 și nu

reprezintă un nou capăt de cerere formulat în revizuire, așa cum a reținut

prima instanță.

a formulat întâmpinare cu privire la criticile formulate de recurenți,

concluzionând în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În esență, intimata

arată că instanța de fond a asigurat recurenților dreptul la un proces

echitabil prin admiterea cererii de revizuire și soluționarea pe fond a cauzei.

examinând sentința atacată în raport de criticile formulate și având în vedere

și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. incidente în cauză care

permit instanței de recurs să verifice hotărârea sub toate aspectele, constată

următoarele:

9.1. Prima chestiune

de drept ce se impune a fi examinată vizează efectele deciziei nr. 223 din 15

februarie 2011

a

Curții Constituționale

prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de recurenți

cu privire la dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție Deciziile

Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Totodată se impune a

aminti că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și

deciziile Curții Constituționale se atașează nu numai dispozitivului ci și

considerentelor pe care acesta se sprijină așa cum se menționează și în decizia

Curții Constituționale nr. 874 din 25 iunie 2010.

Potrivit

considerentelor deciziei nr. 233/2011 dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. sunt neconstituționale numai în măsura în care aceste prevederi nu permit

revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul s-au

produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, constatate de C.E.D.O.

Or, în cauza de față,

prima instanță, a respins excepția de inadmisibilitate a revizuirii, invocată

de intimată pe motivul că hotărârea atacată cu revizuire nu evocă fondul, și

admițând cererea de revizuire a analizat fondul raportului juridic respectiv

acțiunea introductivă a

reclamanților

prin prisma apărărilor formulate și a probelor administrate.

Examinând cele două

condiții de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.,

referitoare la existența unei hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în cauza de față

prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale

prin sentința atacată, precum și faptul că această încălcare a continuat să

producă consecințe grave prin derularea în continuare a procedurii de executare

silită fără ca apărările reclamanților să fi fost ascultate instanța a statuat

că cererea de revizuire este pe deplin admisibilă.

Așa fiind, prima

instanță interpretând corect dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. a

pronunțat o soluție legală de admitere a cererii de revizuire promovată de

revizuienți împotriva sentinței nr. 39/2002 a Curții de Apel București, pe care

a schimbat-o urmare rejudecării fondului.

Invocarea excepției

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. de către

revizuienți în fața instanței de recurs, în condițiile în care cererea de

revizuire a fost admisă de prima instanță nu constituie un paradox și o

necunoaștere a mecanismului de redeschidere a judecății în temeiul acestui

motiv de revizuire, așa cum susține intimata, ci face parte din strategia de

apărare a revizuienților de a uza în cadru legal și constituțional de acest

drept, deoarece confruntați cu o excepție de inadmisibilitate a revizuirii în

fața primei instanțe, nu puteau anticipa poziția intimatei de a recura soluția

adoptată pe această excepție și nici punctul de vedere al instanței de recurs

cu privire la această dezlegare.

Concluzionând pe

acest prim aspect al analizei prezentului recurs Înalta Curte constată că în

raport de decizia nr. 233

a

Curții

Constituționale, soluția de admitere a cererii de revizuire cu rejudecarea fondului

este în deplină concordanță cu dispozitivul și considerentele deciziei Curții

Constituționale și nu se impune modificarea soluției pe acest aspect, soluție

care din punct de vedere tehnico juridic respectă și exigențele impuse de art. 327

C. proc. civ. potrivit cărora dacă instanța încuviințează cererea de revizuire,

ea va schimba în tot sau în parte hotărârea atacată.

9.2. Cu privire la

soluția adoptată pe fondul cauzei, de respingere a acțiunii reclamanților ca

neîntemeiată, criticile formulate prin prezentul recurs se circumscriu

apărărilor formulate de reclamanți în acțiunea inițială, reiterate și

completate prin cererea de revizuire și vizează următoarele aspecte: nulitatea

contractului de ipotecă, a convenției de credit, a addendumului nr. 1 la

convenția de credit, nulitatea și inopozabilitatea contractului de cesiune

din 21 iulie 1999,

încheiat între bancă și A.V.A.S. și prescrierea dreptului de a cere executarea

silită, ce vor fi examinate în cele ce urmează:

9.3. Prin

contractul de

ipotecă autentificat la

25 mai 1995 de Notariatul de Stat Sector 3 reclamanții au garantat cu un imobil

proprietatea lor situat în comuna Cornu, Județul Prahova creditul de 350.000

dolari SUA acordat de B.R.C.E. SA societății SC C. SRL în baza contractului de

credit din 26 mai 1995.

Potrivit clauzelor

contractului reclamanții și-au exprimat în mod expres acordul ca în caz de

neachitare a creditului, banca să se îndestuleze cu sumele obținute din

executarea silită a imobilului specificat.

Deoarece creditul nu

a fost achitat de societatea împrumutată, iar banca a intrat în procedura

reorganizării judiciare prin

contractul de cesiune de creanță din 21 iulie 1999,

încheiat între bancă și A.V.A.S. creanța a fost preluată de instituția publică

specializată în vederea valorificării la valoarea nominală de 9.499.358.294 lei

conform evidențelor contabile și în baza titlurilor de creanțe legal

constituite,

A.V.A.S.

în calitate de cesionar subrogându-se în toate drepturile principale și

accesorii ale băncii (B.).

9.4. Cu privire la

dispozițiile legale incidente în cauză.

Prin O.U.G. nr. 51/1998

a probat prin Legea nr. 409/2001 a fost reglementată procedura specială de

valorificare a creanțelor neperformante preluate de la bănci, persoane juridice

române cu capital parțial de stat, act normativ incident în cauză.

Potrivit ordonanței (art.

38), au calitatea de debitori, cărora le revine obligația de plată a creanțelor

preluate la datoria publică, persoanele juridice sau fizice care au contractat

creditul, constituind debitori cedați în temeiul contractelor de cesiune precum

și persoane fizice sau juridice care au constituit garanții pentru restituirea

creditului.

Conform art. 39 din

ordonanță constituie titlu executoriu contractele sau convențiile de credit

dintre bancă și debitorul cedat, actele prin care s-au constituit garanții

personale sau reale pentru restituirea creanțelor cesionate, potrivit legii, A.V.A.S.

Titlurile executorii

se comunică debitorului și se pun în executare fără nici o formalitate.

În capitolul IX din

ordonanță se instituie o serie de reguli speciale pentru soluționarea

litigiilor în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică

în care A.V.A.S. este parte, cererile de orice natură privind drepturi și

obligații în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S. fiind de

competența în primă instanță a Curții de Apel în a cărei rază teritorială se

află domiciliul pârâtului.

O primă concluzie

care se desprinde din această prezentare generală a reglementării cuprinse în O.U.G.

nr. 51/1998 constă în aceea că acțiunea promovată de reclamanți este supusă

dispozițiilor speciale mai sus menționate și nu reprezintă o acțiune în nulitate

de drept comun așa cum au susținut constant recurenții reclamanți, finalitatea

urmărită fiind contestarea titlurilor executorii deținute de A.V.A.S., cu

consecința întoarcerii executării așa încât calificarea cererii introductive ca

o contestație la executare este pe deplin justificată.

9.5. Revenind la

motivele de recurs, se susține de către recurenți că ipoteca consimțită

explicit prin contractul de ipotecă încheiat la 25 mai 1995 și-a epuizat

funcția pentru care a fost instituită deoarece creditul acordat nu a fost

utilizat până la data de 30 iulie 1995 astfel cum s-a stipulat în convenția de

credit, ceea ce atrage nulitatea de drept a convenției și a accesoriilor –

respectiv a contractului de ipotecă.

Construcția juridică

pe care încearcă să o acrediteze recurenții nu impun concluzia nulității de

drept a convenției de credit deoarece neutilizarea creditului până la o anumită

dată nu este prevăzut expres sub sancțiunea nulității convenției, iar în sine

depășirea termenului nu se poate converti în motiv de nulitate absolută.

Pe de altă parte

convenția inițială a fost modificată prin addendumul nr. 1, la cererea

împrumutatului SC C. SRL, cerere acceptată de bancă, modificările vizând

destinația creditului, prelungirea duratei de utilizare până la 10 septembrie

1995 și modalitatea de rambursare și utilizare prin ordine de plată.

În opinia Curții este

relevantă cererea împrumutatului datată 7 august 1995 care a stat la baza

addendumului, cerere în care precizează expres că a solicitat și obținut un

credit de la B.R.C.E. în luna iunie în valoare de 350.000 dolari SUA pentru

importul de tutun și datorită faptului că operațiunile de verificare a

garanțiilor constituite și de înscriere a ipotecilor au necesitat un timp mai

îndelungat a renunțat de comun acord cu furnizorul la acest import, solicitând

modificarea destinației creditului pentru un import de piese și subansamble

electronice.

Prin urmare,

convenția de credit inițială nu a devenit caducă ci și-a produs efectele

creditul fiind acordat, context în care banca a fost de acord cu modificarea

destinației creditului și condițiile de rambursare, iar la data de 8 august

1995 a aprobat cererea împrumutatului de ordin de plată a sumei de 348.000

dolari SUA către S.E.C. LTD. Addendumul nr. 1 la convenția de credit nu

reprezintă o nouă convenție așa cum susțin recurenții, ci, în mod evident o

modificare a convenției inițiale pe aspectele susmenționate, modificare

consimțită de bancă prin ordonarea plății pentru noul import.

Chiar dacă, din

rațiuni care ne scapă, addendumul depus la dosar, în copie, nu poartă decât

semnătura împrumutatului, consimțământul băncii împrumutătoare cu privire la

modificarea destinației creditului rezultă indubitabil din aprobările existente

pe cererea de ordin de plată.

Aceste modificări nu

au afectat valabilitatea ipotecii convenționale consimțite de reclamanți

deoarece cuantumul creditului garantat a rămas neschimbat, iar în cuprinsul

contractului de ipotecă nu există nicio rezervă din partea garanților cu

privire la schimbarea destinației creditului sau modificarea condițiilor de

rambursare.

După art. 1772, 1774

și 1777 C. civ. pentru ca ipoteca convențională să fie validă se cer întrunite

următoarele condiții, respectiv forma autentică a actului prin care se

constituie, specializarea imobilului ipotecat prin indicarea naturii și

situației acestuia și determinarea sumei pentru care se contractează ipoteca,

condiții pe care contractul consimțit de

reclamanți le îndeplinește.

Cum în contractul de

ipotecă nu se menționează nici o condiție impusă de garanți cu privire la

creanța garantată, obiecțiile invocate de reclamanții

recurenți nu sunt de

natură să impună concluzia anulării ipotecii și aceasta deoarece ipoteca fiind

un drept real imobiliar, este susceptibilă de orice stipulațiune prin care se

condiționează garantarea creanței, or, în cauză garanții au consimțit expres și

explicit la garantarea restituirii unui credit de 350.000 dolari SUA acordat

societății împrumutate, fără nicio altă stipulație.

9.6. Cu privire la

contractul de cesiune de

creanță

din 21 iulie 1999, încheiat între bancă și A.V.A.S. recurenții susțin că în

condițiile în care cesiunea nu a fost notificată debitorului cedat, respectiv

societății comerciale împrumutată, contractul de cesiune le este inopozabil.

Dispozițiile art. 13

din O.U.G. nr. 51/1998 supun cesiunea creanțelor bancare neperformante

dispozițiilor art. 1391 și urm. C. civ. referitoare la notificarea cesiunii

debitorului cedat.

Alin. (3) din același

text de lege prevede obligația

A.V.A.S. de a notifica debitorul cedat în forma scrisă,

în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii.

Actele dosarului

relevă că A.V.A.S. a notificat în scris debitorului cedat cesiunea de creanță

la data de 19 octombrie 2001 potrivit mențiunii existente pe înscrisul de la

fila 32 dosar fond, care atestă primirea unui exemplar original de către

debitorul cedat de pe înscrisul intitulat „Comunicarea Titlului Executoriu”.

În preambulul acestui

înscris se face referire explicită la existența contractului de cesiune de

creanță încheiat între B. și A.V.A.S. și calitatea de debitor cedat a

societății SC C. SRL.

Așa fiind, rezultă

indubitabil îndeplinirea condiției notificării cesiunii în sensul prevăzut de art.

1393 C. civ.

Termenul de 10 zile

prevăzut în art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 este un termen de recomandare și nu

un termen de decădere de natură să atragă nulitatea cesiunii deoarece actul

normativ nu prevede o astfel de sancțiune. De altfel în cuprinsul actului

normativ legiuitorul activ a prevăzut și alte termene scurte de aceeași natură,

de recomandare, în capitolul IX referitor la soluționarea litigiilor, care țin

de însăși rațiunea acestei reglementări speciale menite să asigure de urgență

și cu precădere valorificarea creanțelor bancare preluate la datoria publică.

Așa fiind, Curtea apreciază

îndeplinită cerința notificării debitorului cedat și pe cale de consecință a

opozabilității cesiunii față de garanții ipotecari.

Distinct de acestea,

garanții ipotecari au luat la cunoștință de cesiune la data îndeplinirii

formalităților de comunicare a titlului executoriu către ei, comunicare

realizată cu confirmare de primire la data de 24 septembrie 2001 și respectiv

21 septembrie 2001.

În sfârșit, potrivit art.

13 alin. (4) teza II din actul normativ astfel cum a fost modificat și

completat prin Legea de aprobare nr. 409/2001 publicată în M. Of. nr. 398 din

19 iulie 2001 contractele de cesiune încheiate între A.V.A.S. și creditorii

cedenți pentru preluarea creanțelor nu sunt supuse publicității prevăzute în art.

2 din titlul VI al Legii nr. 99/1999 și de asemenea nu sunt supuse transcrierii

prevăzute la art. 1394 C. civ.

Prin urmare, obiecția

recurenților referitoare la lipsa transcrierii contractului de cesiune este

neîntemeiată.

9.7. Cu privire la

prescripția dreptului A.V.A.S. de a cere executare silită.

Dispozițiile legale

incidente în această chestiune sunt cele prevăzute de art. 13 alin. (5) din

Legea nr. 409/2001 după care termenul de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care

constituie titlu executoriu este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanțelor

pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris.

Recurenții au invocat

inaplicabilitatea acestui termen special de prescripție cu motivarea că

printr-o hotărâre irevocabilă, sentința nr. 4565 din 29 septembrie 1999 s-a

constatat prescris dreptul băncii de a-și valorifica creanța în baza

contractului de credit încheiat cu SC C. SRL.

Ca o premiză a

analizei argumentelor recurenților Curtea amintește că în materia prescripției

extinctive dreptul material la acțiune este un drept autonom distinct de

dreptul subiectiv substanțial, dreptul material de acțiune fiind o garanție a

realizării dreptului subiectiv și mijloc de ocrotire a acestuia ori de câte ori

este nesocotit, titularul dreptului subiectiv având posibilitatea valorificării

dreptului său în cadrul termenului de prescripție care întotdeauna are un

caracter legal. În cazul depășirii termenului de prescripție se stinge dreptul

material la acțiune, respectiv posibilitatea titularului de a-și realiza

dreptul subiectiv.

În cauza de față,

anterior cesiunii creanței, banca prin cererea adresată Tribunalului București

la data de

21

ianuarie 1999, a solicitat valorificarea creanței ce a făcut obiectul

convenției de credit față de debitorul său SC C. SRL prin procedura

reorganizării falimentului iar prin

sentința civilă nr. 4565 din 29 septembrie

1999 tribunalul a constatat prescris dreptul material la acțiune în raport de

termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958,

caracterul exigibil al creanței nemaisubzistând.

Sentința nr. 4565/1999

a fost desființată printr-o cale extraordinară de atac respectiv prin cerere de

revizuire promovată de A.V.A.S. în calitate de succesoare în drepturile și

obligațiile băncii ca efect al cesiunii de creanță intervenite, cerere care a

fost admisă prin decizia civilă nr. 1447 din 14 noiembrie 2002 pronunțată de

Curtea de Apel București – secția a V-a comercială ca instanță de recurs la

cererea de revizuire.

Prin această decizie

sentința nr. 4565/1999 a fost schimbată în tot, în sensul respingerii excepției

prescripției dreptului material la acțiune al creditoarei.

În considerentele

acestei hotărâri

Curtea

de Apel a statuat că în raport de convenția de credit completată cu addendumul nr.

1 și adresa din care rezultă data primei trageri – 8 august 1995, la data introducerii

cererii (22 ianuarie 1999) creanța nu era prescrisă deoarece termenul general

de prescripție de trei ani nu se împlinise.

Prin efectul admiterii

cererii de revizuirii care a constatat că la data de 22 ianuarie 1999 dreptul

material la acțiune al creditoarei de a-și valorifica creanța nu era prescris,

a operat o întrerupere a cursului prescripției extinctive conform dispozițiilor

art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, cu consecința curgerii unui nou

termen de prescripție de trei ani având un nou obiect, respectiv dreptul de a

cere executarea silită, deoarece în temeiul acestei hotărâri judecătorești

favorabile rămasă irevocabilă a avut loc și o transformare, o interversiune a

prescripției.

Forța probantă a

acestei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat prin care se

declară, potrivit dispozitivului și considerentelor care îl explicitează, că

dreptul material la acțiune nu era prescris, nu mai poate fi repusă în

discuție, iar obiecțiile

recurenților

cu privire la inadmisibilitatea admiterii revizuirii, nu au nici un fundament

legal.

Altfel spus, din

punct de vedere probatoriu cele statuate irevocabil prin decizia nr. 1447/2002

a Curții de Apel București se impun și acestei Curți în analiza sa în sensul

constatării că la data încheierii contractului de cesiune dintre bancă și A.V.A.S.

21 iulie 1999 dreptul de a cere executarea silită a creanței nu era prescris,

și prin urmare termenul special de prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13

alin. (5) din legea specială a devenit aplicabil.

Or, potrivit

dispozițiilor cuprinse în capitolul VII din Legea nr. 409/2001 intitulat

Debitori – Titulari Executorii – menționate și în preambulul acestor

considerente, convenția de credit dintre bancă și debitorul cedat și contractul

de ipotecă consimțit de garanți pentru restituirea creanței cesionate potrivit

legii A.V.A.S., au dobândit caracterul de titluri executorii supuse executării

potrivit dispozițiilor speciale din Lege, respectiv art. 41 care prevede expres

că titlurile executorii se comunică debitorului și se pun în executare fără

nici o formalitate.

Cum garanții

ipotecari au calitatea de debitori, în sensul legii speciale, iar cerința comunicării

titlului executoriu s-a realizat la data de 21 și respectiv 24 septembrie 2001,

înăuntrul termenului de prescripție a executării silite de 7 ani calculat de la

data preluării creanței, executarea săvârșită prin vânzarea imobilului la

licitație la 8 aprilie 2003, se situează înăuntrul termenului de prescripție de

7 ani.

Răspunderea

garanților ipotecari, în calitate de debitori, nu este subsidiară, așa cum

afirmă recurenții prin notele scrise depuse la data de 29 noiembrie 2011, fără

să indice în acest sens nici o dispoziție legală relevantă.

Prevederile din legea

specială, deja analizate dau dreptul A.V.A.S., în temeiul titlurilor executorii

emise să execute concomitent pe oricare dintre debitorii definiți de lege,

pentru a asigura recuperarea creanțelor preluate la datoria publică.

În alți termeni

împrejurarea că la data comunicării titlului executoriu de către A.V.A.S.

garanților ipotecari (septembrie 2001) precum și la data adjudecării imobilului

adus garanție (anul 2003) debitorul garantat -

SC C. SRL – nu era insolvabil, nu este

de natură să constituie un motiv legal de anulare a executării pornite de A.V.A.S.

împotriva acestor debitori în temeiul titlului executoriu deținut împotriva

lor, răspunderea antrenată fiind numai în limita sumei garantate.

Totodată, după art. 82

din Lege, executarea silită începută de A.V.A.S. prin executorii proprii sau

prin intermediul executorilor judecătorești continuă și pe parcursul

soluționării contestațiilor formulate de debitori, aceștia având dreptul

întoarcerii executării numai în baza unei hotărâri irevocabile.

Cum în cauză Curtea a

stabilit deja că executarea săvârșită la data de 8 aprilie 2003 nu încalcă

prevederile speciale cuprinse în Legea nr. 409/2001, și cererea de întoarcere a

executării silite formulată de reclamanții

recurenți apare ca neîntemeiată.

Pentru rațiunile mai

sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții I.A., I.D. și B.I.

D.

M. împotriva sentinței comerciale nr. 106 din 30

iunie 2009

pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 noiembrie 2011.