ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4321/2011

Asupra cauzei penale de față, În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 284/2009 a Tribunalului Suceava, a fost condamnat inculpatul H.P. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani. I-a fost aplicată inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. A fost menținută arestarea preventivă a inculpatului și s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la data de 07 aprilie 2009 la zi.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 941,60 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare către partea civilă Spitalul Județean de Urgență „Sf. Ioan cel Nou" Suceava. A mai fost obligat inculpatului și la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 4.500 RON. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, că inculpatul H.P., la data de 06 aprilie 2009, într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, cu intenție, a exercitat acte de violență, de intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., violențe care au condus la decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009. Vinovăția acestuia, în opinia instanței de fond, a rezultat din probele administrate (declarații martori, raport de expertiză medico-legală, proces-verbal de cercetare la fața locului).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul H.P. Prin Decizia penală nr. 42 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul inculpatului H.P. împotriva Sentinței penale nr. 284 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava, s-a dedus în continuare arestarea preventivă a inculpatului și a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat. Instanța de apel a constatat că instanța de fond a realizat o justă interpretare și apreciere a probelor, stabilind în mod corect situația de fapt și de drept, fapta inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 174 alin. (1) - 175 lit. i) C. pen. Au fost audiați martorii D.I.P., C.C., B.A.V., C.M., C.T.D., C.T., O.V., M.G.

și de asemenea a fost admisă proba privind efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală care să stabilească cauza decesului, obiectul cu care s-ar fi putut produce și dacă traumatismele au fost produse de o singură persoană sau mai multe persoane. După administrarea probatoriului instanța a stabilit în mod indubitabil că inculpatul este autorul faptei care a avut drept rezultat decesul victimei C.G. În ceea ce privește încadrarea juridică, s-a apreciat că inculpatul a acționat cu intenție și nu a scăpat, din greșeală, toporul în cazul victimei, încadrarea corectă dată faptei fiind cea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen. Instanța de prim-control judiciar a considerat că pedeapsa aplicată a fost corect individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul H.P., criticând hotărârea prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10, art. 385 8 pct. 17 și art. 385 8 pct. 14 C. proc. pen. Prin Decizia penală nr. 3187 din 16 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de inculpatul H.P., s-a casat în totalitate Decizia penală nr. 42 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava și s-a trimis cauza spre rejudecare, cu menținerea stării de arest preventiv a inculpatului.

Pentru a pronunța această decizie s-a reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei probe esențiale, suplimentul la expertiza medico-legală efectuat în apel, urmând ca în rejudecare instanța de prim control judiciar să verifice apărările inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, să clarifice toate contradicțiile existente între probatoriul administrat și să arate motivat care sunt probele pe care se fundamentează hotărârea și care au fost înlăturate. Reînvestită cu soluționarea apelului declarat de inculpatul H.P., Curtea de Apel Suceava a dispus reaudierea tuturor martorilor din lucrări audiați în faza de urmărire penală și cercetare judecătorească, în fața instanței de fond și apel în primul ciclu procesual.

Prin Decizia penală 47 din 20 mai 2011 Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul H.P. aflat în Penitenciarul Botoșani, împotriva Sentinței penale nr. 284 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava. În temeiul art. 381 alin. (1) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 4 noiembrie 2009 la zi. În temeiul art. 383 alin. (1 1 ) coroborat cu art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpatului. A obligat apelantul inculpat să plătească statului cheltuieli judiciare. Instanța de prim control judiciar a constatat că situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei de către instanța de fond sunt corect reținute, vinovăția inculpatului rezultând din probele administrate.

S-a reținut că după deplasarea victimei în intersecție pe strada Bălții prin acel loc nu a mai trecut nicio persoană, singura persoană care la scurt timp a urmat victima a fost inculpatul H.P. S-a considerat că declarația martorei B.M. care a relatat că pe strada Bălții s-a deplasat înaintea inculpatului grupul de tineri de etnie romă format din D.I.P., B.A.V. și C.C., nu se coroborează cu alte probe. Cei trei tineri în momentul în care au descoperit partea vătămată au arătat că inculpatul H.P. era în preajma acesteia, înarmat cu un topor. Apărarea inculpatului în sensul existenței unei agresiuni îndreptate împotriva sa și a victimei de către persoane necunoscute nu a fost confirmată de probatoriul administrat.

În susținerea vinovăției inculpatului a fost considerată relevantă și declarația martorului C.T. care a relatat că într-o primă discuție cu inculpatul acesta a recunoscut că a lovit victima, precum și actele medico-legale. Având în vedere concluziile raportului medico-legal a fost exclusă posibilitatea reținerii în sarcina inculpatului a infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs inculpatul H.P., criticând-o prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 , 17 2 și 18 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei atacate, întrucât instanța nu a respectat Decizia de casare nr. 3187 din 16 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că a reaudiat martorii, făcând aprecieri doar asupra neconcordanțelor existente în declarațiile acestora, dar fără a lămuri situația de fapt.

Nu a analizat punctul 2 al casării care se referea la analiza suplimentului de expertiză și nu a audiat martorul C.T. și nici contradicțiile existente în raportul întocmit de acesta. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul inculpatului H.P. prin prisma cazurilor de casare invocate, cât și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. îl consideră fondat pentru următoarele considerente: Din analiza conținutului hotărârii atacate rezultă că susținerile inculpatului H.P. referitoare la nerespectarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, sunt reale. Instanța de prim control judiciar nu a analizat și nici nu a administrat toate probele care erau necesare pentru lămurirea cauzei, în vederea aflării adevărului și respectării principiului prezumției de nevinovăție.

Astfel, instanța nu valorifică declarațiile martorilor în sensul de a le reține pe cele care corespund adevărului și a le înlătura motivat pe cele care nu se coroborează cu celelalte probe, nu lămurește contradicțiile existente în declarațiile martorilor, omițând să efectueze confruntarea între martori, ci se limitează în a constata că neconcordanțele s-ar datora modului diferit de percepere și relatare a informațiilor, a timpului relativ mare scurs de la data producerii evenimentelor până la reaudiere sau a gradului de instrucție a martorilor, cât și a atitudinii obiective de neincriminare pe care au adoptat-o acesta. Instanța de apel deși își întemeiază hotărârea de condamnare a inculpatului pe declarația martorului C.T.

a omis să-l audieze, deși depoziția acestuia era relevantă, întrucât a fost cel care a consemnat în raportul întocmit în calitate de organ de poliție că inculpatul H.P. a recunoscut că el ar fi fost cel care a lovit victima. Audierea acestui martor se impune pentru a se lămuri dacă într-adevăr acest fapt corespunde adevărului, întrucât inculpatul a învederat că la data de 7 aprilie 2009, când se susține că a avut discuția cu martorul, inculpatul nu se afla la cercetarea la fața locului, ci era reținut (ora 16 00 ); s-a mai consemnat în raport, în mod contradictoriu cu probele existente, că partea vătămată era decedată la 8 aprilie 2009, deși decedase la 09 aprilie 2009 orele 21 00 , fapt ce creează îndoieli cu privire la corectitudinea celor consemnate în raport de către martorul C.T.

De asemenea, instanța omite să se pronunțe pe declarațiile martorilor (B.M., Ț.D.) care în opinia inculpatului se coroborează cu răspunsul comisiei de avizare și control al actelor medico-legale pct. 5 și astfel nu analizează argumentat și apărarea inculpatului privind posibilitatea decesului victimei ca urmare a căderii accidentale. Astfel martora Ț.D. a arătat „am văzut inculpatul și partea vătămată venind împreună și ținându-se unul de altul.

Înainte de a se despărți inculpatul de victimă aceasta a căzut jos, lovindu-se cu capul de asfalt în partea laterală", iar răspunsul comisiei de avizare și control al actelor medico-legale la punctul 5 menționează „că leziunile tanatogeneratoare s-au putut produce prin lovire activă cu obiect contondent, fără a putea preciza natura acestuia, nefiind exclusă producerea lor prin cădere cu impact cranian cu neregularitățile solului". De asemenea, o serie de contradicții existente în declarațiile martorilor referitoare la prezența și a altor persoane în preajma victimei, precum și a momentului în care acestea s-au deplasat către zona în care a fost găsită victima nu au fost lămurite de instanța de apel, deși aceasta o putea face printr-o confruntare a martorilor.

Martorul C.M.S. arată „una dintre persoanele de etnie romă al cărui nume nu-l cunosc, în momentul când inculpatul s-a îndreptat la vale a rupt un leaț din gard și s-a dus spre Lipoveni. Inculpatul a „trecut primul spre stradă cu toporul spre Lipoveni, după care a fost urmat de cele trei persoane de etnie romă." Martorul I.D. recunoaște că a rupt împreună cu prietenii săi leațuri de gard, dar nu mai precizează dacă a plecat spre Lipoveni după ce și inculpatul a plecat. Martorul C.C. nu-și mai amintește ceea ce s-a întâmplat în prima parte (dacă l-a văzut pe inculpat cu un topor, dacă el și prietenii săi au rupt leațuri dintr-un gard) a incidentului, însă face precizări clare cu privire la momentul în care a fost găsită victima, fapt ce naște unele îndoieli cu privire la sinceritatea sa, instanța de apel neinsistând asupra lămuririi acestor aspecte.

Martora B.M.R. afirmă faptul că una din persoanele de etnie romă a rupt un leaț din gard și s-a dus spre Lipoveni înaintea inculpatului. A auzit o bufnitură și s-a îndreptat spre acel loc. În timp ce se deplasau în direcția zgomotului s-au întâlnit cu I., care le-a povestit despre victimă. Or instanța nu a analizat aceste aspecte: ce căuta I. singur în acea zonă, de ce au fost rupte leațurile din gard; când au plecat cei trei romi spre Lipoveni - înaintea inculpatului sau după.

În concluzie, față de cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că se impune readministrarea unor probe care să lămurească cauza sub toate aspectele, pentru a fi cunoscute împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop în care s-a săvârșit fapta, împrejurările care influențează asupra gradului și caracterului răspunderii, fie în defavoarea, fie în favoarea inculpatului, aspecte asupra cărora instanța de apel nu s-a aplecat, astfel încât vinovăția inculpatului să rezulte cu certitudine din probele care au fost analizate sub toate aspectele. Or, probele administrate până la acest moment prezintă o serie de contradicții care trebuie lămurite, instanța de judecată având obligația legală de a afla adevărul pe baza probelor în fiecare cauză penală, ceea ce implică desfășurarea unei activități probatorii complete, cu verificarea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept în vederea aflării adevărului.

Rolul activ al autorităților judiciare este examinat în raport cu această obligație, astfel încât, atunci când au rămas împrejurări nelămurite prin probe, aspecte contradictorii, se consideră că nu a fost exercitat rolul activ și ca urmare, probatoriul trebuie continuat în vederea lămuririi acestor împrejurări. În acest context, Înalta Curte consideră că hotărârea se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, conform art. 385 15 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., în vederea verificării și clarificării tuturor contradicțiilor existente în probatoriul administrat. În acest sens va dispune: - audierea martorului C.T., eventual confruntarea acestuia cu inculpatul H.P.

- reaudierea martorilor B.M., C.M.S., C.C. și I.D.P. și confruntarea lor și se va insista asupra lămuririi contradicțiilor învederate mai sus, instanța urmând să dea dovadă de rol activ și în ceea ce privește audierea martorului C.C., insistând ca acesta să relateze în mod obiectiv și aspectele în care este implicat el și prietenii săi. Raportarea conținutului declarațiilor martorilor astfel audiați la conținutul și concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuată în cauză și aprecierea instanței cu privire la necesitatea efectuării unei noi expertize medico-legale în cazul în care s-ar ivi contradicții evidente care nu ar putea fi lămurite în alt mod. De asemenea instanța de fond va insista cu ocazia audierii martorilor, asupra lămuririi relației dintre aceștia (va ține seama de eventualul subiectivism al unora dintre aceștia).

Constatând că este necesară administrarea de probe, celelalte motive de recurs invocate de către inculpat vor fi avute în vedere și analizate în concret de către instanța de rejudecare. Este adevărat că soluția de trimitere spre rejudecare tinde să înfrângă principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil, garanție de natură procedurală dar, potrivit art. 385 15 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., în ipoteza în care instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție și aceasta constată că e necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată. Această soluție respectă și dreptul inculpatului la un proces echitabil prin posibilitatea unei cenzuri ulterioare a hotărârii ce va fi pronunțată prin luarea în considerare și a probelor ce urmează a fi administrate potrivit prezentei decizii.

Cu privire la starea de arest preventiv a inculpatului H.P., Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului. Luarea și menținerea măsurii arestului preventiv se face ținându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracțiunii presupusă a fi săvârșită de inculpat (art. 175 C. pen.). În raport de gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată recurentul inculpat (Kusyk contra Polonia), de participarea acestuia la presupusa săvârșire a infracțiunii, așa cum rezultă cu deosebire din probele administrate și de necesitatea unei prevenții generale, Înalta Curte constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, așa încât se impune menținerea acestei măsuri (Hesse contra Austria).

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă. Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei) sau să tulbure ordinea publică (Letellier contra Franței). Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică.

Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de fapte care pun în pericol viața. Într-o societate democratică drepturile oricărei persoane la viață sunt valori fundamentale care trebuie protejate. Neluarea sau nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecințe incompatibile cu principiul unei societăți democratice.

Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reținute cu atât mai mult cu cât în aprecierea duratei rezonabile a detenției, potrivit art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se analizează „in concreto", în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte, considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților au relevanță în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a prevederii din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Allenet de Ribemont vs. Franța).

În cauză, raportat la natura cauzei, complexitatea acesteia, termenul rezonabil nu a fost depășit. Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea sa de libertate în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.

Așa fiind, detenția provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele cerute de legea internă cât și cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar existența unei hotărâri de condamnare care chiar dacă nu are caracter definitiv este de natură să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului (Wemhoff contra Germaniei). Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul H.P. împotriva Deciziei penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Casează decizia penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava. În baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține starea de arest preventiv a inculpatului H.P. Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 decembrie 2011.