ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3923/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1845, pronunțată la data de 23 februarie 2010, Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a admis acțiunea formulată de reclamanta S.N.T.C. C.F.R. C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC T.C. C.F.R. SA, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 191.633,49 lei, reprezentând penalități pentru plata cu întârziere a facturilor emise în baza contractului nr. 1/4584 din 6 decembrie 2006 și nr. 127 din 4 decembrie 2007 și suma de 5.149,20 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, tribunalul a reținut că suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată reprezintă penalități aferente facturilor emise în baza menționatelor contracte, pentru anii 2007 și 2008, având ca obiect asigurarea contracost a legitimațiilor de călătorie pe CFR pentru salariații pârâtei și membrii de familie ai acestora; că reclamanta a eliberat legitimațiile de călătorie, emițând 4 facturi pentru anul 2007 și 5 facturi pentru anul 2008; că, din înscrisurile depuse în probațiune, rezultă că sumele pretinse prin acțiune nu au făcut obiectul compensării din data de 6 decembrie 2007, cum susține pârâta, care nu probează afirmația că legitimațiile de călătorie pentru anul 2008 s-au eliberat în martie 2008, iar, cu privire la penalitatea aferentă contractului nr. 127 din 4 decembrie 2007, a avut în vedere că legitimațiile de călătorie au fost eliberate după data de 31 ianuarie 2008 și că factura s-a predat la 17 aprilie 2008, cu termen de plată de 30 de zile, conform clauzei 4.1.

din contract. Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 292 , pronunțată de Secția a V-a comercială a Curții de Apel București, la data de 28 iunie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de prim control judiciar, răspunzând motivelor de apel invocate, a reținut, cu referire la excepția prematurității, că, din cuprinsul notificării, rezultă că pârâta a fost convocată la sediul reclamantei pentru data de 23 martie 2009, iar afirmația că întâlnirea părților nu a fost posibilă la acea dată din vina reclamantei nu este susținută de actele dosarului, emiterea unei delegații pentru reprezentanții apelantei în vederea participării la conciliere nefăcând dovada că la secretariatul reclamantei nu era cunoscută data concilierii, cât timp o astfel de delegație nu a fost prezentată secretariatului pentru înregistrare.

Instanța de apel a reținut, cu privire la scadența facturii fiscale nr. 1001096 din 17 aprilie 2008, emisă după data de 31 ianuarie 2008, în baza contractului nr. 127 din 4 decembrie 2007, pentru legitimațiile de călătorie eliberate în trimestrul 1 al anului 2008, reprezentând regularizarea trimestrială la care se referă art. 3.2.4 din contract, că sunt aplicabile dispozițiile art. 4.1. din acest act juridic, considerând că voința părților a fost ca plata facturilor emise pentru legitimațiile de călătorie eliberate trimestrial să se facă în 30 de zile de la emitere, întrucât nu au fost eliberate pentru întregul an 2008, apreciind corectă data de 6 februarie 2005, reținută de instanța de fond ca dată a eliberării legitimațiilor și permiselor de călătorie.

Curtea de apel și-a însușit concluziile raportului de expertiză întocmit de A.C., referitoare la compensarea datoriilor părților prin protocol, și a considerat că, întrucât prin motivele de apel nu se face referire la compensarea făcută ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, prin Protocolul din 31 martie 2010, sumele astfel compensate nu fac obiectul controlului judiciar, față de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere în momentul executării hotărârii, apreciind totodată că expertul contabil a calculat în mod corect sumele datorate față scadențele de plată a facturilor fiscale nr. 1507402 din 14 februarie 2007, nr. 1000655 din 18 ianuarie 2008, nr. 1508137 din 12 iulie 2007 și nr. 1001238 din 8 mai 2008. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta – pârâtă, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestor motive, s-a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit factura nr. 1001096 din 17 aprilie 2008 considerând-o o formă de regularizare a diferențelor și raportul de expertiză cu privire la termenul de scadență al acestei facturi, precum și prevederile contractuale în baza cărora s-a emis menționata factură, apreciind greșit că în scadența obligației de plată operează termenul de 30 de zile de la data emiterii facturii și că penalitățile trebuie aplicate la întreaga sumă cuprinsă în acest înscris. Recurenta a arătat, de asemenea, că instanța de control judiciar a încălcat dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., în soluționarea excepției prematurității; a încălcat prevederile art. 969 C. civ., nesocotind voința părților exprimată prin art.4 din contractele nr. 1/4584 din 6 decembrie 2006 și nr. 127 din 4 decembrie 2007, în sensul că plata facturii, emisă în conformitate cu art. 3.2.2., trebuia să fie efectuată în 4 rate egale, aspect ce atrage nelegalitatea calculării penalităților de întârziere; a respins, fără temei, obiecțiunile la raportul de expertiză și a reținut greșit că sumele compensate la data de 31 martie 2010 nu fac obiectul controlului judiciar, deși reprezentantul său a solicitat verbal instanței să aibă în vedere și această compensare, aspect consemnat în încheierea din data de 21 iunie 2011. Au fost evocate dispozițiile art. 977, art. 970 alin. (2), art. 982, art. 979, art. 978, art. 983, art. 984, art. 985 C. civ., fără a se preciza relevanța acestei evocări față de decizia atacată.

Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri. Recursul este nefondat. Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de apel, prin interpretarea greșită dată acestora îi alterează, în mod substanțial, natura sau înțelesul lămurit, vădit neîndoielnic. Este de observat că instanța de apel a reținut, ca atare, dispozițiile contractuale referitoare la plata facturilor în condițiile art. 4 și art. 4.1. și că interpretarea dată probelor, cu referire la factura în discuție, nu justifică invocarea precitatului motiv de recurs bazat, exclusiv, pe denaturarea actului juridic.

Cum, în cauză, s-a făcut dovada parcurgerii procedurii concilierii directe înaintea introducerii cererii de chemare în judecată, conform cerințelor art. 720 1 C. proc. civ., nu poate fi primită critica încălcării acestor dispoziții legale de către instanța de apel prin înlăturarea, ca nedovedite, a afirmațiilor apelantei referitoare la prezența reprezentanților săi, conform convocării, în vederea concilierii directe.

Reținând că, față de eliberarea legitimațiilor și permiselor de călătorie cu an de valabilitate 2008, după data de 31 ianuarie 2008, prevăzută de art. 3.2.2 din contractele încheiate de părți, aceste prevederi contractuale nu-și găsesc aplicare în ce privește factura fiscală nr. 1001096, emisă la data de 17 aprilie 2008, apreciată ca reprezentând regularizarea trimestrială la care se referă art. 3.2.4., situație ce impune calculul penalităților pentru suma cuprinsă în această factură conform art.4.1., se constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor contractuale incidente, iar înlăturarea aplicării prevederilor contractuale cuprinse în art. 4, respectiv în art. 3.2.2., nu justifică critica încălcării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc.

civ. Având în vedere că, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel nu poate analiza decât aspectele deduse judecății prin cererea de apel se constată că, în mod judicios, instanța de control judiciar a considerat că nu poate face obiectul verificării sale aspectul compensării penalităților prin Protocolul încheiat la data de 31 martie 2010, cât timp acesta nu se regăsește în cuprinsul motivelor de apel. Pentru aceste considerente, constatând că dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de apelanta pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T.C. C.F.R. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 292 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.