ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3806/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3806/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față, deliberând,
constată următoarele:
Prin decizia
comercială nr. 25 din 2 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a
fost admis apelul declarat de reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia împotriva
sentinței comerciale nr. 1250/C/2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr.
3396/85/2009 și în consecință:
A fost
schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea
formulată de reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia, jud. Argeș împotriva pârâtei A.L.
IFN SA și ca urmare:
S-a
dispus rezoluțiunea contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 încheiat
între SC A.L. IFN SA Sibiu, în calitate de finanțator și SC Z.T.I. SRL
Slobozia, jud. Argeș, în calitate de utilizator și repunerea părților în
situația anterioară încheierii contractului de leasing, în sensul că a fost
obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în baza contractului menționat.
A fost
respinsă în rest acțiunea.
A fost
obligată intimata A.L. IFN SA să plătească reclamantei-apelante suma de 9936,5
lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond și în apel.
Instanța de apel a constat
următoarele:
Prin acțiunea
comercială înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 3396/85/2009 și precizată
ulterior, reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia a chemat în judecată pe pârâta SC A.L.
IFN SA, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se
dispună rezoluțiunea contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 și
repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract, precum
și suspendarea contractului de leasing mai sus identificat, cu efectul
suspendării plății ratelor de leasing până la soluționarea pe fond a acțiunii.
Prin sentința
comercială nr. 1250/C din 06 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Sibiu - secția
comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. 3396/85/2009, a fost
respinsă acțiunea comercială formulată de reclamanta SC Z.T.I. SRL împotriva
pârâtei SC A.L. IFN SA.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că la data de 2 mai 2007 părțile litigante au
încheiat contractul de leasing financiar, reclamanta, în calitate de
finanțator, iar pârâta, în calitate de utilizator, având ca obiect finanțarea
achiziționării unui bun și transmiterea către utilizator a dreptului de
folosință și posesie asupra bunului, cu păstrarea calității de proprietar a
finanțatorului.
S-a arătat că în
Anexa nr. 1 a acestui contract de leasing financiar este descris bunul dat în
leasing, respectiv autotractor, an de fabricație 2003, precizându-se, totodată,
valoarea acestuia 34.900,00 euro (fără TVA), precum și denumirea furnizorului.
Din „Dispoziția de
plată externă” din data de 04 mai 2007 rezultă că societatea pârâtă a achitat
către furnizorul RRR H. GmBH suma de 34.900,00 euro, cu titlu de contravaloare
a bunului descris în anexa 1 a contractului de leasing financiar, în discuție.
S-a motivat că
rezilierea este o cauză de încetare imediată a unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă, în cazul încălcării esențiale, de către una dintre părți,
a obligațiilor sale contractuale, rămânând neatinse prestațiile succesive care
au fost făcute anterior rezilierii, în timp ce rezoluțiunea constituie o
sancțiune ce intervine în cazul neexecutării culpabile a contractului
sinalagmatic, dar se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu execuție
instantanee și are drept efect desființarea retroactivă a contractului și
repunerea părților în situația avută anterior încheierii acestuia.
S-a arătat că
sancțiunea ce se solicită de către reclamantă, în calitate de utilizator, a se
aplica contractului de leasing financiar este rezoluțiunea acestuia.
Plecând de la dispozițiile
art. 1 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de
leasing, care definesc operațiunile de leasing, neexistând definiție legală a
contractului de leasing, s-a constatat că acest contract este un contract
comercial, prin excelență un contract consensual, sinalagmatic (bilateral),
generând obligații pentru ambele părți, comutativ (drepturile și obligațiile
părților sunt expres menționate în cuprinsul contractului, sub forma unor
clauze, fie legale, fie convenționale), negociat, “intuite personae” (numai în
ceea ce privește utilizatorul), translativ (transmite numai dreptul de
folosință - ca drept de creanță - asupra bunului ce formează obiectul
contractului) și nu în ultimul rând, un contract cu executare succesivă.
Calificarea
contractului de leasing ca fiind un contract cu executare succesivă s-a
considerat că prezintă importanță juridică, cu consecințe legate de
desfășurarea raporturilor dintre părți, cum ar fi problema efectelor privind
neexecutarea contractului.
S-a precizat că și în
materia leasingului, dacă o parte nu-și execută culpabil obligațiile pe care
le-a contractat, cealaltă parte are dreptul să solicite desfacerea contractului
pentru viitor (“rezilierea” și nu „rezoluțiunea”), precum și daune-interese.
Dar, neexecutarea trebuie să vizeze obligații importante, principale, care
neexecutate fiind, sunt de natură a atrage consecințe negative.
Ca atare, s-a
apreciat că se impune a fi examinate obligațiile societății pârâte, prin
prisma, calității ei speciale (locator/finanțator), care sunt stabilite (în
materia leasingului), atât pe cale legală, cât și pe cale convențională.
S-a arătat că art. 9
din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing,
modificată, consacră o serie de obligații corelative și în strictă
interdependență cu drepturile utilizatorului (locatarului), că legea, nu numai
că nu prevede expres că locatorul/finanțatorul este obligat să asigure efectiv
transmiterea dreptului de folosință asupra bunului către utilizator/locatar,
respectiv să asigure punerea efectivă a bunului la dispoziția utilizatorului,
ci chiar stipulează că “finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul
contractului de leasing nu este livrat utilizatorului” (art. 14 alin. (2)).
Mai mult, conform prevederilor
art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 modificată, utilizatorul are dreptul la o
acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamanților, privind livrarea
bunului dat în leasing.
S-a arătat că
obligația de a preda bunul direct utilizatorului cade în sarcina furnizorului,
care se obligă față de utilizator în ceea ce privește predarea bunului,
garanția împotriva evicțiunii și viciilor ascunse.
Analizându-se
obligațiile societății pârâte, asumate în calitate de finanțator/locator, prin
clauzele contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 încheiat între
părți, s-a arătat că art. 13.1 din contract prevede că „Utilizatorul a ales
furnizorul/producătorul bazându-se pe propria sa apreciere, iar nu pe opinia
finanțatorului, care în temeiul O.G. nr. 51/1997, republicată, nu are nici o
obligație în ceea ce privește livrarea bunului către furnizor/producător.
Utilizatorul renunță în totalitate la orice pretenție prezentă sau viitoare
față de finanțator privind pierderi, pagube, riscuri, costuri, cheltuieli sau
alte prejudicii cauzate de nelivrarea, livrarea parțială sau livrarea cu
întârziere a bunului”, iar conform prevederilor art. 13.2 „În cazul nelivrării,
al livrării cu întârziere a bunului, finanțatorul va avea dreptul să recupereze
de la utilizator toate cheltuielile efectuate pentru încheierea acestui
contract și a contractului de vânzare-cumpărare a bunului. Utilizatorul va fi
ținut de executarea obligațiilor prevăzute în prezentul contract, de la data
încheierii acestuia, indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu”.
În acest context, s-a
concluzionat că societatea pârâtă, în calitate de finanțator, pe parcursul
derulării contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 și-a respectat
întocmai atât obligațiile legale, cât și obligațiile contractuale, asumate prin
contractul de leasing financiar.
S-a arătat și că nu
se poate reține în cauză că pârâta beneficiază de o îmbogățire fără justă
cauză, deoarece a achitat furnizorului prețul contractului, iar prin
introducerea spre decontare a biletelor la ordin emise de către societatea
reclamantă lunar se respectă prevederile anexei nr. 3 la contractual de
leasing, conform cărora, utilizatorul își dă acordul ca „Biletele la ordin să
fie introduse la plată de către societatea de leasing fără nici o înștiințare,
la data stabilită în contractul de leasing. Biletele la ordin predate de
utilizator vor fi introduse în bancă, pentru achitarea ratei de leasing, cât și
pentru achitarea ratei de asigurare”.
Împotriva acestei
sentințe, reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia a declarat apel, în termen, motivat
și legal timbrat, solicitând să fie schimbată în tot, în sensul rezoluțiunii
contractului de leasing.
A motivat că
așa-zisului finanțator îi lipsește calitatea de proprietar al autotrenului, pe
care s-au deplasat reprezentanții săi să îl ridice din Germania, că al doilea
motiv de rezoluțiune este încălcarea unei obligații esențiale cu executare uno
ictu, asumată expres de așa-zisul finanțator, cea de transmitere a dreptului de
posesie conform art. 2.1 din contract, obligația ignorată de prima instanță,
care s-a legat numai de livrare.
A mai arătat că bunul
nu a intrat niciodată în țară, deși apelanta a fost obligată la plata
asigurării casco.
În drept au fost
invocate dispozițiile art. 969 C. civ. și ale O.G. nr. 51/1997.
Prin întâmpinare
intimata SC A.L. IFN SA Sibiu a solicitat respingerea apelului.
Examinând sentința
atacată, prin prisma motivelor invocate, raportat la actele și lucrările
dosarului, curtea de apel a constatat următoarele:
Contractul de leasing
financiar din 02 mai 2007, încheiat între pârâta SC A.L. IFN – în calitate de
finanțator și reclamanta SC Z.T.I. SRL – în calitate de utilizator, a avut ca
obiect finanțarea bunului cumpărat de finanțator de la furnizorul RRR H. GMBH.
Chiar dacă utilizatorul
este cel care descrie obiectul leasingului, ce urmează a se finanța,
finanțatorul nu poate afirma că nu trebuie să se implice în niciun fel, acceptând
automat perfectarea cumpărării.
Contrar apărării sale, pârâta nu a obținut,
din culpa sa, în mod legal, dreptul de proprietate asupra autotractorului,
respectiv nu a perfectat o vânzare-cumpărare legală, chiar dacă a făcut o plată
în sumă de 34.900 euro în favoarea RRR H. GMBH, câtă vreme nu a făcut
verificări minime, obligatorii asupra calității de proprietar a
furnizorului-vânzător, astfel că a cumpărat de la un neproprietar. Dacă ar fi
făcut astfel de verificări, mergând până la neplata prețului bunului, până la
momentul când ar fi intrat în posesia procesului-verbal de predare-primire
încheiat între furnizor (vânzător) și utilizator, ori a cărții de identitate a
autotractorului, nu s-ar fi ajuns la această situație litigioasă, în care,
conform depoziției martorilor P.I. și T.M. (dosar apel) reprezentanții
utilizatorului, deși au făcut deplasarea în Germania la așa-zisul furnizor, nu
au putut intra în posesia bunului, tocmai pentru că societatea respectivă nu
era proprietarul acestuia, ci doar un utilizator, la rândul său.
Cum bunul nu a fost procurat în mod legal,
clauza privind exonerarea de nelivrare, prevăzută la art. 13 din contract, nu
mai operează, recepția fiind imposibilă. Pârâta avea, conform art. 2 din
contract, obligația de a transmite către utilizator dreptul de folosință și
posesie asupra bunului, cu păstrarea calității de proprietar. Această calitate
nu a fost obținută, însă, în mod legal, astfel că pârâta nu avea cum să
transmită posesia.
Or, transmiterea
dreptului de folosință este de esența contractului de leasing și nu se poate
realiza fără transmiterea posesiei bunului. Apoi, din perspectiva obligațiilor
finanțatorului, contractul nu presupune o executare succesivă.
S-a apărat pârâta și
că acțiunea directă împotriva furnizorului ar aparține reclamantei, în calitate
de utilizator, or dreptul la acțiune directă, în circumstanțele prezentate, nu
este efectiv, în condițiile în care societatea germană, cu care s-a negociat și
contractat, nu era proprietară a bunului.
Prin urmare,
reclamanta și-a executat prestația asumată, aceea de plată a ratelor de
leasing, fără însă ca pârâta să-și execute propria prestație – de predare a
folosinței bunului, din cauze imputabile acesteia. Pârâta a fost pusă în
întârziere, refuzul de executare fiind evident, în condițiile în care pârâta
pretinde și în acest moment că reclamanta ar trebui să uzeze de o acțiune
directă împotriva RRR H. GMBH, operațiune imposibilă câtă vreme partea germană
indicată nu este proprietar al autotrenului – împrejurare necontestată.
În consecință, în
temeiul art. 296 C. proc. civ., raportat la art. 1020-1021 și 969 C. civ., a
fost admis apelul reclamantei.
Având în vedere că în
cursul soluționării apelului s-a trecut la executarea silită a sumelor restante
în baza contractului de leasing (dosar apel), s-a respins ca rămasă fără obiect
cererea de suspendare a plății ratelor de leasing până la soluționarea fondului
cauzei.
Împotriva
acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs intimata SC A.L. IFN SA
care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 9 C. proc. civ.
S-a
arătat că decizia comercială nr. 25/2011 nu cuprinde nici o motivare în drept,
iar soluția
instanței de apel de admitere a
apelului este în totală contradicție cu dispozițiile legii speciale
respectiv
Ordonanța nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de
leasing,
republicată si actualizată.
Decizia atacată nu oferă o motivare pertinentă. Î
n același sens s-a
pronunțat relativ recent și Î.C.C.J secția comercială, decizia nr.
75272009, arătând că
forța de convingere a
unei hotărâri judecătorești rezidă în
raționamentul
logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept", iar
C.S.J.,
secția de contencios
administrativ prin decizia nr. 723/2000, considera că „O motivare
sumară
și confuză echivalează practic cu o nemotivare".
Față de cele mai sus expuse și raportat la motivarea
deciziei nr. 25/2011 a Curții de
Apel Alba Iulia se poate constata cu
ușurință, că instanța de apel motivează și explică sumar și
superficial soluția adoptata, dar mai ales fără să
indice motivele de drept pe care-și
întemeiază decizia.
Astfel, contrar probatoriului administrat și în totală
contradicție cu dispozițiile legii
speciale în materia operațiunilor de leasing,
instanța de apel reține o culpă
imaginară și fără suport legal în sarcina
recurentei susținând că nu a obținut din
proprie culpă în mod legal
dreptul de proprietate asupra autotractorului pentru că nu a întreprins
„verificări minime, obligatorii asupra calității de proprietar a furnizorului
vânzător și astfel a cumpărat de la un neproprietar".
Recurenta
își pune întrebarea de unde reiese o astfel de obligație pentru finanțator
într-o operațiune de leasing și care este temeiul legal pentru aceasta?
Dreptul
de proprietate a fost obținut prin
încheierea
contractului de vânzare cumpărare cu furnizorul RRR H. GMBH ales de
utilizatorul reclamant (SC Z.T.I. SRL.) în
strictă conformitate cu dispozițiile legale
incidente.
Astfel,
potrivit dispozițiilor art. 1295 alin. (1) C. civ. „Vinderea este perfectă
între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința
vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit
asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul
încă nu se va fi predat
și prețul încă nu se va fi numărat."
Ori, la dosarul cauzei se află oferta RRR H. GMBH -
furnizorul desemnat expres
de utilizatorul reclamant, intitulată „Contract cumpărare
/ Factura " (atât în
limba germană cât
și în limba română) acceptată și urmată de executare din partea recurentei, în
strictă conformitate cu obligațiile ce îi revin
în calitate de finanțator, potrivit dispozițiilor art. 9
din Ordonanța nr. 51/1997
, prin plata sumei
de 34.900 euro cu dispoziția de plată externă nr.
11153 din 04 mai 2007.
Acest contract este perfect valabil, nu a
fost desființat și nu i s-a constatat nulitatea de către
vreo instanță de judecată.
Asta
înseamnă că recurenta a respectat „dreptul utilizatorului de a alege furnizorul
de bunuri, I potrivit intereselor sale" (art. 9 lit. a) din Ordonanța nr. 51/1997),
a contractat bunul cu
furnizorul desemnat
de utilizator, în condițiile expres formulate de către acesta (art. 9 lit. b)
din
Ordonanța nr. 51/1997) și a încheiat contractul de leasing cu
utilizatorul prin care am
transmis acestuia
drepturile ce derivă din contract, cu excepția dreptului de dispoziție (art. 9 lit.
c) din Ordonanța nr. 51/1997). S-a subliniat și faptul că, art. 14 alin.
(2) din aceeași Ordonanță nr. 51/1997 dispune în mod expres că finanțatorul nu
răspunde dacă bunul care face obiectul
contractului
de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător utilizatorului de
către
furnizor.
Î
n aceste condiții, de unde rezultă că a procurat
un bun în mod nelegal și care este temeiul de drept care conferă instanței de
apel să aprecieze că o clauză contractuală nu mai
operează (clauza privind exonerarea de nelivrare,
prevăzută la art. 13 din contract) și prin ce era imposibilă recepția, atâta
timp cât bunul în cauză a fost identificat de
utilizator și acesta avea obligația legală și contractuală să-l preia
de la furnizorul pe care el
însuși l-a ales și l-a impus?
Recurenta a învederat că exonerarea de răspundere a
finanțatorului pentru nelivrare sau livrare
necorespunzătoare este
o dispoziție legală înainte de a fi o dispoziție contractuală.
Potrivit
dispozițiilor art. 2 din contractul de leasing, recurenta a avut obligația
transmiterii pe
toată durata contractului de leasing a dreptului de
folosință și a dreptului de posesie și
nu obligația de a
transmite posesia în sine, cu păstrarea calității de proprietar adică cu
păstrarea
dreptului de dispoziție. Obligația a fost îndeplinită prin încheierea
contractului de
leasing. Luarea efectivă în posesie a
bunului care face obiectul contractului de leasing era în
sarcina utilizatorului.
Î
n privința contractului de leasing, s-a arătat că
executarea succesivă este de natura contractului
pentru ambele părți, atâta timp cât operațiunea de leasing constă în
aceea că finanțatorul transmite utilizatorului pentru o perioadă determinată,
dreptul de folosință asupra unui bun
contra
unei plăți periodice, denumită rată de leasing (art. 1 din Ordonanța nr. 51/1997).
Folosința bunului este și ea o
executare succesivă fiind strâns legată de plata ratelor.
Neplata ratelor lunare două luni consecutiv dă
dreptul finanțatorului să ceară rezilierea
contractului de leasing - art.
15 din Ordonanța nr. 51/1997.
Tot la reziliere s-ar fi ajuns și dacă utilizatorul dacă
ar fi fost de bună credință și ar fi
informat în timp util
recurenta despre faptul că nu a intrat în posesia bunului contractat (art. 10 lit.
h) din Ordonanța nr. 51/1997) și recurenta fi constatat astfel că utilizatorul
refuză să primească bunul (art.
14 alin. (1) din Ordonanța nr. 51/1997).
Î
n aceste condiții, este evident că nu putea fi
vorba decât de reziliere ca sancțiune
aplicabilă acestui contract cu efect
pentru viitor (ex nune). Desființarea retroactivă a
contractului de leasing (ex tunc) nu poate opera decât în baza unei
sentințe judecătorești care să constate nulitatea acestuia, ori în speță nu s-a
cerut o astfel de constatare.
S-a mai arătat că reclamanta intimată este de rea
credință
atâta timp cât nu și-
a respectat obligațiile
prevăzute de dispozițiile art. 10 lit. h) din Ordonanța nr. 51/1997 și nu a
informat din timp recurenta cu privire la faptul că nu a intrat în posesia
bunului și a plătit ratele timp de peste 35 de luni
(adică
peste doi ani și jumătate) de la încheierea contractului de leasing.
Față de motivele invocate s-a solicitat
admiterea recursului,
modificarea deciziei atacată în sensul respingerii
apelului reclamantei
apelante SC Z.T.I. SRL.
Recursul a fost legal timbrat.
Intimata, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 30 noiembrie 2011 recurenta
a depus la dosar, în copie, actul unilateral de reziliere din 19 august 2010
prin care a denunțat contractul de leasing conform art. 15 din O.G. nr. 51/1997
și a arătat că recursul a rămas fără obiect.
Susținerea recurentei, prin apărător, în sensul că
recursul a rămas fără obiect nu poate fi primită de Înalta Curte întrucât
obiectul recursului este reprezentat de hotărârea atacată.
Examinând
hotărârea sub aspectul motivelor de recurs invocate, se constată următoarele:
În
ce privește motivul
referitor
la pretinsa încălcare a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta
Curte reține că textul legal invocat consacră ipoteza exercitării recursului
atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii, ipoteză care nu se
regăsește în speță.
Astfel, se constată
că instanța de apel a analizat probele administrate, a stabilit situația de
fapt, iar soluția exprimată prin dispozitiv este susținută de motivele ce o
preced.
Înalta
Curte apreciază că decizia respectă exigențele art. 6 din C.E.D.O. întrucât
instanța de apel examinează în mod real problemele care i-au fost supuse pentru
a ajunge la o concluzie diferită de cea a instanței inferioare.
În ceea
ce privește motivele de recurs care se referă la aplicarea greșită a legii, se
constată că bunul a fost cumpărat de finanțator cu intenția de a fi dat în
leasing financiar, urmând ca două dintre atributele dreptului de proprietate,
respectiv posesia și folosința bunului să fie transmise utilizatorului.
Potrivit
art. 3.9 din contractul de leasing, furnizorul bunului a fost agreat de ambele
părți contractante, iar art. 6 din contract, care reglementează proprietatea
asupra bunului prevede că bunul rămâne în proprietatea finanțatorului pe toată
durata contractului, acesta reținând și cartea de identitate a bunului.
Deși în
contractul de leasing financiar au fost inserate o serie de clauze care
exonerează furnizorul de răspundere în cazul în care bunul nu a fost livrat,
Înalta Curte apreciază că acestea se aplică în cazul în care furnizorul deține
și proprietatea bunului. În cazul în care vehiculul a fost înstrăinat de către
furnizor unei alte persoane, este evident că utilizatorul nu are un drept la
acțiune efectiv pentru recuperarea posesiei asupra bunului, acțiunea sa pentru
livrarea bunului fiind iluzorie.
Se
apreciază că în mod corect instanța de apel a stabilit că în sarcina intimatei
se reține că nu a perfectat o vânzare cumpărare legală, atât timp cât, deși a agreat
furnizorul, nu a solicitat acestuia înmânarea cărții de identitate a
vehiculului.
Respectarea
dreptul utilizatorului de a alege furnizorul bunului conform art. 14 din O.G. nr.
51/1997 nu se poate transforma în obligația finanțatorului de a perfecta
vânzarea cu orice persoană, fără a face minime diligențe în ceea ce privește
calitatea de proprietar asupra bunului întrucât, pe de-o parte, finanțatorul
este cel care plătește prețul bunului, iar pe de altă parte contractul încheiat
de părți stipulează că furnizorul este agreat de ambele părți.
Înalta
Curte va reține și că, potrivit contractului de vânzare cumpărare depus, prețul
devenea scadent odată cu predarea obiectului contractului și cu înmânarea sau
expedierea facturii, astfel că nu exista nicio obligație contractuală a
finanțatorului de a achita prețul bunului înainte de predarea acestuia.
De
asemenea, potrivit acestui contract, cumpărătorul avea obligația de a prelua
bunul.
Înalta
Curte observă și că, deși recurenta evocă dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 51/1997
republicată, le evocă trunchiat, nefăcând nicio referire la obligația
finanțatorului “să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosința liniștită
a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele
contractuale”.
Înalta
Curte constată și că dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 care
prevăd că “l
ocatorul/finanțatorul
nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este
livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către
furnizor” trebuie coroborate cu prevederile art. 12 lit. a) din același act
normativ care prevăd că utilizatorul are drept de acțiune directă asupra
furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea.
Așa cum
s-a arătat, dreptul la acțiune al utilizatorului, în speță, nu poate fi
considerat efectiv, întrucât acțiunea privind livrarea bunului de către un
neproprietar nu are șanse reale de succes.
Având în
vedere faptul că livrarea bunului nu mai este posibilă, curtea apreciază că
utilizatorul este îndrituit să obțină desființarea contractului și restituirea
ratelor pe care acesta le-a achitat fără a avea posesia asupra bunului.
În ceea
ce privește obligația pârâtei, aceea de a transmite reclamantei posesia și folosința
bunului, obligație de esența contractului de leasing care trebuia îndeplinită
la momentul încheierii contractului, se reține că, în mod corect, instanța de
apel a apreciat că operează uno ictu, iar neîndeplinirea acesteia atrage
rezoluțiunea contractului în condițiile în care utilizatorul și-a îndeplinit
obligațiile de plată a ratelor de leasing.
Față de
cele reținute, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul ca nefondat.
Se va
respinge și cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca
nedovedită întrucât aceasta nu a administrat probe privind efectuarea
cheltuielilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.L.
IFN SA Sibiu împotriva deciziei nr. 25 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia
- secția comercială.
Respinge cererea de
acordare cheltuieli de judecată formulată de intimata-reclamantă SC Z.T.I. SRL
Slobozia, ca nedovedită.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 noiembrie 2011.