ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3923/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3923/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința
comercială nr. 1845, pronunțată la data de 23 februarie 2010, Secția a VI-a
comercială a Tribunalului București a admis acțiunea formulată de reclamanta S.N.T.C.
C.F.R. C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC T.C. C.F.R. SA, pe care a
obligat-o să plătească reclamantei suma de 191.633,49 lei, reprezentând
penalități pentru plata cu întârziere a facturilor emise în baza contractului
nr. 1/4584 din 6 decembrie 2006 și nr. 127 din 4 decembrie 2007 și suma de
5.149,20 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Spre a hotărî astfel,
tribunalul a reținut că suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată
reprezintă penalități aferente facturilor emise în baza menționatelor
contracte, pentru anii 2007 și 2008, având ca obiect asigurarea contracost a
legitimațiilor de călătorie pe CFR pentru salariații pârâtei și membrii de
familie ai acestora; că reclamanta a eliberat legitimațiile de călătorie,
emițând 4 facturi pentru anul 2007 și 5 facturi pentru anul 2008; că, din
înscrisurile depuse în probațiune, rezultă că sumele pretinse prin acțiune nu
au făcut obiectul compensării din data de 6 decembrie 2007, cum susține pârâta,
care nu probează afirmația că legitimațiile de călătorie pentru anul 2008 s-au
eliberat în martie 2008, iar, cu privire la penalitatea aferentă contractului
nr. 127 din 4 decembrie 2007, a avut în vedere că legitimațiile de călătorie au
fost eliberate după data de 31 ianuarie 2008 și că factura s-a predat la 17
aprilie 2008, cu termen de plată de 30 de zile, conform clauzei 4.1. din
contract.
Apelul declarat de
pârâtă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin
decizia comercială nr.
292
, pronunțată de
Secția a V-a comercială a Curții de Apel București, la data de
28 iunie
2011.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de prim control judiciar, răspunzând motivelor de
apel invocate, a reținut, cu referire la excepția prematurității, că, din
cuprinsul notificării, rezultă că pârâta a fost convocată la sediul reclamantei
pentru data de 23 martie 2009, iar afirmația că întâlnirea părților nu a fost
posibilă la acea dată din vina reclamantei nu este susținută de actele
dosarului, emiterea unei delegații pentru reprezentanții apelantei în vederea
participării la conciliere nefăcând dovada că la secretariatul reclamantei nu
era cunoscută data concilierii, cât timp o astfel de delegație nu a fost
prezentată secretariatului pentru înregistrare.
Instanța de apel a
reținut, cu privire la scadența facturii fiscale nr. 1001096 din 17 aprilie
2008, emisă după data de 31 ianuarie 2008, în baza contractului nr. 127 din 4
decembrie 2007, pentru legitimațiile de călătorie eliberate în trimestrul 1 al
anului 2008, reprezentând regularizarea trimestrială la care se referă art. 3.2.4
din contract, că sunt aplicabile dispozițiile art. 4.1. din acest act juridic,
considerând că voința părților a fost ca plata facturilor emise pentru
legitimațiile de călătorie eliberate trimestrial să se facă în 30 de zile de la
emitere, întrucât nu au fost eliberate pentru întregul an 2008, apreciind
corectă data de 6 februarie 2005, reținută de instanța de fond ca dată a
eliberării legitimațiilor și permiselor de călătorie.
Curtea de apel și-a
însușit concluziile raportului de expertiză întocmit de A.C., referitoare la
compensarea datoriilor părților prin protocol, și a considerat că, întrucât
prin motivele de apel nu se face referire la compensarea făcută ulterior
introducerii cererii de chemare în judecată, prin Protocolul din 31 martie
2010, sumele astfel compensate nu fac obiectul controlului judiciar, față de
dispozițiile art. 295 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere în momentul
executării hotărârii, apreciind totodată că expertul contabil a calculat în mod
corect sumele datorate față scadențele de plată a facturilor fiscale nr. 1507402
din 14 februarie 2007, nr. 1000655 din 18 ianuarie 2008, nr. 1508137 din 12
iulie 2007 și nr. 1001238 din 8 mai 2008.
Împotriva menționatei
decizii a formulat recurs apelanta – pârâtă, invocând în drept dispozițiile
art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
acestor motive, s-a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit
factura nr. 1001096 din 17 aprilie 2008 considerând-o o formă de regularizare a
diferențelor și raportul de expertiză cu privire la termenul de scadență al
acestei facturi, precum și prevederile contractuale în baza cărora s-a emis
menționata factură, apreciind greșit că în scadența obligației de plată
operează termenul de 30 de zile de la data emiterii facturii și că penalitățile
trebuie aplicate la întreaga sumă cuprinsă în acest înscris.
Recurenta a arătat,
de asemenea, că instanța de control judiciar a încălcat dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ., în soluționarea excepției prematurității; a încălcat prevederile
art. 969 C. civ., nesocotind voința părților exprimată prin art.4 din
contractele nr. 1/4584 din 6 decembrie 2006 și nr. 127 din 4 decembrie 2007, în
sensul că plata facturii, emisă în conformitate cu art. 3.2.2., trebuia să fie
efectuată în 4 rate egale, aspect ce atrage nelegalitatea calculării
penalităților de întârziere; a respins, fără temei, obiecțiunile la raportul de
expertiză și a reținut greșit că sumele compensate la data de 31 martie 2010 nu
fac obiectul controlului judiciar, deși reprezentantul său a solicitat verbal
instanței să aibă în vedere și această compensare, aspect consemnat în
încheierea din data de 21 iunie 2011.
Au fost evocate
dispozițiile art. 977, art. 970 alin. (2), art. 982, art. 979, art. 978, art. 983,
art. 984, art. 985 C. civ., fără a se preciza relevanța acestei evocări față de
decizia atacată.
Intimata a solicitat,
prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de
apel, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri.
Recursul este
nefondat.
Astfel, motivul
prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii în
cazul în care, deși rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecății
ori înțelesul lui, instanța de apel, prin interpretarea greșită dată acestora
îi alterează, în mod substanțial, natura sau înțelesul lămurit, vădit
neîndoielnic.
Este de observat că
instanța de apel a reținut, ca atare, dispozițiile contractuale referitoare la
plata facturilor în condițiile art. 4 și art. 4.1. și că interpretarea dată
probelor, cu referire la factura în discuție, nu justifică invocarea
precitatului motiv de recurs bazat, exclusiv, pe denaturarea actului juridic.
Cum, în cauză, s-a
făcut dovada parcurgerii procedurii concilierii directe înaintea introducerii
cererii de chemare în judecată, conform cerințelor art. 720
1
C.
proc. civ., nu poate fi primită critica încălcării acestor dispoziții legale de
către instanța de apel prin înlăturarea, ca nedovedite, a afirmațiilor
apelantei referitoare la prezența reprezentanților săi, conform convocării, în
vederea concilierii directe.
Reținând că, față de
eliberarea legitimațiilor și permiselor de călătorie cu an de valabilitate
2008, după data de 31 ianuarie 2008, prevăzută de art. 3.2.2 din contractele
încheiate de părți, aceste prevederi contractuale nu-și găsesc aplicare în ce
privește factura fiscală nr. 1001096, emisă la data de 17 aprilie 2008,
apreciată ca reprezentând regularizarea trimestrială la care se referă art. 3.2.4.,
situație ce impune calculul penalităților pentru suma cuprinsă în această
factură conform art.4.1., se constată că instanța de apel a făcut o corectă
interpretare și aplicare a prevederilor contractuale incidente, iar înlăturarea
aplicării prevederilor contractuale cuprinse în art. 4, respectiv în art. 3.2.2.,
nu justifică critica încălcării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C.
proc. civ.
Având în vedere că,
potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel nu poate analiza
decât aspectele deduse judecății prin cererea de apel se constată că, în mod
judicios, instanța de control judiciar a considerat că nu poate face obiectul
verificării sale aspectul compensării penalităților prin Protocolul încheiat la
data de 31 martie 2010, cât timp acesta nu se regăsește în cuprinsul motivelor
de apel.
Pentru aceste
considerente, constatând că dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.
civ. nu sunt incidente în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)
teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de apelanta pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâta SC T.C. C.F.R. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei
comerciale nr. 292 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a
comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
30 noiembrie 2011.