ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3806/2011

Asupra recursului de față, deliberând, constată următoarele: Prin decizia comercială nr. 25 din 2 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost admis apelul declarat de reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia împotriva sentinței comerciale nr. 1250/C/2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 3396/85/2009 și în consecință: A fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia, jud. Argeș împotriva pârâtei A.L. IFN SA și ca urmare: S-a dispus rezoluțiunea contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 încheiat între SC A.L. IFN SA Sibiu, în calitate de finanțator și SC Z.T.I. SRL Slobozia, jud. Argeș, în calitate de utilizator și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de leasing, în sensul că a fost obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în baza contractului menționat.

A fost respinsă în rest acțiunea. A fost obligată intimata A.L. IFN SA să plătească reclamantei-apelante suma de 9936,5 lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond și în apel. Instanța de apel a constat următoarele: Prin acțiunea comercială înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 3396/85/2009 și precizată ulterior, reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia a chemat în judecată pe pârâta SC A.L. IFN SA, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună rezoluțiunea contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract, precum și suspendarea contractului de leasing mai sus identificat, cu efectul suspendării plății ratelor de leasing până la soluționarea pe fond a acțiunii.

Prin sentința comercială nr. 1250/C din 06 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Sibiu - secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. 3396/85/2009, a fost respinsă acțiunea comercială formulată de reclamanta SC Z.T.I. SRL împotriva pârâtei SC A.L. IFN SA. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 2 mai 2007 părțile litigante au încheiat contractul de leasing financiar, reclamanta, în calitate de finanțator, iar pârâta, în calitate de utilizator, având ca obiect finanțarea achiziționării unui bun și transmiterea către utilizator a dreptului de folosință și posesie asupra bunului, cu păstrarea calității de proprietar a finanțatorului. S-a arătat că în Anexa nr. 1 a acestui contract de leasing financiar este descris bunul dat în leasing, respectiv autotractor, an de fabricație 2003, precizându-se, totodată, valoarea acestuia 34.900,00 euro (fără TVA), precum și denumirea furnizorului.

Din „Dispoziția de plată externă” din data de 04 mai 2007 rezultă că societatea pârâtă a achitat către furnizorul RRR H. GmBH suma de 34.900,00 euro, cu titlu de contravaloare a bunului descris în anexa 1 a contractului de leasing financiar, în discuție. S-a motivat că rezilierea este o cauză de încetare imediată a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul încălcării esențiale, de către una dintre părți, a obligațiilor sale contractuale, rămânând neatinse prestațiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii, în timp ce rezoluțiunea constituie o sancțiune ce intervine în cazul neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, dar se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu execuție instantanee și are drept efect desființarea retroactivă a contractului și repunerea părților în situația avută anterior încheierii acestuia.

S-a arătat că sancțiunea ce se solicită de către reclamantă, în calitate de utilizator, a se aplica contractului de leasing financiar este rezoluțiunea acestuia. Plecând de la dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, care definesc operațiunile de leasing, neexistând definiție legală a contractului de leasing, s-a constatat că acest contract este un contract comercial, prin excelență un contract consensual, sinalagmatic (bilateral), generând obligații pentru ambele părți, comutativ (drepturile și obligațiile părților sunt expres menționate în cuprinsul contractului, sub forma unor clauze, fie legale, fie convenționale), negociat, “intuite personae” (numai în ceea ce privește utilizatorul), translativ (transmite numai dreptul de folosință - ca drept de creanță - asupra bunului ce formează obiectul contractului) și nu în ultimul rând, un contract cu executare succesivă.

Calificarea contractului de leasing ca fiind un contract cu executare succesivă s-a considerat că prezintă importanță juridică, cu consecințe legate de desfășurarea raporturilor dintre părți, cum ar fi problema efectelor privind neexecutarea contractului. S-a precizat că și în materia leasingului, dacă o parte nu-și execută culpabil obligațiile pe care le-a contractat, cealaltă parte are dreptul să solicite desfacerea contractului pentru viitor (“rezilierea” și nu „rezoluțiunea”), precum și daune-interese. Dar, neexecutarea trebuie să vizeze obligații importante, principale, care neexecutate fiind, sunt de natură a atrage consecințe negative. Ca atare, s-a apreciat că se impune a fi examinate obligațiile societății pârâte, prin prisma, calității ei speciale (locator/finanțator), care sunt stabilite (în materia leasingului), atât pe cale legală, cât și pe cale convențională.

S-a arătat că art. 9 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, modificată, consacră o serie de obligații corelative și în strictă interdependență cu drepturile utilizatorului (locatarului), că legea, nu numai că nu prevede expres că locatorul/finanțatorul este obligat să asigure efectiv transmiterea dreptului de folosință asupra bunului către utilizator/locatar, respectiv să asigure punerea efectivă a bunului la dispoziția utilizatorului, ci chiar stipulează că “finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat utilizatorului” (art. 14 alin. (2)). Mai mult, conform prevederilor art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 modificată, utilizatorul are dreptul la o acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamanților, privind livrarea bunului dat în leasing.

S-a arătat că obligația de a preda bunul direct utilizatorului cade în sarcina furnizorului, care se obligă față de utilizator în ceea ce privește predarea bunului, garanția împotriva evicțiunii și viciilor ascunse. Analizându-se obligațiile societății pârâte, asumate în calitate de finanțator/locator, prin clauzele contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 încheiat între părți, s-a arătat că art. 13.1 din contract prevede că „Utilizatorul a ales furnizorul/producătorul bazându-se pe propria sa apreciere, iar nu pe opinia finanțatorului, care în temeiul O.G. nr. 51/1997, republicată, nu are nici o obligație în ceea ce privește livrarea bunului către furnizor/producător.

Utilizatorul renunță în totalitate la orice pretenție prezentă sau viitoare față de finanțator privind pierderi, pagube, riscuri, costuri, cheltuieli sau alte prejudicii cauzate de nelivrarea, livrarea parțială sau livrarea cu întârziere a bunului”, iar conform prevederilor art. 13.2 „În cazul nelivrării, al livrării cu întârziere a bunului, finanțatorul va avea dreptul să recupereze de la utilizator toate cheltuielile efectuate pentru încheierea acestui contract și a contractului de vânzare-cumpărare a bunului. Utilizatorul va fi ținut de executarea obligațiilor prevăzute în prezentul contract, de la data încheierii acestuia, indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu”. În acest context, s-a concluzionat că societatea pârâtă, în calitate de finanțator, pe parcursul derulării contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 și-a respectat întocmai atât obligațiile legale, cât și obligațiile contractuale, asumate prin contractul de leasing financiar.

S-a arătat și că nu se poate reține în cauză că pârâta beneficiază de o îmbogățire fără justă cauză, deoarece a achitat furnizorului prețul contractului, iar prin introducerea spre decontare a biletelor la ordin emise de către societatea reclamantă lunar se respectă prevederile anexei nr. 3 la contractual de leasing, conform cărora, utilizatorul își dă acordul ca „Biletele la ordin să fie introduse la plată de către societatea de leasing fără nici o înștiințare, la data stabilită în contractul de leasing. Biletele la ordin predate de utilizator vor fi introduse în bancă, pentru achitarea ratei de leasing, cât și pentru achitarea ratei de asigurare”. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC Z.T.I.

SRL Slobozia a declarat apel, în termen, motivat și legal timbrat, solicitând să fie schimbată în tot, în sensul rezoluțiunii contractului de leasing. A motivat că așa-zisului finanțator îi lipsește calitatea de proprietar al autotrenului, pe care s-au deplasat reprezentanții săi să îl ridice din Germania, că al doilea motiv de rezoluțiune este încălcarea unei obligații esențiale cu executare uno ictu, asumată expres de așa-zisul finanțator, cea de transmitere a dreptului de posesie conform art. 2.1 din contract, obligația ignorată de prima instanță, care s-a legat numai de livrare. A mai arătat că bunul nu a intrat niciodată în țară, deși apelanta a fost obligată la plata asigurării casco. În drept au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ.

și ale O.G. nr. 51/1997. Prin întâmpinare intimata SC A.L. IFN SA Sibiu a solicitat respingerea apelului. Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, raportat la actele și lucrările dosarului, curtea de apel a constatat următoarele: Contractul de leasing financiar din 02 mai 2007, încheiat între pârâta SC A.L. IFN – în calitate de finanțator și reclamanta SC Z.T.I. SRL – în calitate de utilizator, a avut ca obiect finanțarea bunului cumpărat de finanțator de la furnizorul RRR H. GMBH. Chiar dacă utilizatorul este cel care descrie obiectul leasingului, ce urmează a se finanța, finanțatorul nu poate afirma că nu trebuie să se implice în niciun fel, acceptând automat perfectarea cumpărării.

Contrar apărării sale, pârâta nu a obținut, din culpa sa, în mod legal, dreptul de proprietate asupra autotractorului, respectiv nu a perfectat o vânzare-cumpărare legală, chiar dacă a făcut o plată în sumă de 34.900 euro în favoarea RRR H. GMBH, câtă vreme nu a făcut verificări minime, obligatorii asupra calității de proprietar a furnizorului-vânzător, astfel că a cumpărat de la un neproprietar. Dacă ar fi făcut astfel de verificări, mergând până la neplata prețului bunului, până la momentul când ar fi intrat în posesia procesului-verbal de predare-primire încheiat între furnizor (vânzător) și utilizator, ori a cărții de identitate a autotractorului, nu s-ar fi ajuns la această situație litigioasă, în care, conform depoziției martorilor P.I.

și T.M. (dosar apel) reprezentanții utilizatorului, deși au făcut deplasarea în Germania la așa-zisul furnizor, nu au putut intra în posesia bunului, tocmai pentru că societatea respectivă nu era proprietarul acestuia, ci doar un utilizator, la rândul său. Cum bunul nu a fost procurat în mod legal, clauza privind exonerarea de nelivrare, prevăzută la art. 13 din contract, nu mai operează, recepția fiind imposibilă. Pârâta avea, conform art. 2 din contract, obligația de a transmite către utilizator dreptul de folosință și posesie asupra bunului, cu păstrarea calității de proprietar. Această calitate nu a fost obținută, însă, în mod legal, astfel că pârâta nu avea cum să transmită posesia. Or, transmiterea dreptului de folosință este de esența contractului de leasing și nu se poate realiza fără transmiterea posesiei bunului.

Apoi, din perspectiva obligațiilor finanțatorului, contractul nu presupune o executare succesivă. S-a apărat pârâta și că acțiunea directă împotriva furnizorului ar aparține reclamantei, în calitate de utilizator, or dreptul la acțiune directă, în circumstanțele prezentate, nu este efectiv, în condițiile în care societatea germană, cu care s-a negociat și contractat, nu era proprietară a bunului. Prin urmare, reclamanta și-a executat prestația asumată, aceea de plată a ratelor de leasing, fără însă ca pârâta să-și execute propria prestație – de predare a folosinței bunului, din cauze imputabile acesteia. Pârâta a fost pusă în întârziere, refuzul de executare fiind evident, în condițiile în care pârâta pretinde și în acest moment că reclamanta ar trebui să uzeze de o acțiune directă împotriva RRR H. GMBH, operațiune imposibilă câtă vreme partea germană indicată nu este proprietar al autotrenului – împrejurare necontestată.

În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., raportat la art. 1020-1021 și 969 C. civ., a fost admis apelul reclamantei. Având în vedere că în cursul soluționării apelului s-a trecut la executarea silită a sumelor restante în baza contractului de leasing (dosar apel), s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a plății ratelor de leasing până la soluționarea fondului cauzei. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs intimata SC A.L. IFN SA care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 9 C. proc. civ. S-a arătat că decizia comercială nr. 25/2011 nu cuprinde nici o motivare în drept, iar soluția instanței de apel de admitere a apelului este în totală contradicție cu dispozițiile legii speciale respectiv Ordonanța nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată si actualizată.

Decizia atacată nu oferă o motivare pertinentă. Î n același sens s-a pronunțat relativ recent și Î.C.C.J secția comercială, decizia nr. 75272009, arătând că forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept", iar C.S.J., secția de contencios administrativ prin decizia nr. 723/2000, considera că „O motivare sumară și confuză echivalează practic cu o nemotivare". Față de cele mai sus expuse și raportat la motivarea deciziei nr. 25/2011 a Curții de Apel Alba Iulia se poate constata cu ușurință, că instanța de apel motivează și explică sumar și superficial soluția adoptata, dar mai ales fără să indice motivele de drept pe care-și întemeiază decizia.

Astfel, contrar probatoriului administrat și în totală contradicție cu dispozițiile legii speciale în materia operațiunilor de leasing, instanța de apel reține o culpă imaginară și fără suport legal în sarcina recurentei susținând că nu a obținut din proprie culpă în mod legal dreptul de proprietate asupra autotractorului pentru că nu a întreprins „verificări minime, obligatorii asupra calității de proprietar a furnizorului vânzător și astfel a cumpărat de la un neproprietar". Recurenta își pune întrebarea de unde reiese o astfel de obligație pentru finanțator într-o operațiune de leasing și care este temeiul legal pentru aceasta? Dreptul de proprietate a fost obținut prin încheierea contractului de vânzare cumpărare cu furnizorul RRR H. GMBH ales de utilizatorul reclamant (SC Z.T.I.

SRL.) în strictă conformitate cu dispozițiile legale incidente. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1295 alin. (1) C. civ.

„Vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat." Ori, la dosarul cauzei se află oferta RRR H. GMBH - furnizorul desemnat expres de utilizatorul reclamant, intitulată „Contract cumpărare / Factura " (atât în limba germană cât și în limba română) acceptată și urmată de executare din partea recurentei, în strictă conformitate cu obligațiile ce îi revin în calitate de finanțator, potrivit dispozițiilor art. 9 din Ordonanța nr. 51/1997 , prin plata sumei de 34.900 euro cu dispoziția de plată externă nr. 11153 din 04 mai 2007. Acest contract este perfect valabil, nu a fost desființat și nu i s-a constatat nulitatea de către vreo instanță de judecată.

Asta înseamnă că recurenta a respectat „dreptul utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, I potrivit intereselor sale" (art. 9 lit. a) din Ordonanța nr. 51/1997), a contractat bunul cu furnizorul desemnat de utilizator, în condițiile expres formulate de către acesta (art. 9 lit. b) din Ordonanța nr. 51/1997) și a încheiat contractul de leasing cu utilizatorul prin care am transmis acestuia drepturile ce derivă din contract, cu excepția dreptului de dispoziție (art. 9 lit. c) din Ordonanța nr. 51/1997). S-a subliniat și faptul că, art. 14 alin. (2) din aceeași Ordonanță nr. 51/1997 dispune în mod expres că finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător utilizatorului de către furnizor.

Î n aceste condiții, de unde rezultă că a procurat un bun în mod nelegal și care este temeiul de drept care conferă instanței de apel să aprecieze că o clauză contractuală nu mai operează (clauza privind exonerarea de nelivrare, prevăzută la art. 13 din contract) și prin ce era imposibilă recepția, atâta timp cât bunul în cauză a fost identificat de utilizator și acesta avea obligația legală și contractuală să-l preia de la furnizorul pe care el însuși l-a ales și l-a impus? Recurenta a învederat că exonerarea de răspundere a finanțatorului pentru nelivrare sau livrare necorespunzătoare este o dispoziție legală înainte de a fi o dispoziție contractuală. Potrivit dispozițiilor art. 2 din contractul de leasing, recurenta a avut obligația transmiterii pe toată durata contractului de leasing a dreptului de folosință și a dreptului de posesie și nu obligația de a transmite posesia în sine, cu păstrarea calității de proprietar adică cu păstrarea dreptului de dispoziție.

Obligația a fost îndeplinită prin încheierea contractului de leasing. Luarea efectivă în posesie a bunului care face obiectul contractului de leasing era în sarcina utilizatorului. Î n privința contractului de leasing, s-a arătat că executarea succesivă este de natura contractului pentru ambele părți, atâta timp cât operațiunea de leasing constă în aceea că finanțatorul transmite utilizatorului pentru o perioadă determinată, dreptul de folosință asupra unui bun contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing (art. 1 din Ordonanța nr. 51/1997). Folosința bunului este și ea o executare succesivă fiind strâns legată de plata ratelor. Neplata ratelor lunare două luni consecutiv dă dreptul finanțatorului să ceară rezilierea contractului de leasing - art. 15 din Ordonanța nr. 51/1997.

Tot la reziliere s-ar fi ajuns și dacă utilizatorul dacă ar fi fost de bună credință și ar fi informat în timp util recurenta despre faptul că nu a intrat în posesia bunului contractat (art. 10 lit. h) din Ordonanța nr. 51/1997) și recurenta fi constatat astfel că utilizatorul refuză să primească bunul (art. 14 alin. (1) din Ordonanța nr. 51/1997). Î n aceste condiții, este evident că nu putea fi vorba decât de reziliere ca sancțiune aplicabilă acestui contract cu efect pentru viitor (ex nune). Desființarea retroactivă a contractului de leasing (ex tunc) nu poate opera decât în baza unei sentințe judecătorești care să constate nulitatea acestuia, ori în speță nu s-a cerut o astfel de constatare.

S-a mai arătat că reclamanta intimată este de rea credință atâta timp cât nu și- a respectat obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 10 lit. h) din Ordonanța nr. 51/1997 și nu a informat din timp recurenta cu privire la faptul că nu a intrat în posesia bunului și a plătit ratele timp de peste 35 de luni (adică peste doi ani și jumătate) de la încheierea contractului de leasing. Față de motivele invocate s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată în sensul respingerii apelului reclamantei apelante SC Z.T.I. SRL. Recursul a fost legal timbrat. Intimata, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare. La termenul de judecată din 30 noiembrie 2011 recurenta a depus la dosar, în copie, actul unilateral de reziliere din 19 august 2010 prin care a denunțat contractul de leasing conform art. 15 din O.G.

nr. 51/1997 și a arătat că recursul a rămas fără obiect. Susținerea recurentei, prin apărător, în sensul că recursul a rămas fără obiect nu poate fi primită de Înalta Curte întrucât obiectul recursului este reprezentat de hotărârea atacată. Examinând hotărârea sub aspectul motivelor de recurs invocate, se constată următoarele: În ce privește motivul referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul legal invocat consacră ipoteza exercitării recursului atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii, ipoteză care nu se regăsește în speță. Astfel, se constată că instanța de apel a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt, iar soluția exprimată prin dispozitiv este susținută de motivele ce o preced.

Înalta Curte apreciază că decizia respectă exigențele art. 6 din C.E.D.O. întrucât instanța de apel examinează în mod real problemele care i-au fost supuse pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea a instanței inferioare. În ceea ce privește motivele de recurs care se referă la aplicarea greșită a legii, se constată că bunul a fost cumpărat de finanțator cu intenția de a fi dat în leasing financiar, urmând ca două dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia și folosința bunului să fie transmise utilizatorului. Potrivit art. 3.9 din contractul de leasing, furnizorul bunului a fost agreat de ambele părți contractante, iar art. 6 din contract, care reglementează proprietatea asupra bunului prevede că bunul rămâne în proprietatea finanțatorului pe toată durata contractului, acesta reținând și cartea de identitate a bunului.

Deși în contractul de leasing financiar au fost inserate o serie de clauze care exonerează furnizorul de răspundere în cazul în care bunul nu a fost livrat, Înalta Curte apreciază că acestea se aplică în cazul în care furnizorul deține și proprietatea bunului. În cazul în care vehiculul a fost înstrăinat de către furnizor unei alte persoane, este evident că utilizatorul nu are un drept la acțiune efectiv pentru recuperarea posesiei asupra bunului, acțiunea sa pentru livrarea bunului fiind iluzorie. Se apreciază că în mod corect instanța de apel a stabilit că în sarcina intimatei se reține că nu a perfectat o vânzare cumpărare legală, atât timp cât, deși a agreat furnizorul, nu a solicitat acestuia înmânarea cărții de identitate a vehiculului.

Respectarea dreptul utilizatorului de a alege furnizorul bunului conform art. 14 din O.G. nr. 51/1997 nu se poate transforma în obligația finanțatorului de a perfecta vânzarea cu orice persoană, fără a face minime diligențe în ceea ce privește calitatea de proprietar asupra bunului întrucât, pe de-o parte, finanțatorul este cel care plătește prețul bunului, iar pe de altă parte contractul încheiat de părți stipulează că furnizorul este agreat de ambele părți. Înalta Curte va reține și că, potrivit contractului de vânzare cumpărare depus, prețul devenea scadent odată cu predarea obiectului contractului și cu înmânarea sau expedierea facturii, astfel că nu exista nicio obligație contractuală a finanțatorului de a achita prețul bunului înainte de predarea acestuia.

De asemenea, potrivit acestui contract, cumpărătorul avea obligația de a prelua bunul. Înalta Curte observă și că, deși recurenta evocă dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 51/1997 republicată, le evocă trunchiat, nefăcând nicio referire la obligația finanțatorului “să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale”. Înalta Curte constată și că dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 care prevăd că “l ocatorul/finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor” trebuie coroborate cu prevederile art. 12 lit. a) din același act normativ care prevăd că utilizatorul are drept de acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea.

Așa cum s-a arătat, dreptul la acțiune al utilizatorului, în speță, nu poate fi considerat efectiv, întrucât acțiunea privind livrarea bunului de către un neproprietar nu are șanse reale de succes. Având în vedere faptul că livrarea bunului nu mai este posibilă, curtea apreciază că utilizatorul este îndrituit să obțină desființarea contractului și restituirea ratelor pe care acesta le-a achitat fără a avea posesia asupra bunului. În ceea ce privește obligația pârâtei, aceea de a transmite reclamantei posesia și folosința bunului, obligație de esența contractului de leasing care trebuia îndeplinită la momentul încheierii contractului, se reține că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că operează uno ictu, iar neîndeplinirea acesteia atrage rezoluțiunea contractului în condițiile în care utilizatorul și-a îndeplinit obligațiile de plată a ratelor de leasing.

Față de cele reținute, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Se va respinge și cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită întrucât aceasta nu a administrat probe privind efectuarea cheltuielilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.L. IFN SA Sibiu împotriva deciziei nr. 25 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia - secția comercială. Respinge cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de intimata-reclamantă SC Z.T.I. SRL Slobozia, ca nedovedită. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2011.