ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4281/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4281/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei penale de față;
În
baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
decizia penală nr. 197 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală,
în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelul
declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și
apelul declarat de partea civilă P.A.C. prin reprezentant legal împotriva
sentinței penale nr. 79 din 2 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București,
secția a II-a penală.
A constatat că inculpatul a fost
reținut la 7 iunie 2006.
În
baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată apelanta
la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea
a reținut că prin sentința penală nr. 79 din 2 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul
București, secția a II-a penală, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.
la art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatului C.N., pentru săvârșirea
infracțiunii prev. de art. 197 alin. (3) C. pen.
În
baza art. 192 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. a fost obligată
partea vătămată la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul
a reținut că, prin plângerea adresată Inspectoratului de Poliție Județean Ilfov
la data de 06 iulie 2006, petenta P.G.V. sesiza organelor de poliție faptul că fiica
sa R.A.C., în vârstă de 10 ani, de aproximativ 1 an și jumătate, a fost abuzată
sexual, de către numitul C.N., solicitând a se lua măsurile legale care se impun.
Efectuându-se cercetări în cauză, organele
de poliție au procedat la audierea minorei, a mamei sale, a intimatului, precum
și a martorilor D.L.E., N.D.,
F.G., C.D., P.G.A., G.M.,
G.S.E., M.C., T.C.G., D.E.
S-a efectuat testul poligraf asupra intimatului
de către Agenția Internațională de Investigații C. la data de 19 iulie 2006 și s-au
efectuat fotografii judiciare ale minorei cu ocazia unui eveniment din familie,
respectiv, celebrarea zilei onomastice a fiului intimatului.
În
cauză a fost emisă ordonanța de reținere din 07 iunie 2006
pe numele învinuitului C.N. și s-a pus în mișcare acțiunea penală prin ordonanța
din data de 08 iunie 2006 pentru săvârșirea de către intimat a infracțiunii prev.
de art. 202 și art. 201 C. pen.
La data de 12 februarie 2008, s-a emis
Ordonanța nr. 791/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu prin care
se reține că: având în vedere că la data săvârșirii faptelor sesizate, persoana
vătămată R.A.C., „Avea vârsta de doar 9 ani, lipsindu-i prin urmare, discernământul
necesar exprimării unui consimțământ valabil la raportul sexual, actul sexual de
orice natură întreținut în asemenea condiții, nu realizează elementele constitutive
ale infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C.
pen., ci pe cele ale infracțiunii de viol în forma agravată, prevăzută de art. 197
alin. (3) C. pen., fapta fiind săvârșită, fără constrângere, asupra unei persoane
care, datorită vârstei, se afla în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima
voința.
Întrucât
din materialul probator al dosarului rezultă
date și indicii temeinice privind săvârșirea de către numitul C.N. a infracțiunii
de viol asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, faptă prevăzută
și pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen., dosarul a fost declinat spre competentă
soluționare Parchetului de pe lângă Tribunalul București".
Prin rezoluția nr. 641/P/2008 din 25 septembrie
2009 Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus, în baza art. 10 lit.
d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de numitul C.N. pentru săvârșirea
infracțiunii prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. și declinarea competenței de
soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, în
vederea continuării urmăririi penale sub
aspectul săvârșirii infracțiunilor
prev. de art. 201 alin. (2) și art. 202 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei soluții au formulat plângere,
atât mama minorei, petenta P.G.V., cât și intimatul C.N.
Prin rezoluția nr. 3009/II-2/2008 din 14
mai 2009 prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, soluționând
plângerile, le-a admis în parte și a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului
C.N. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., art.
201 alin. (2) și art. 202 alin. (1) C. pen.
De asemenea, a dispus neînceperea urmăririi
penale față de numitul C.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de
art. 197 alin. (3) C. pen.
Fiind supusă în continuare controlului
intern de legalitate în cadrul structurii Ministerului Public, întrucât soluția
prim-procurorului a modificat în parte soluția dată de procurorul de caz, cauza
a fost înaintată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care, examinând
plângerea formulată de petenta P.G.V. împotriva rezoluției nr. 3009/II-2/2008 din
14 mai 2009 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a
dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii.
Potrivit dispozițiilor art. 278
1
C. proc. pen., petenta P.G.V. s-a adresat instanței de judecată, solicitând că prin
hotărârea ce se va pronunța să se dispună desființarea rezoluției nr. 641/P/2008
din 25 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, modificată,
în parte, prin rezoluția nr. 3009/II-2/2008 din 14 mai 2009 a prim procurorului
parchetului de pe lângă Tribunalul București și reținerea în fond a cauzei spre
competență.
Prin încheierea de ședință din 02 aprilie
2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, s-a admis plângerea petentei,
instanța apreciind că „este sesizată cu această infracțiune, respectiv art. 197
alin. (3) C. pen., de competența Parchetului de pe lângă Tribunalul București",
reținând cauza spre competenta soluționare, din probele administrate în cauză rezultând
elemente suficiente care să contureze situația de fapt.
După pronunțarea acestei încheieri dosarul
a fost remis pentru realizarea unei noi repartiții aleatorie, în raport de decizia
nr. 15/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De remarcat este împrejurarea că în cauză
instanța fondului investită cu soluționarea plângerii a omis, în pronunțarea acestei
soluții, decizia nr. 48/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat
în concret ca în cadrul plângerii formulată împotriva rezoluției, ordonanței și
dispoziției din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale
sau clasarea, instanța investită nu poate pronunța soluția pronunțată de art. 278
1
alin. (8) lit. c) C. proc. pen. (încheiere care însă este supusă cenzurii instanței
superioare numai o dată cu fondul cauzei).
Primind cauza spre competentă soluționare,
s-a procedat la audierea părții vătămate și a martorilor din acte, apreciind că
în cauză sunt incidente dispozițiile art. 290 C. proc. pen., dat fiind vârsta fragedă
a minorei și obiectul cauzei.
În
raport de ansamblul probator administrat în cauză, tribunalul
a reținut în esență următoarea situație de fapt:
Între cele două familii, respectiv a părții
vătămate și a inculpatului exista o situație conflictuală mai veche, pe fondul disputării
unor litigii civile asupra imobilului în care au locuit o perioadă în comun.
Se impune precizarea că mama părții vătămate,
numita P.G. „s-a combinat" cu tatăl șotiei inculpatului și dat fiind unele
pretenții materiale ale acesteia părțile, la un moment dat, au intrat în conflict,
declanșând o serie de litigii de natură civilă.
Din depozițiile martorelor T.G. - verișoara
părții vătămate și D.E. - menajera familiei P., a rezultat în lunile decembrie 2005
și respectiv iunie 2006 partea vătămată R.A.C. ar fi relatat acestora că inculpatul,
în repetate rânduri, sub diverse pretexte, ar fi întreținut cu aceasta acte sexuale
orale și ar fi obligat-o să vizioneze împreună filme din categoria celor pentru
adulți. Relatări despre pretinse perversiuni sexuale la care ar fi supusă de către
inculpat a relatat minora și mamei sale, ulterior fiind dusă pentru o serie de ședințe
la un psiholog.
De remarcat este împrejurarea că inculpatul
a negat în mod constant comiterea infracțiunii, susținând că minora ar fi „manipulată
de mama sa" și că interesul acestora ar fi ca relațiile dintre familia C. și
tatăl soției și respectiv socrul său să se deterioreze, iar accesul la un anumit
imobil să fie înlăturat ca atare.
De asemenea, se impune precizarea că depozițiile
martorilor audiați în cauză sunt indirecte, marea parte a acestora având la bază,
fie relatările părții vătămate, fie ale mamei acesteia.
De asemenea, trebuie remarcat că în cauză
au fost finalizate cercetările, fiind întocmit referatul de terminare a urmăririi
penale la data de 13 decembrie 2006, soluția dispusă vizând doar comiterea de către
inculpatul C.N. a infracțiunii prev. de art. 197 alin. (3) C. pen. și nu toate faptele
pentru care la un moment dat s-a formulat plângere penală.
Din coroborarea probatoriului administrat
în cauză, judecătorul cauzei va concluziona că nu se poate stabili cu certitudine,
fără echivoc, că faptele sesizate au fost comise de inculpat.
Are în vedere, în primul rând, împrejurarea
că depozițiile martorilor, parte din ele contradictorii, referitor la relațiile
dintre familia P. și familia inculpatului, însă având ca element comun un conflict
de natură patrimonială, dar și de natura morală, cauzat „de combinarea mama părții
vătămate și tatăl soției inculpatului" ultimul părăsindu-și familia.
Concluzia judecătorului a fost că urmare
a acestui conflict de ordin patrimonial, părțile au degenerat declanșând la un moment
dat nu numai discuții ce s-au concretizat în litigii civile, dar chiar și formularea
acestei plângeri.
Nici o probă din materialul probator administrat
în cauză nu confirmă în vreun mod împrejurarea că inculpatul ar fi abuzat-o sexual
pe minora R.A.C.
Astfel, în urma examinării medicale a minorei
s-a stabilit că aceasta este virgină, nu prezintă leziuni traumatice pe cap, trunchi,
membre și nici în regiunea anoperianală.
De asemenea, trebuie precizat că inculpatul
a fost supus în cursul urmăririi penale la testul poligraf, în vederea detecției
comportamentului simulat, iar din concluzia raportului de examinare întocmit de
Agenția Internațională de Investigații C. rezultă că nu au rezultat indicii orientativ
(modificări de trasee) semnificative, caracteristici simtomatologiei stresului emoțional
față de răspunsurile subiectului.
Din raportul de evaluare a condiției psihologice
întocmit de Fundația Internațională pentru Copii și Familie, a rezultat că partea
vătămată nu prezintă tulburări prosexice, având o bună atenție concentrată și distributivă,
nefiind prezente tulburări ale funcției amnezice. S-a constatat că minora prezintă
o serie de tulburări de somn și s-a recomandat angajarea copilului într-o
cură
psihoterapeutică de durată medie cu scopul dezangajării din condiția de victimă.
Interpretând acest raport, judecătorul
cauzei a considerat că în condițiile în care toate considerentele acestui raport
este argumentat pe faptul că minora prezintă o dezvoltare psihomotorie normală potrivită
vârstei sale, fără a prezenta afecțiuni de natură psihică, atât la nivelul motricitatii,
cât și a conduitei sale, împrejurarea că totuși se menționează existența a anumitor
tulburări de comportament nu sunt definitorii pentru a crea convingerea judecătorului
că acestea ar fi datorate unei anumite traume, datorate conduitei inculpatului.
Pentru toate considerentele reținute mai
sus, judecătorul cauzei a concluzionat că în cauză nu a rezultat vinovăția inculpatului
în comiterea faptelor reclamate de partea vătămată.
Împotriva sentinței penale au declarat
apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă
P.A.C. prin reprezentant legal.
În
motivarea scrisă a apelului Ministerul Public a arătat că
în mod greșit a fost admisă plângerea formulată de partea vătămată, cu încălcarea
deciziei in interesul legii nr. 48/2007, care stabilește că, in situația unei soluții
de neîncepere a urmăririi penale, nu poate fi aplicat art. 278
1
alin. (8) lit. c) C. proc. pen.
Reprezentantul Ministerului Public a arătat
că nu susține acest motiv de apel, dat fiind faptul că pentru aceeași faptă s-a
început urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 198 alin.
(1), art. 201 și art. 202 C. pen., fiind pusă în mișcare acțiunea penală pentru
art. 201 și art. 202 C. pen., astfel că nu are nici un fel de relevanță ce calificare
juridică primește fapta, dacă pentru fapta în sine, ca atare, s-a început urmărirea
penală, astfel că instanța putea să rețină cauza spre judecare.
Dat fiind faptul că apelul parchetul este
doar în favoarea inculpatului, reprezentantul parchetului a extins motivele de apel
și a arătat că intimatul inculpat a fost reținut în data de 6 iunie 2006 și chiar
dacă s-a pronunțat o soluție de achitare, se impunea a se avea în vedere și respectiva
reținere.
Analizând susținerea Ministerului Public,
Curtea a constatat că într-adevăr în cauză a fost începută urmărirea penală, mai
mult, pusă în mișcare acțiunea penală prin ordonanța procurorului din data de 08
iunie 2006, dispunându-se
prin rezoluția prim procurorului
Parchetului de pe lângă Tribunalul București scoaterea de sub urmărire penală a
inculpatului C.N. sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 198 alin. (1), art.
201 alin. (2) și art. 202 alin. (1) C. pen., precum și neînceperea urmăririi penale
sub aspectul infracțiunii prev. de art. 197 alin. (3) C. pen.
În
aceste condiții, în cauză nu s-a pronunțat o soluție clasică
de neîncepere a urmăririi penale, ci practic a fost avută în vedere încadrarea juridică
a aceleiași fapte pretins săvârșite de inculpat, dispunându-se scoaterea de sub
urmărire penală pentru infracțiunile menționate.
Atâta vreme cât soluția cu privire la situația
de fapt a fost, în realitate, una de încadrare juridică a acestora în normele de
incriminare prev. de art. 198 alin. (1), art. 201 alin. (2) și art. 202 alin.
(1) C. pen., pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, nu este aplicabilă
în cauză decizia în interesul Legii nr. 48/2007, care stabilește că, în situația
unei soluții de neîncepere a urmăririi penale, nu poate fi aplicat art. 278
1
alin. (8) lit. c) C. proc. pen., astfel că Tribunalul a reținut cauza spre judecare.
Referitor la împrejurarea că s-a omis a
se constata reținerea, Curtea a constatat că într-adevăr în cauză inculpatul a fost
reținut la data de 07 iunie 2006, prima instanță omițând să menționeze acest aspect
în minuta sentinței penale, însă o asemenea împrejurare nu poate duce la desființarea
sentinței.
Instanța de apel poate ea însăși să îndrepte
această omisiune, prin decizia ce urmează a se pronunța în cauză, constatând că
inculpatul a fost reținut la data de 07 iunie 2006.
Având în vedere faptul că Ministerul Public
nu a înțeles să susțină motivul de apel privind greșita admitere a plângerii formulată
în baza dispozițiilor art. 278
1
C. proc. pen., Curtea urmează a respinge
apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca nefondat.
Partea civilă P.A.C. a criticat sentința
penală sub aspectul greșitei achitări a inculpatului C.N., arătând că probatoriul
administrat în cauză confirmă împrejurarea că inculpatul a comis infracțiunea de
viol prev. de art. 197 alin. (3) C. pen.
Primul motiv de apel vizează faptul că
instanța de fond nu a motivat soluția de achitare pe art. 10 lit. d) C. proc. pen.
La o simplă verificare a dispozitivului
și a considerentelor hotărârii, se constată că instanța a dispus achitarea inculpatului
în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., motivând
soluția în consecință și precizând care sunt motivele pentru care apreciază că fapta
nu există.
Din moment ce soluția de achitare a fost
pronunțată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,
este evident că instanța a motivat cu referire la acest text, iar nu la dispozițiile
art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În
al doilea motiv de apel critică soluția instanței de fond,
care a reținut că P.G. ar fi avut o relație cu inculpatul și ar fi vrut să-i ia
acestuia averea, neexistând vreo faptă penală comisă în cauză.
În
opinia apărării, hotărârea instanței de fond este lovită de
nulitate absolută, prev. de art. 197 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., însă nu
se precizează, nici în scris nici în susținerea motivelor de apel, în ce constă
această nulitate absolută, pentru ca instanța de apel să poată verifica susținerile
apărării.
S-a mai arătat că atâta vreme cât poliția
și parchetul apreciază că există probe și iau măsura reținerii inculpatului, iar
instanța a admis plângerea formulată în baza art. 278
1
C. proc. pen.,
rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat.
Curtea a constatat că această afirmație
a apărării nu are suport legal, simpla apreciere - inițială, de altfel, a organelor
de cercetare penală și a procurorului - că ar exista indicii în sensul comiterii
unei fapte prevăzute de legea penală nefiind suficientă pentru a se stabili vinovăția
inculpatului; vinovăția unei persoane poate fi stabilită numai de instanța de judecată,
după administrarea probelor și efectuarea cercetării judecătorești. în lipsa probelor
nici măcar opinia judecătorului care a admis plângerea nu are relevanță în cauză,
fiind necesar a se proceda la judecată, cum de altfel s-a și întâmplat.
Referitor la motivul de apel vizând greșita
achitare a inculpatului, Curtea a constatat că acesta este nefondat.
Instanța de apel a procedat la audierea
martorului R.A., tatăl părții vătămate, precum și la audierea martorului O.M., propus
de către inculpat.
Împrejurarea
că aceștia sunt rude cu părțile nu afectează
legalitatea probei, din moment ce au fost propuși de către părți
și
au fost de acord să dea declarații în cauză, potrivit art. 80 C. proc. pen.
Din declarațiile martorului R.A. nu rezultă
absolut nici un element de fapt care să conducă la stabilirea vinovăției inculpatului;
martorul, deși tatăl părții vătămate, nu a perceput nimic în mod direct, arătând
că nu a observat nimic suspect în comportamentul părții vătămate. Toate aspectele
la care face referire le cunoaște, conform propriilor spuse, de la P.G. sau de la
partea vătămată.
Martorul face afirmații hazardate cu privire
la un presupus polițist „care ar fi tras sforile în privința martorilor" și
care l-ar fi rugat să nu depună plângere la poliție, deși din propriile declarații
rezultă că la momentul la care s-ar fi întâlnit cu acesta, plângerea era deja înregistrată
la poliție de către P.G.
Tot martorul relatează că nici el, nici
concubina și nici partea vătămată nu au fost vreodată în locuința inculpatului pentru
a face baie, iar partea vătămată nu are nicio verișoară, numita C. - audiată ca
martoră în dosar - nu a venit niciodată singură în locuința lor, ci numai însoțită
de mama ei, afirmație ce contrazice atât cele susținute de partea vătămată cât și
cele susținute de martora T.C.
Tot martorul, fără a fi întrebat de instanță,
insistă în mod suspect asupra împrejurării că inculpatul locuia în casa proprietatea
martorului, că această casă ar fi construit-o împreună cu P.G. din anul 1998, ceea
ce confirmă considerațiile primei instanțe în sensul existenței unui litigiu de
natură patrimonială între părți.
Dincolo însă de acest aspect, mai puțin
relevant asupra situației de fapt, este însă împrejurarea că din nicio probă obiectivă,
directă sau indirectă, nu rezultă cele relatate de partea vătămată.
Declarația părții vătămate este extrem
de detaliată pentru un copil care se presupune că ar fi fost traumatizat, ba dimpotrivă,
se poate observa că aceasta găsește o reală plăcere în a relata presupusele relații
cu inculpatul. Tot din declarația părții vătămate rezultă și motivul care a declanșat
toate acestea - faptul că într-o zi a fost surprinsă de fiica menajerei vizionând
un film porno, și a trebuit să dea o explicație mamei sale pentru aceasta.
Același lucru reiese și din declarația
numitei P.G., dată la 07 iunie 2006 în fața organelor de poliție.
Acest aspect a fost observat și de psiholog,
care menționează în raportul de evaluare a condiției psihologice că minora „exprimă
în mod consecvent și voluntar dorința de a vorbi despre agresiunile sexuale amintite".
De asemenea, declarația martorei T.C. este
contrazisă de declarația martorului R.A., care a arătat că aceasta nu venea niciodată
singură ci însoțită de cineva; în plus, toate relatările acesteia cu privire la
presupuse acte cu conotație sexuală între inculpat și partea vătămată nu sunt percepute
în mod direct, ci din spusele părții vătămate. Aceeași martoră arată că în locuința
părții vătămate era trasă apă cu instalație corespunzătoare, și doar dacă se oprea
apa pe stradă partea vătămată se ducea în locuința inculpatului să facă baie, însă
în mod evident, din moment ce cele două locuințe se aflau pe aceeași stradă, era
inevitabil ca apa să fie oprită simultan în ambele, și în consecință să nu existe
nici un motiv pentru ca partea vătămată să se ducă la inculpat acasă
.
Pe de altă parte, în mod mai mult decât
obișnuit, un copil de asemenea vârstă nu are motive de a face baie în timpul zilei,
o asemenea activitate ce ține de igienă având loc, fără îndoială, în timpul serii,
când părinții se află acasă, iar nu în cursul zilei.
În
plus, martora se încurcă în declarații, arătând că o vizita
pe partea vătămată numai sâmbăta și duminica, când, în mod evident, părinții părții
vătămate erau acasă, la fel și fiul inculpatului.
Martora P.G., fostă menajeră în locuința
părții vătămate, a arătat că nu a observat nimic suspect în comportamentul inculpatului
față de minoră, iar acesta o aducea uneori acasă de la școală, împreună cu fiul
său.
Nici martora D.L. nu a putut relata decât
cele aflate de la partea vătămată, însă din toate declarațiile martorilor, reiese
că partea vătămată vorbește detaliat, cu plăcere și autoadmirație despre acele pretinse
relații, iar nu ca despre lucruri negative, care ar fi traumatizat-o. Mai mult,
în declarațiile sale susține că s-ar fi deplasat în repetate rânduri în locuința
inculpatului, pentru că nu ar fi înțeles semnificația acțiunilor acestuia și avea
încredere în inculpat, însă în discuțiile cu martorii copii reiese că înțelege perfect
natura relațiilor sexuale.
În
plângerea inițială P.G. a arătat că din discuția cu fiica
sa a aflat că aceasta a întreținut relații sexuale
normale
și perversiuni cu inculpatul; același lucru este afirmat și de partea vătămată,
audiată în prezența mamei.
Martorei D.L. i-a spus minora la data de
06 iunie 2006 că a întreținut raporturi anale și orale, pentru că deși a încercat,
nu a putut suporta un act sexual normal.
Cu toate acestea, din examinarea medico-legală
a minorei, efectuată imediat după depunerea plângerii – 06 iunie 2006, a rezultat
că aceasta nu prezintă nici un fel de leziune ori urme de penetrare anterioară,
nici vaginală nici anală.
Ulterior minora și-a modificat declarația
dată în fața instanței și nu a mai făcut referire la acte sexuale normale, susținând
și că „o singură dată inculpatul a încercat să îmi introducă penisul în anus însă
a făcut acest lucru foarte puțin pentru că m-a durut". Toate afirmațiile sale
din declarația dată în fața instanței privesc acte sexuale orale, diferit de cele
susținute în cursul urmăririi penale.
Testarea poligraf a inculpatului a avut
loc la solicitarea reprezentantului legal al părții vătămate, și tot la solicitarea
acesteia testarea s-a desfășurat la „Agenția Internațională pentru Investigații",
așa cum reiese din cererea părții vătămate aflată la dosarul de urmărire penală,
însă nu a avut nici un rezultat care să îl indice vinovat pe inculpat.
Din toate aspectele prezentate rezultă
că nu există nicio probă care să ateste existența faptei cu atât mai puțin să îl
incrimineze pe inculpat, nici măcar declarațiile părții vătămate nefiind credibile.
În
aceste condiții, soluția pronunțată de prima instanță, de
achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit.
a) C. proc. pen., și de respingere a acțiunii civile în consecință, este legală
și temeinică.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs
recurenta parte civilă R.A.C., prin reprezentant legal R. (P.) G.V. criticând decizia
ca netemeinică și nelegală.
Au fost invocate cazurile de casare prevăzute
de art. 385
9
pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen.
Recurenta a susținut că există neconcordantă
între considerente și dispozitiv, întrucât achitarea este motivată conform dispozițiilor
art. 10 lit. d) C. proc. pen., dar în dispozitiv temeiul achitării este art. 10
lit. a) C. proc. pen.
În
mod neîntemeiat, a susținut recurenta, instanța a
înlăturat
unele probe cum ar fi declarațiile părții vătămate și a unor martori.
Referitor la pct. 18 din art. 385
9
C. proc. pen. a invocat că s-a comis o gravă eroare de fapt dovedită de faptul că
procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunea de act
sexual cu un minor, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., împrejurare din care
există presupunerea că s-a săvârșit o faptă.
A arătat de asemenea că în mod greșit a
fost respinsă latura civilă a cauzei.
Înalta Curte, analizând decizia recurată
prin prisma criticilor formulate, cât și prin prisma cazurilor de casare care, conform
art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen. se pot lua în considerare din oficiu,
constată că recursul formulat este nefondat.
În
cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 9 C. proc. pen., deoarece hotărârea este pe larg motivată, iar dispozitivul
acesteia nu este contrazis de considerente așa cum susține recurenta.
Temeiul achitării inculpatului este
art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în considerente se motivează că din coroborarea
expertizei medico-legale cu examenul psihologic al părții vătămate minore, rezultă
că aceasta nu a fost abuzată sexual de intimat.
Nici cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 10 C. proc. pen. nu este incident în cauză pentru că instanța s-a pronunțat
asupra tuturor probelor pronunțate arătând dacă ele au fundamentat soluția sau au
fost înlăturate, precum și asupra tuturor cererilor esențiale pentru părți, de natură
să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.
În
ceea ce privește eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare,
aceasta nu privește dreptul suveran de apreciere a probelor, ci exclusiv discordanța
între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor
aspecte evidente care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea
pe care materialul probator o susține.
În
recursul formulat nu se precizează în ce anume constă eroarea
gravă de fapt, ci se face o critică a modului cum au fost interpretate și apreciate
de către instanță probele administrate în cauză.
De aceea, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză,
urmând ca în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. să fie obligată recurenta la
cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat
de recurenta parte civilă R.A.C., prin reprezentant legal R. (P.) G.V. împotriva
deciziei penale nr. 197 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.
Respinge cererile formulate de recurenta
parte civilă și inculpatul C.N. privind plata cheltuielilor judiciare, conform
art. 193 C. proc. pen.
Obligă recurenta parte civilă la plata
sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de
50 RON pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat C.N., se va avansa din
fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 15
decembrie 2011.