ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4321/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4321/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei penale

de față,

În baza actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 284/2009 a

Tribunalului Suceava, a fost condamnat inculpatul H.P. pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. a)

C. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare și la pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o perioadă de 2 ani.

I-a fost aplicată

inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

A fost menținută

arestarea preventivă a inculpatului și s-a dedus din pedeapsa aplicată durata

reținerii și arestării preventive de la data de 07 aprilie 2009 la zi.

A fost obligat

inculpatul la plata sumei de 941,60 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare

către partea civilă Spitalul Județean de Urgență „Sf. Ioan cel Nou"

Suceava.

A mai fost obligat

inculpatului și la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 4.500

RON.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut în esență, că inculpatul H.P., la data de 06 aprilie

2009, într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul

consumului de băuturi alcoolice, cu intenție, a exercitat acte de violență, de

intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., violențe care au

condus la decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009.

Vinovăția acestuia,

în opinia instanței de fond, a rezultat din probele administrate (declarații

martori, raport de expertiză medico-legală, proces-verbal de cercetare la fața

locului).

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel inculpatul H.P.

Prin Decizia penală

nr. 42 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul

inculpatului H.P. împotriva Sentinței penale nr. 284 din 4 noiembrie 2009 a

Tribunalului Suceava, s-a dedus în continuare arestarea preventivă a

inculpatului și a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Instanța de apel a

constatat că instanța de fond a realizat o justă interpretare și apreciere a

probelor, stabilind în mod corect situația de fapt și de drept, fapta

inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de

art. 174 alin. (1) - 175 lit. i) C. pen.

Au fost audiați

martorii D.I.P., C.C., B.A.V., C.M., C.T.D., C.T., O.V., M.G. și de asemenea a

fost admisă proba privind efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală

care să stabilească cauza decesului, obiectul cu care s-ar fi putut produce și

dacă traumatismele au fost produse de o singură persoană sau mai multe

persoane.

După administrarea

probatoriului instanța a stabilit în mod indubitabil că inculpatul este autorul

faptei care a avut drept rezultat decesul victimei C.G.

În ceea ce privește

încadrarea juridică, s-a apreciat că inculpatul a acționat cu intenție și nu a

scăpat, din greșeală, toporul în cazul victimei, încadrarea corectă dată faptei

fiind cea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i)

C. pen.

Instanța de

prim-control judiciar a considerat că pedeapsa aplicată a fost corect

individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul H.P., criticând

hotărârea prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 10, art. 385

8

pct. 17 și art. 385

8

pct. 14 C. proc.

pen.

Prin Decizia penală

nr. 3187 din 16 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a admis recursul declarat de inculpatul H.P., s-a casat în

totalitate Decizia penală nr. 42 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava și

s-a trimis cauza spre rejudecare, cu menținerea stării de arest preventiv a

inculpatului.

Pentru a pronunța

această decizie s-a reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei

probe esențiale, suplimentul la expertiza medico-legală efectuat în apel,

urmând ca în rejudecare instanța de prim control judiciar să verifice apărările

inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, să clarifice toate

contradicțiile existente între probatoriul administrat și să arate motivat care

sunt probele pe care se fundamentează hotărârea și care au fost înlăturate.

Reînvestită cu

soluționarea apelului declarat de inculpatul H.P., Curtea de Apel Suceava a

dispus reaudierea tuturor martorilor din lucrări audiați în faza de urmărire

penală și cercetare judecătorească, în fața instanței de fond și apel în primul

ciclu procesual.

Prin Decizia penală

47 din 20 mai 2011 Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul declarat

de inculpatul H.P. aflat în Penitenciarul Botoșani, împotriva Sentinței penale

nr. 284 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava.

În temeiul art. 381

alin. (1) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării preventive a

inculpatului de la 4 noiembrie 2009 la zi.

În temeiul art. 383

alin. (1

1

) coroborat cu art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de

arest preventiv a inculpatului.

A obligat apelantul

inculpat să plătească statului cheltuieli judiciare.

Instanța de prim

control judiciar a constatat că situația de fapt și încadrarea juridică dată

faptei de către instanța de fond sunt corect reținute, vinovăția inculpatului

rezultând din probele administrate.

S-a reținut că după

deplasarea victimei în intersecție pe strada Bălții prin acel loc nu a mai

trecut nicio persoană, singura persoană care la scurt timp a urmat victima a

fost inculpatul H.P. S-a considerat că declarația martorei B.M. care a relatat

că pe strada Bălții s-a deplasat înaintea inculpatului grupul de tineri de

etnie romă format din D.I.P., B.A.V. și C.C., nu se coroborează cu alte probe.

Cei trei tineri în momentul în care au descoperit partea vătămată au arătat că

inculpatul H.P. era în preajma acesteia, înarmat cu un topor.

Apărarea inculpatului

în sensul existenței unei agresiuni îndreptate împotriva sa și a victimei de

către persoane necunoscute nu a fost confirmată de probatoriul administrat.

În susținerea

vinovăției inculpatului a fost considerată relevantă și declarația martorului

C.T. care a relatat că într-o primă discuție cu inculpatul acesta a recunoscut

că a lovit victima, precum și actele medico-legale.

Având în vedere

concluziile raportului medico-legal a fost exclusă posibilitatea reținerii în

sarcina inculpatului a infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal a declarat recurs inculpatul H.P., criticând-o prin

prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

1

,

17

2

și 18 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei atacate,

întrucât instanța nu a respectat Decizia de casare nr. 3187 din 16 septembrie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că a reaudiat martorii,

făcând aprecieri doar asupra neconcordanțelor existente în declarațiile

acestora, dar fără a lămuri situația de fapt. Nu a analizat punctul 2 al

casării care se referea la analiza suplimentului de expertiză și nu a audiat martorul

C.T. și nici contradicțiile existente în raportul întocmit de acesta.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul inculpatului H.P. prin prisma cazurilor

de casare invocate, cât și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen. îl consideră fondat pentru următoarele considerente:

Din analiza

conținutului hotărârii atacate rezultă că susținerile inculpatului H.P.

referitoare la nerespectarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, sunt reale. Instanța de

prim control judiciar nu a analizat și nici nu a administrat toate probele care

erau necesare pentru lămurirea cauzei, în vederea aflării adevărului și

respectării principiului prezumției de nevinovăție.

Astfel, instanța nu

valorifică declarațiile martorilor în sensul de a le reține pe cele care

corespund adevărului și a le înlătura motivat pe cele care nu se coroborează cu

celelalte probe, nu lămurește contradicțiile existente în declarațiile

martorilor, omițând să efectueze confruntarea între martori, ci se limitează în

a constata că neconcordanțele s-ar datora modului diferit de percepere și

relatare a informațiilor, a timpului relativ mare scurs de la data producerii

evenimentelor până la reaudiere sau a gradului de instrucție a martorilor, cât

și a atitudinii obiective de neincriminare pe care au adoptat-o acesta.

Instanța de apel deși

își întemeiază hotărârea de condamnare a inculpatului pe declarația martorului

C.T. a omis să-l audieze, deși depoziția acestuia era relevantă, întrucât a

fost cel care a consemnat în raportul întocmit în calitate de organ de poliție

că inculpatul H.P. a recunoscut că el ar fi fost cel care a lovit victima.

Audierea acestui

martor se impune pentru a se lămuri dacă într-adevăr acest fapt corespunde

adevărului, întrucât inculpatul a învederat că la data de 7 aprilie 2009, când

se susține că a avut discuția cu martorul, inculpatul nu se afla la cercetarea

la fața locului, ci era reținut (ora 16

00

); s-a mai consemnat în

raport, în mod contradictoriu cu probele existente, că partea vătămată era

decedată la 8 aprilie 2009, deși decedase la 09 aprilie 2009 orele 21

00

,

fapt ce creează îndoieli cu privire la corectitudinea celor consemnate în

raport de către martorul C.T.

De asemenea, instanța

omite să se pronunțe pe declarațiile martorilor (B.M., Ț.D.) care în opinia

inculpatului se coroborează cu răspunsul comisiei de avizare și control al

actelor medico-legale pct. 5 și astfel nu analizează argumentat și apărarea

inculpatului privind posibilitatea decesului victimei ca urmare a căderii

accidentale.

Astfel martora Ț.D. a

arătat „am văzut inculpatul și partea vătămată venind împreună și ținându-se

unul de altul. Înainte de a se despărți inculpatul de victimă aceasta a căzut

jos, lovindu-se cu capul de asfalt în partea laterală", iar răspunsul

comisiei de avizare și control al actelor medico-legale la punctul 5

menționează „că leziunile tanatogeneratoare s-au putut produce prin lovire

activă cu obiect contondent, fără a putea preciza natura acestuia, nefiind

exclusă producerea lor prin cădere cu impact cranian cu neregularitățile

solului".

De asemenea, o serie

de contradicții existente în declarațiile martorilor referitoare la prezența și

a altor persoane în preajma victimei, precum și a momentului în care acestea

s-au deplasat către zona în care a fost găsită victima nu au fost lămurite de

instanța de apel, deși aceasta o putea face printr-o confruntare a martorilor.

Martorul C.M.S. arată

„una dintre persoanele de etnie romă al cărui nume nu-l cunosc, în momentul

când inculpatul s-a îndreptat la vale a rupt un leaț din gard și s-a dus spre

Lipoveni. Inculpatul a „trecut primul spre stradă cu toporul spre Lipoveni,

după care a fost urmat de cele trei persoane de etnie romă."

Martorul I.D.

recunoaște că a rupt împreună cu prietenii săi leațuri de gard, dar nu mai

precizează dacă a plecat spre Lipoveni după ce și inculpatul a plecat.

Martorul C.C. nu-și

mai amintește ceea ce s-a întâmplat în prima parte (dacă l-a văzut pe inculpat

cu un topor, dacă el și prietenii săi au rupt leațuri dintr-un gard) a

incidentului, însă face precizări clare cu privire la momentul în care a fost

găsită victima, fapt ce naște unele îndoieli cu privire la sinceritatea sa,

instanța de apel neinsistând asupra lămuririi acestor aspecte.

Martora B.M.R. afirmă

faptul că una din persoanele de etnie romă a rupt un leaț din gard și s-a dus

spre Lipoveni înaintea inculpatului. A auzit o bufnitură și s-a îndreptat spre

acel loc. În timp ce se deplasau în direcția zgomotului s-au întâlnit cu I.,

care le-a povestit despre victimă. Or instanța nu a analizat aceste aspecte: ce

căuta I. singur în acea zonă, de ce au fost rupte leațurile din gard; când au

plecat cei trei romi spre Lipoveni - înaintea inculpatului sau după.

În concluzie, față de

cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că se impune readministrarea unor

probe care să lămurească cauza sub toate aspectele, pentru a fi cunoscute

împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop în care s-a

săvârșit fapta, împrejurările care influențează asupra gradului și caracterului

răspunderii, fie în defavoarea, fie în favoarea inculpatului, aspecte asupra

cărora instanța de apel nu s-a aplecat, astfel încât vinovăția inculpatului să

rezulte cu certitudine din probele care au fost analizate sub toate aspectele.

Or, probele

administrate până la acest moment prezintă o serie de contradicții care trebuie

lămurite, instanța de judecată având obligația legală de a afla adevărul pe

baza probelor în fiecare cauză penală, ceea ce implică desfășurarea unei

activități probatorii complete, cu verificarea tuturor împrejurărilor de fapt

și de drept în vederea aflării adevărului. Rolul activ al autorităților

judiciare este examinat în raport cu această obligație, astfel încât, atunci

când au rămas împrejurări nelămurite prin probe, aspecte contradictorii, se

consideră că nu a fost exercitat rolul activ și ca urmare, probatoriul trebuie

continuat în vederea lămuririi acestor împrejurări.

În acest context,

Înalta Curte consideră că hotărârea se impune a fi casată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de apel, conform art. 385

15

pct. 2 lit.

c) alin. (4) C. proc. pen., în vederea verificării și clarificării tuturor

contradicțiilor existente în probatoriul administrat. În acest sens va dispune:

- audierea martorului

C.T., eventual confruntarea acestuia cu inculpatul H.P.

- reaudierea

martorilor B.M., C.M.S., C.C. și I.D.P. și confruntarea lor și se va insista

asupra lămuririi contradicțiilor învederate mai sus, instanța urmând să dea

dovadă de rol activ și în ceea ce privește audierea martorului C.C., insistând

ca acesta să relateze în mod obiectiv și aspectele în care este implicat el și

prietenii săi. Raportarea conținutului declarațiilor martorilor astfel audiați

la conținutul și concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuată în

cauză și aprecierea instanței cu privire la necesitatea efectuării unei noi

expertize medico-legale în cazul în care s-ar ivi contradicții evidente care nu

ar putea fi lămurite în alt mod. De asemenea instanța de fond va insista cu

ocazia audierii martorilor, asupra lămuririi relației dintre aceștia (va ține

seama de eventualul subiectivism al unora dintre aceștia).

Constatând că este

necesară administrarea de probe, celelalte motive de recurs invocate de către inculpat

vor fi avute în vedere și analizate în concret de către instanța de rejudecare.

Este adevărat că

soluția de trimitere spre rejudecare tinde să înfrângă principiul judecării

cauzei într-un termen rezonabil, garanție de natură procedurală dar, potrivit

art. 385

15

pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., în ipoteza în

care instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție și aceasta

constată că e necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către

instanța a cărei hotărâre a fost casată. Această soluție respectă și dreptul

inculpatului la un proces echitabil prin posibilitatea unei cenzuri ulterioare

a hotărârii ce va fi pronunțată prin luarea în considerare și a probelor ce

urmează a fi administrate potrivit prezentei decizii.

Cu privire la starea

de arest preventiv a inculpatului H.P., Înalta Curte constată că temeiurile

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Luarea și menținerea

măsurii arestului preventiv se face ținându-se seama de scopul acestei măsuri,

de gradul de pericol social al infracțiunii presupusă a fi săvârșită de

inculpat (art. 175 C. pen.).

În raport de

gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată recurentul

inculpat (Kusyk contra Polonia), de participarea acestuia la presupusa

săvârșire a infracțiunii, așa cum rezultă cu deosebire din probele administrate

și de necesitatea unei prevenții generale, Înalta Curte constată că temeiul

avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, așa încât se impune

menținerea acestei măsuri (Hesse contra Austria).

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Letellier

c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o

recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de

natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în

considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului

public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în

pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind

libertatea individuală.

în jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să

împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită

noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei) sau să tulbure ordinea publică

(Letellier contra Franței).

Înalta Curte constată

că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv pericolul ca

inculpatul să tulbure ordinea publică.

Înalta Curte

apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea

sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea

încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta

având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de fapte

care pun în pericol viața.

Într-o societate

democratică drepturile oricărei persoane la viață sunt valori fundamentale care

trebuie protejate.

Neluarea sau

nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în

care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea

gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice

în realizarea actului de justiție, consecințe incompatibile cu principiul unei

societăți democratice.

Argumentele potrivit

cărora în cauză s-a depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei

măsuri nu pot fi reținute cu atât mai mult cu cât în aprecierea duratei

rezonabile a detenției, potrivit art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului se analizează „in concreto", în funcție de trăsăturile

fiecărui caz în parte, considerentele de genul: probatoriul amplu de

administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților

au relevanță în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când

se face o apreciere asupra duratei rezonabile a prevederii din perspectiva art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Allenet de Ribemont

vs. Franța).

În cauză, raportat la

natura cauzei, complexitatea acesteia, termenul rezonabil nu a fost depășit.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și

circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de

nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului,

constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

subzistă, astfel că privarea sa de libertate în această fază a procesului penal

e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate

un pericol actual și real pentru ordinea publică.

Așa fiind, detenția

provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele cerute de legea

internă cât și cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar existența unei

hotărâri de condamnare care chiar dacă nu are caracter definitiv este de natură

să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului (Wemhoff contra

Germaniei).

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul H.P.

împotriva Deciziei penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curții de Apel Suceava,

secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează decizia

penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.

În baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține starea

de arest preventiv a inculpatului H.P.

Onorariul parțial al

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă

de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 decembrie 2011.