Decizia nr. 3875/2011 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 296/2002 — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la 3 ianuarie 2002, pe rolul Curții de Apel București, ca primă instanță, reclamanții I.A., I.D. și B.I.D.M. au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, actualmente Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), să se constate următoarele: nulitatea absolută a contractului de ipotecă din 25 mai 1995 urmare nespecializării ipotecii și pe cale de consecință să se dispună radierea ipotecii; prescrierea dreptului A.V.A.S. de a cere executarea silită a creanței preluate spre valorificare. În motivare reclamanții au arătat că au garantat cu o ipotecă asupra unui imobil proprietatea lor un credit solicitat de SC C. SRL de la B. în baza convenției de credit, credit care nu a fost acordat debitorului, deoarece banca a încheiat un nou contract de credit intitulat addendum 1 la convenția inițială. Susțin reclamanții că acest addendum reprezintă în realitate un nou contract de credit, pe care însă nu l-au garantat. Sub un al doilea aspect reclamanții arată că potrivit O.U.G. nr. 51/1998, contractul de cesiune de creanță între B. și A.V.A.S. nu respectă dispozițiile art. 1788 C. civ. referitoare la notificarea debitorului cedat, iar creditul acordat era prescris la data cesiunii conform celor statuate prin decizia civilă nr. 4565 din 29 septembrie 1999 a Curții de Apel București. Curtea de Apel București – secția a V-a comercială, astfel investită, califică, în raport de obiectul acțiunii și temeiul de drept aplicabil O.U.G. nr. 51/1998, demersul procesual al reclamanților drept o contestație la măsurile dispuse de A.V.A.S. în legătură cu creanțele bancare neperformante preluate și obligă reclamanții la plata unei cauțiuni în cuantum de 20% din creanța deținută de A.V.A.S. Constatând că la termenul statornicit pentru plata cauțiunii, reclamanții nu au făcut dovada achitării ei, prin sentința nr. 39 din 9 aprilie 2002 respinge cererea reclamanților pentru neplata cauțiunii. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6517 din 5 noiembrie 2002.

La data de 13 februarie 2003, reclamanții au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocând încălcarea art. 6&1 din convenție. Reclamanții se plâng de faptul că respingerea acțiunii lor în anularea ipotecii, din cauza neplății cauțiunii le-a încălcat dreptul de acces la o instanță așa cum este el garantat de art. 6&1 din Convenție și că refuzul Curții Supreme de a trimite cauza în fața Curții Constituționale pentru a statua asupra excepției de neconstituționalitate a art. 25 alin. (1) din Legea nr. 409/2001 constituie deasemeni o atingere a dreptului de acces la o instanță. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Iosif și alții împotriva României a statuat prin hotărârea din 20 decembrie 2007 următoarele: - că a avut loc o încălcare a art. 6&1 din convenție din cauza anulării acțiunii reclamanților pentru neplata cauțiunii; - că nu este cazul să statueze asupra capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la convenție; - că statul pârât să asigure redeschiderea procedurii în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii dacă reclamanții doresc acest lucru; - că statul pârât să plătească reclamanților 5.000 euro daune morale și 2.500 euro cu titlu de cheltuieli de judecată; Curtea a reținut că obligația impusă reclamanților de a achita o cauțiune extrem de ridicată pentru a putea introduce acțiunea i-a lipsit de posibilitatea de a obține examinarea fondului cauzei și, prin urmare, de dreptul lor de acces la o instanță. Curtea a apreciat că restricția litigioasă a fost disproporționată și că astfel a adus atingere însăși esenței dreptului de acces la o instanță.

Cererea de revizuire Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22 octombrie 2008, astfel cum a fost precizată, reclamanții I.A., I.D. și B.I.D.M. au solicitat în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. revizuirea sentinței nr. 39 din 9 aprilie 2002 a Curții de Apel București urmare celor statuate prin hotărârea din 20 decembrie 2007 și pe cale de consecință examinarea pe fond a susținerilor și apărărilor din acțiunea inițială referitoare la prescrierea dreptului A.V.A.S. de a cere executarea silită constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și nulitatea absolută a ipotecii pentru nespecializării ei. Totodată revizuienții au solicitat și întoarcerea executării silite săvârșite în cauză de către intimata A.V.A.S. prin vânzarea la licitație a imobilului proprietatea lor situat în localitatea Cornu, conform procesului verbal de licitație din 5 martie 2003. Intimata A.V.A.S. prin întâmpinare depusă la data de 23 ianuarie 2009 a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată de revizuienți susținând că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. și art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit intimatei dispozițiile art. 25 alin. (1), respectiv art. 83 alin. (1) urmare renumerotării din O.U.G. nr. 51/1998 referitoare la obligația depunerii cauțiunii au fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională prin decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, așa încât de la această dată reclamanții aveau deschisă calea unei acțiuni în instanță, fără obligația de a achita cauțiunea, consecințele respingerii acțiunii inițiale putând fi astfel remediate.

Prin sentința comercială nr. 106 din data de 30 iunie 2009 Curtea de Apel București – secția a VI-a comercială a respins excepția inadmisibilității revizuirii invocate de intimata A.V.A.S.; a admis cererea de revizuire a sentinței nr. 39/2002 a Curții de Apel București - secția a V-a comercială pronunțată în dosarul nr. 296/2002 pe care a schimbat-o în tot și pe fond a respins acțiunea introductivă ca neîntemeiată. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, prima instanță a constatat că cerințele impuse de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. sunt pe deplin îndeplinite în cauză având în vedere cele statuate prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 decembrie 2007 și faptul că prin anularea cererii inițiale pentru neplata cauțiunii consecințele încălcării dreptului reclamanților de acces la instanțe, au continuat să se producă prin derularea în continuare a procedurii de executare silită, așa încât ele nu pot fi remediate decât pe calea retractării hotărârii nr. 39/2002. Procedând la examinarea pe fond a cererii reclamanților, prima instanță reține următoarele în fapt și în drept: Reclamanții, în calitate de debitori garanți au încheiat cu B.R.C.E. SA un contract de ipotecă prin care au garantat restituirea creditului acordat SC C. SRL în valoare de 350.000 dolari SUA, cu imobilul proprietatea lor din comuna Cornu, județul Prahova. Prin convenția de credit din 21 mai 1995, debitoarea s-a angajat la rambursarea creditului, iar prin addendumul din 25 mai 1995, cu valoare de act adițional, s-a modificat destinația creditului de afaceri, cuantumul rămânând neschimbat. Examinând contractul de ipotecă prin prisma susținerilor reclamanților, prima instanță constată că acesta este pe deplin valabil în raport de dispozițiile art. 1776 C. civ., suma pentru care a fost constituită ipoteca fiind determinată, iar prin semnarea addendumului, nu s-a modificat cuantumul creditului garantat. În ce privește prescrierea dreptului A.V.A.S. de a solicita executarea silită, instanța constată că sentința civilă nr. 4565 din 29 septembrie 1999 a Tribunalului București, invocată de reclamanți în susținerea excepției, a fost desființată urmare promovării de către A.V.A.S. a unei cereri de revizuire ce a fost admisă prin decizia civilă nr. 1447 din 14 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, astfel încât nu-și mai produce efecte juridice și pe cale de consecință și această apărare a reclamanților întemeiată pe o hotărâre inexistentă se vădește nefondată.

Recursul – Motivele de recurs La data de 13 iulie 2009 reclamanții I.A., I.D. și B.I.D.M. au declarat recurs, în termen legal împotriva sentinței nr. 106 din 30 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București ca primă instanță solicitând modificarea în tot a hotărârii, admiterea cererii de revizuire astfel cum a fost formulată și completată, iar pe fond schimbarea în tot a hotărârii în sensul constatării nulității absolute a contractului de ipotecă, prescrierii dreptului de a cere executarea silită, constatării nulității contractului de cesiune încheiat între bancă și A.V.A.S., respectiv a inopozabilității acestuia față de terți. Recurenții și-au întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Argumentele recurenților subsumate criticilor de nelegalitate invocate au vizat, în principal, următoarele aspecte: - Cu privire la convenția de credit, recurenții susțin că prin neutilizarea creditului acordat în termenul limită stabilit 30 iulie 1995, convenția a devenit de fapt și de drept caducă respectiv nulă și ca urmare după data de 30 iulie 1995 aceasta nu mai poate fi invocată în operațiuni bancare, nulitatea convenției atrăgând automat nulitatea de drept a accesoriilor respectiv a contractului de ipotecă autentificat la 26 mai 1995. Addendumul prin care s-a modificat destinația creditului, nu are la bază aprobare în formă juridică legal valabilă iar plata aprobată de bancă la extern s-a făcut dintr-un depozit colateral constituit din disponibilitățile clientului și nu dintr-un depozit constituit în baza creditului. - Cu privire la prescripția extinctivă recurenții susțin că desființarea sentinței nr. 4565 este inadmisibilă prin procedura de revizuire atâta timp cât aceasta nu a fost apelată și recurată, fiind intrată în puterea lucrului judecat. - Referitor la nulitatea contractului de cesiune încheiat între bancă și A.V.A.S. și inopozabilitatea cesiunii față de garanți, recurenții arată că această apărare este urmarea depunerii înscrisurilor în conformitate cu dispozițiile art. 167 C. proc. civ., din care rezultă că cesiunea nu a fost notificată debitorului cedat și nu a fost transcrisă în registrul de transcripțiuni conform prevederilor art. 1394 C. civ. În același sens, recurenții susțin că titlul executoriu prin care au fost somați să achite întreaga creanță de 9,5 miliarde lei este de 18 ori mai mare față de valoarea imobilului ipotecat, deși nu s-au obligat în solidar cu debitorul principal. În raport de criticile formulate recurenții au solicitat totodată să se dispună întoarcerea executării silite săvârșite în cauză în temeiul art. 404 pct. 1 și 2 C. proc. civ. cu obligarea intimatei A.V.A.S. la suportarea pagubelor pricinuite astfel cum au fost evaluate în devizul depus în fața primei instanțe.

Prin memoriul cuprinzând dezvoltarea motivelor de recurs recurenții au invocat și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că normele legale criticate sunt contrare dispozițiilor art. 21 alin. (2) și (3) privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil și nu permit utilizarea în mod efectiv a unei noi căi de atac, în condițiile în care faptele la care se referă art. 326 alin. (3) C. proc. civ. au fost constatate printr-o procedură internă criticată de C.E.D.O. în hotărârea din 20 decembrie 2007 . Prin Încheierea din 20 aprilie 2010, Înalta Curte a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de recurenți. Prin decizia nr. 233 din 15 februarie 2011 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de recurenții din prezenta cauză și a constatat că dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Raportat la decizia nr. 233/2011 a Curții Constituționale prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. recurenții au susținut, prin concluziile orale formulate la data judecării prezentului recurs, cât și prin note scrise depuse că lipsa de acces la jurisdicția instanței inițial sesizate nu le-a permis să intre pe fondul cauzei pentru a-și susține excepțiile invocate, așa încât la acest moment procesual este admisibilă o cerere completatoare a acțiunii introductive din anul 2002 cu solicitarea de constatare a nulității Convenției de credit și a addendumului. Cu privire la nulitatea contractului de cesiune dintre bancă și A.V.A.S., recurenții arată că aceste aspecte au fost evocate în cererea inițială din anul 2002 și nu reprezintă un nou capăt de cerere formulat în revizuire, așa cum a reținut prima instanță.

Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare cu privire la criticile formulate de recurenți, concluzionând în sensul respingerii recursului ca nefondat. În esență, intimata arată că instanța de fond a asigurat recurenților dreptul la un proces echitabil prin admiterea cererii de revizuire și soluționarea pe fond a cauzei.

Înalta Curte examinând sentința atacată în raport de criticile formulate și având în vedere și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. incidente în cauză care permit instanței de recurs să verifice hotărârea sub toate aspectele, constată următoarele: 9.1. Prima chestiune de drept ce se impune a fi examinată vizează efectele deciziei nr. 223 din 15 februarie 2011 a Curții Constituționale prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de recurenți cu privire la dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Totodată se impune a aminti că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care acesta se sprijină așa cum se menționează și în decizia Curții Constituționale nr. 874 din 25 iunie 2010. Potrivit considerentelor deciziei nr. 233/2011 dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. sunt neconstituționale numai în măsura în care aceste prevederi nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, constatate de C.E.D.O. Or, în cauza de față, prima instanță, a respins excepția de inadmisibilitate a revizuirii, invocată de intimată pe motivul că hotărârea atacată cu revizuire nu evocă fondul, și admițând cererea de revizuire a analizat fondul raportului juridic respectiv acțiunea introductivă a reclamanților prin prisma apărărilor formulate și a probelor administrate. Examinând cele două condiții de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la existența unei hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în cauza de față prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prin sentința atacată, precum și faptul că această încălcare a continuat să producă consecințe grave prin derularea în continuare a procedurii de executare silită fără ca apărările reclamanților să fi fost ascultate instanța a statuat că cererea de revizuire este pe deplin admisibilă. Așa fiind, prima instanță interpretând corect dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. a pronunțat o soluție legală de admitere a cererii de revizuire promovată de revizuienți împotriva sentinței nr. 39/2002 a Curții de Apel București, pe care a schimbat-o urmare rejudecării fondului. Invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. de către revizuienți în fața instanței de recurs, în condițiile în care cererea de revizuire a fost admisă de prima instanță nu constituie un paradox și o necunoaștere a mecanismului de redeschidere a judecății în temeiul acestui motiv de revizuire, așa cum susține intimata, ci face parte din strategia de apărare a revizuienților de a uza în cadru legal și constituțional de acest drept, deoarece confruntați cu o excepție de inadmisibilitate a revizuirii în fața primei instanțe, nu puteau anticipa poziția intimatei de a recura soluția adoptată pe această excepție și nici punctul de vedere al instanței de recurs cu privire la această dezlegare. Concluzionând pe acest prim aspect al analizei prezentului recurs Înalta Curte constată că în raport de decizia nr. 233 a Curții Constituționale, soluția de admitere a cererii de revizuire cu rejudecarea fondului este în deplină concordanță cu dispozitivul și considerentele deciziei Curții Constituționale și nu se impune modificarea soluției pe acest aspect, soluție care din punct de vedere tehnico juridic respectă și exigențele impuse de art. 327 C. proc. civ. potrivit cărora dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba în tot sau în parte hotărârea atacată. 9.2. Cu privire la soluția adoptată pe fondul cauzei, de respingere a acțiunii reclamanților ca neîntemeiată, criticile formulate prin prezentul recurs se circumscriu apărărilor formulate de reclamanți în acțiunea inițială, reiterate și completate prin cererea de revizuire și vizează următoarele aspecte: nulitatea contractului de ipotecă, a convenției de credit, a addendumului nr. 1 la convenția de credit, nulitatea și inopozabilitatea contractului de cesiune din 21 iulie 1999, încheiat între bancă și A.V.A.S. și prescrierea dreptului de a cere executarea silită, ce vor fi examinate în cele ce urmează: 9.3. Prin contractul de ipotecă autentificat la 25 mai 1995 de Notariatul de Stat Sector 3 reclamanții au garantat cu un imobil proprietatea lor situat în comuna Cornu, Județul Prahova creditul de 350.000 dolari SUA acordat de B.R.C.E. SA societății SC C. SRL în baza contractului de credit din 26 mai 1995. Potrivit clauzelor contractului reclamanții și-au exprimat în mod expres acordul ca în caz de neachitare a creditului, banca să se îndestuleze cu sumele obținute din executarea silită a imobilului specificat. Deoarece creditul nu a fost achitat de societatea împrumutată, iar banca a intrat în procedura reorganizării judiciare prin contractul de cesiune de creanță din 21 iulie 1999, încheiat între bancă și A.V.A.S. creanța a fost preluată de instituția publică specializată în vederea valorificării la valoarea nominală de 9.499.358.294 lei conform evidențelor contabile și în baza titlurilor de creanțe legal constituite, A.V.A.S. în calitate de cesionar subrogându-se în toate drepturile principale și accesorii ale băncii (B.). 9.4. Cu privire la dispozițiile legale incidente în cauză. Prin O.U.G. nr. 51/1998 a probat prin Legea nr. 409/2001 a fost reglementată procedura specială de valorificare a creanțelor neperformante preluate de la bănci, persoane juridice române cu capital parțial de stat, act normativ incident în cauză. Potrivit ordonanței (art. 38), au calitatea de debitori, cărora le revine obligația de plată a creanțelor preluate la datoria publică, persoanele juridice sau fizice care au contractat creditul, constituind debitori cedați în temeiul contractelor de cesiune precum și persoane fizice sau juridice care au constituit garanții pentru restituirea creditului. Conform art. 39 din ordonanță constituie titlu executoriu contractele sau convențiile de credit dintre bancă și debitorul cedat, actele prin care s-au constituit garanții personale sau reale pentru restituirea creanțelor cesionate, potrivit legii, A.V.A.S. Titlurile executorii se comunică debitorului și se pun în executare fără nici o formalitate. În capitolul IX din ordonanță se instituie o serie de reguli speciale pentru soluționarea litigiilor în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică în care A.V.A.S. este parte, cererile de orice natură privind drepturi și obligații în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S. fiind de competența în primă instanță a Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului. O primă concluzie care se desprinde din această prezentare generală a reglementării cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 constă în aceea că acțiunea promovată de reclamanți este supusă dispozițiilor speciale mai sus menționate și nu reprezintă o acțiune în nulitate de drept comun așa cum au susținut constant recurenții reclamanți, finalitatea urmărită fiind contestarea titlurilor executorii deținute de A.V.A.S., cu consecința întoarcerii executării așa încât calificarea cererii introductive ca o contestație la executare este pe deplin justificată. 9.5. Revenind la motivele de recurs, se susține de către recurenți că ipoteca consimțită explicit prin contractul de ipotecă încheiat la 25 mai 1995 și-a epuizat funcția pentru care a fost instituită deoarece creditul acordat nu a fost utilizat până la data de 30 iulie 1995 astfel cum s-a stipulat în convenția de credit, ceea ce atrage nulitatea de drept a convenției și a accesoriilor – respectiv a contractului de ipotecă. Construcția juridică pe care încearcă să o acrediteze recurenții nu impun concluzia nulității de drept a convenției de credit deoarece neutilizarea creditului până la o anumită dată nu este prevăzut expres sub sancțiunea nulității convenției, iar în sine depășirea termenului nu se poate converti în motiv de nulitate absolută. Pe de altă parte convenția inițială a fost modificată prin addendumul nr. 1, la cererea împrumutatului SC C. SRL, cerere acceptată de bancă, modificările vizând destinația creditului, prelungirea duratei de utilizare până la 10 septembrie 1995 și modalitatea de rambursare și utilizare prin ordine de plată. În opinia Curții este relevantă cererea împrumutatului datată 7 august 1995 care a stat la baza addendumului, cerere în care precizează expres că a solicitat și obținut un credit de la B.R.C.E. în luna iunie în valoare de 350.000 dolari SUA pentru importul de tutun și datorită faptului că operațiunile de verificare a garanțiilor constituite și de înscriere a ipotecilor au necesitat un timp mai îndelungat a renunțat de comun acord cu furnizorul la acest import, solicitând modificarea destinației creditului pentru un import de piese și subansamble electronice. Prin urmare, convenția de credit inițială nu a devenit caducă ci și-a produs efectele creditul fiind acordat, context în care banca a fost de acord cu modificarea destinației creditului și condițiile de rambursare, iar la data de 8 august 1995 a aprobat cererea împrumutatului de ordin de plată a sumei de 348.000 dolari SUA către S.E.C. LTD. Addendumul nr. 1 la convenția de credit nu reprezintă o nouă convenție așa cum susțin recurenții, ci, în mod evident o modificare a convenției inițiale pe aspectele susmenționate, modificare consimțită de bancă prin ordonarea plății pentru noul import. Chiar dacă, din rațiuni care ne scapă, addendumul depus la dosar, în copie, nu poartă decât semnătura împrumutatului, consimțământul băncii împrumutătoare cu privire la modificarea destinației creditului rezultă indubitabil din aprobările existente pe cererea de ordin de plată. Aceste modificări nu au afectat valabilitatea ipotecii convenționale consimțite de reclamanți deoarece cuantumul creditului garantat a rămas neschimbat, iar în cuprinsul contractului de ipotecă nu există nicio rezervă din partea garanților cu privire la schimbarea destinației creditului sau modificarea condițiilor de rambursare. După art. 1772, 1774 și 1777 C. civ. pentru ca ipoteca convențională să fie validă se cer întrunite următoarele condiții, respectiv forma autentică a actului prin care se constituie, specializarea imobilului ipotecat prin indicarea naturii și situației acestuia și determinarea sumei pentru care se contractează ipoteca, condiții pe care contractul consimțit de reclamanți le îndeplinește. Cum în contractul de ipotecă nu se menționează nici o condiție impusă de garanți cu privire la creanța garantată, obiecțiile invocate de reclamanții recurenți nu sunt de natură să impună concluzia anulării ipotecii și aceasta deoarece ipoteca fiind un drept real imobiliar, este susceptibilă de orice stipulațiune prin care se condiționează garantarea creanței, or, în cauză garanții au consimțit expres și explicit la garantarea restituirii unui credit de 350.000 dolari SUA acordat societății împrumutate, fără nicio altă stipulație. 9.6. Cu privire la contractul de cesiune de creanță din 21 iulie 1999, încheiat între bancă și A.V.A.S. recurenții susțin că în condițiile în care cesiunea nu a fost notificată debitorului cedat, respectiv societății comerciale împrumutată, contractul de cesiune le este inopozabil. Dispozițiile art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 supun cesiunea creanțelor bancare neperformante dispozițiilor art. 1391 și urm. C. civ. referitoare la notificarea cesiunii debitorului cedat. Alin. (3) din același text de lege prevede obligația A.V.A.S. de a notifica debitorul cedat în forma scrisă, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii. Actele dosarului relevă că A.V.A.S. a notificat în scris debitorului cedat cesiunea de creanță la data de 19 octombrie 2001 potrivit mențiunii existente pe înscrisul de la fila 32 dosar fond, care atestă primirea unui exemplar original de către debitorul cedat de pe înscrisul intitulat „Comunicarea Titlului Executoriu”. În preambulul acestui înscris se face referire explicită la existența contractului de cesiune de creanță încheiat între B. și A.V.A.S. și calitatea de debitor cedat a societății SC C. SRL. Așa fiind, rezultă indubitabil îndeplinirea condiției notificării cesiunii în sensul prevăzut de art. 1393 C. civ. Termenul de 10 zile prevăzut în art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 este un termen de recomandare și nu un termen de decădere de natură să atragă nulitatea cesiunii deoarece actul normativ nu prevede o astfel de sancțiune. De altfel în cuprinsul actului normativ legiuitorul activ a prevăzut și alte termene scurte de aceeași natură, de recomandare, în capitolul IX referitor la soluționarea litigiilor, care țin de însăși rațiunea acestei reglementări speciale menite să asigure de urgență și cu precădere valorificarea creanțelor bancare preluate la datoria publică. Așa fiind, Curtea apreciază îndeplinită cerința notificării debitorului cedat și pe cale de consecință a opozabilității cesiunii față de garanții ipotecari. Distinct de acestea, garanții ipotecari au luat la cunoștință de cesiune la data îndeplinirii formalităților de comunicare a titlului executoriu către ei, comunicare realizată cu confirmare de primire la data de 24 septembrie 2001 și respectiv 21 septembrie 2001. În sfârșit, potrivit art. 13 alin. (4) teza II din actul normativ astfel cum a fost modificat și completat prin Legea de aprobare nr. 409/2001 publicată în M. Of. nr. 398 din 19 iulie 2001 contractele de cesiune încheiate între A.V.A.S. și creditorii cedenți pentru preluarea creanțelor nu sunt supuse publicității prevăzute în art. 2 din titlul VI al Legii nr. 99/1999 și de asemenea nu sunt supuse transcrierii prevăzute la art. 1394 C. civ. Prin urmare, obiecția recurenților referitoare la lipsa transcrierii contractului de cesiune este neîntemeiată. 9.7. Cu privire la prescripția dreptului A.V.A.S. de a cere executare silită. Dispozițiile legale incidente în această chestiune sunt cele prevăzute de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 409/2001 după care termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris. Recurenții au invocat inaplicabilitatea acestui termen special de prescripție cu motivarea că printr-o hotărâre irevocabilă, sentința nr. 4565 din 29 septembrie 1999 s-a constatat prescris dreptul băncii de a-și valorifica creanța în baza contractului de credit încheiat cu SC C. SRL. Ca o premiză a analizei argumentelor recurenților Curtea amintește că în materia prescripției extinctive dreptul material la acțiune este un drept autonom distinct de dreptul subiectiv substanțial, dreptul material de acțiune fiind o garanție a realizării dreptului subiectiv și mijloc de ocrotire a acestuia ori de câte ori este nesocotit, titularul dreptului subiectiv având posibilitatea valorificării dreptului său în cadrul termenului de prescripție care întotdeauna are un caracter legal. În cazul depășirii termenului de prescripție se stinge dreptul material la acțiune, respectiv posibilitatea titularului de a-și realiza dreptul subiectiv. În cauza de față, anterior cesiunii creanței, banca prin cererea adresată Tribunalului București la data de 21 ianuarie 1999, a solicitat valorificarea creanței ce a făcut obiectul convenției de credit față de debitorul său SC C. SRL prin procedura reorganizării falimentului iar prin sentința civilă nr. 4565 din 29 septembrie 1999 tribunalul a constatat prescris dreptul material la acțiune în raport de termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, caracterul exigibil al creanței nemaisubzistând. Sentința nr. 4565/1999 a fost desființată printr-o cale extraordinară de atac respectiv prin cerere de revizuire promovată de A.V.A.S. în calitate de succesoare în drepturile și obligațiile băncii ca efect al cesiunii de creanță intervenite, cerere care a fost admisă prin decizia civilă nr. 1447 din 14 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a comercială ca instanță de recurs la cererea de revizuire. Prin această decizie sentința nr. 4565/1999 a fost schimbată în tot, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune al creditoarei. În considerentele acestei hotărâri Curtea de Apel a statuat că în raport de convenția de credit completată cu addendumul nr. 1 și adresa din care rezultă data primei trageri – 8 august 1995, la data introducerii cererii (22 ianuarie 1999) creanța nu era prescrisă deoarece termenul general de prescripție de trei ani nu se împlinise. Prin efectul admiterii cererii de revizuirii care a constatat că la data de 22 ianuarie 1999 dreptul material la acțiune al creditoarei de a-și valorifica creanța nu era prescris, a operat o întrerupere a cursului prescripției extinctive conform dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție de trei ani având un nou obiect, respectiv dreptul de a cere executarea silită, deoarece în temeiul acestei hotărâri judecătorești favorabile rămasă irevocabilă a avut loc și o transformare, o interversiune a prescripției. Forța probantă a acestei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat prin care se declară, potrivit dispozitivului și considerentelor care îl explicitează, că dreptul material la acțiune nu era prescris, nu mai poate fi repusă în discuție, iar obiecțiile recurenților cu privire la inadmisibilitatea admiterii revizuirii, nu au nici un fundament legal. Altfel spus, din punct de vedere probatoriu cele statuate irevocabil prin decizia nr. 1447/2002 a Curții de Apel București se impun și acestei Curți în analiza sa în sensul constatării că la data încheierii contractului de cesiune dintre bancă și A.V.A.S. 21 iulie 1999 dreptul de a cere executarea silită a creanței nu era prescris, și prin urmare termenul special de prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din legea specială a devenit aplicabil. Or, potrivit dispozițiilor cuprinse în capitolul VII din Legea nr. 409/2001 intitulat Debitori – Titulari Executorii – menționate și în preambulul acestor considerente, convenția de credit dintre bancă și debitorul cedat și contractul de ipotecă consimțit de garanți pentru restituirea creanței cesionate potrivit legii A.V.A.S., au dobândit caracterul de titluri executorii supuse executării potrivit dispozițiilor speciale din Lege, respectiv art. 41 care prevede expres că titlurile executorii se comunică debitorului și se pun în executare fără nici o formalitate. Cum garanții ipotecari au calitatea de debitori, în sensul legii speciale, iar cerința comunicării titlului executoriu s-a realizat la data de 21 și respectiv 24 septembrie 2001, înăuntrul termenului de prescripție a executării silite de 7 ani calculat de la data preluării creanței, executarea săvârșită prin vânzarea imobilului la licitație la 8 aprilie 2003, se situează înăuntrul termenului de prescripție de 7 ani. Răspunderea garanților ipotecari, în calitate de debitori, nu este subsidiară, așa cum afirmă recurenții prin notele scrise depuse la data de 29 noiembrie 2011, fără să indice în acest sens nici o dispoziție legală relevantă. Prevederile din legea specială, deja analizate dau dreptul A.V.A.S., în temeiul titlurilor executorii emise să execute concomitent pe oricare dintre debitorii definiți de lege, pentru a asigura recuperarea creanțelor preluate la datoria publică. În alți termeni împrejurarea că la data comunicării titlului executoriu de către A.V.A.S. garanților ipotecari (septembrie 2001) precum și la data adjudecării imobilului adus garanție (anul 2003) debitorul garantat - SC C. SRL – nu era insolvabil, nu este de natură să constituie un motiv legal de anulare a executării pornite de A.V.A.S. împotriva acestor debitori în temeiul titlului executoriu deținut împotriva lor, răspunderea antrenată fiind numai în limita sumei garantate. Totodată, după art. 82 din Lege, executarea silită începută de A.V.A.S. prin executorii proprii sau prin intermediul executorilor judecătorești continuă și pe parcursul soluționării contestațiilor formulate de debitori, aceștia având dreptul întoarcerii executării numai în baza unei hotărâri irevocabile. Cum în cauză Curtea a stabilit deja că executarea săvârșită la data de 8 aprilie 2003 nu încalcă prevederile speciale cuprinse în Legea nr. 409/2001, și cererea de întoarcere a executării silite formulată de reclamanții recurenți apare ca neîntemeiată. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.