CASE OF KOMMERSANT MOLDOVY v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 41827/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către o întreprindere înregistrată în Republica Moldova, Kommersant Moldovy („reclamantul”), la 17 octombrie 2002.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi și dl P. Midrigan, avocați din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

Reclamantul a pretins că încetarea activității ziarului său cu același nume a constituit o violare a articolului 10 al Convenției și că, drept urmare, dreptul său la protecția proprietății sale a fost încălcat, contrar articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost repartizată Secțiunii a Patra a Curții. La 13 iunie 2005, Președintele Secțiunii a decis să comunice Guvernului cererea. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al Convenției, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.

La 30 noiembrie 2001, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a admis pretențiile Procurorului General și a dispus încetarea activității ziarului. Instanța de judecată a reprodus declarațiile părților și a citat legislația națională aplicabilă. În hotărârea sa, ea s-a referit la titlurile enumerate în paragraful 7 de mai sus și a declarat că ea consideră că articolele:

Ca răspuns la argumentele reclamantului, instanța de judecată a constatat că:

Instanța de judecată nu a specificat care expresie sau frază a constituit o amenințare și nici nu a dat detalii suplimentare. Ea a adăugat că articolele nu au reprezentat un rezumat adecvat al discursurilor publice ale autorităților publice și, astfel, nu puteau fi exonerate de răspundere în temeiul articolului 27 al Legii presei (a se vedea paragraful 17 de mai jos). Instanța de judecată a constatat că Procurorul General l-a contactat pe editor înainte de intentarea acțiunii în judecată, după cum prevede legislația. Reclamantul a fost obligat să plătească taxa de stat în mărime de 180 de lei moldovenești.

Reclamantul a depus apel, susținând că el doar a informat publicul despre evenimentele curente și despre atitudinea și acțiunile Guvernului față de autoritățile RMN. El s-a bazat pe articolul 32 al Constituției, articolul 4 al Legii presei și pe articolul 10 al Convenției.

La 5 februarie 2002, Colegiul de Apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova a menținut acea hotărâre judecătorească, repetând argumentele instanței de judecată inferioare. Instanța de judecată a constatat

La 29 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a menținut cele două hotărâri judecătorești. De asemenea, ea a repetat în esență motivarea Judecătoriei Economice a Republicii Moldova și a constatat că reclamantul:

Articolul 32 al Constituției prevede următoarele:

Prevederile relevante ale Legii presei din 26 octombrie 1994 (Legea nr. 243-XIII) sunt următoarele:

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 10 al Convenției și al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, de încetarea activității ziarului său.

Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul articolului 10 al Convenției și al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție ridică chestiuni de drept, care sunt de o astfel de complexitate încât determinarea lor depinde de examinarea fondului și niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenții.

Reclamantul pretinde că prin dispunerea încetării activității ziarului ca urmare a articolelor sale, fără a aduce motive suficiente, instanțele de judecată naționale i-au încălcat dreptul său la libertatea de exprimare.

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Guvernul

Guvernul a acceptat că încetarea activității ziarului a constituit o ingerință în libertatea de exprimare a reclamantului, însă a declarat că ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit un scop legitim prevăzut de articolul 10 § 2 și a fost „necesară într-o societate democratică”.

Guvernul a identificat în articolele contestate aceleași fraze ca și cele menționate în paragraful 8 de mai sus, care, în opinia sa, dovedesc necesitatea de sancționare a ziarului. De asemenea, el s-a referit la următoarele fraze adiționale:

În special, el a declarat că interzicerea incitării la separatism teritorial și a manifestărilor ce atentează la regimul constituțional a fost, în mod expres, inclusă în articolul 32 al Constituției și articolul 4 al Legii presei (a se vedea paragrafele 12 și 13 de mai sus). Sancțiunea aplicată reclamantului a urmărit scopul legitim de protecție a securității naționale și integrității teritoriale ale Republicii Moldova și de protecție a reputației Președintelui Republicii Moldova și a întregii țări împotriva defăimării.

Ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”, deoarece a existat o „necesitate socială imperioasă” de a proteja integritatea teritorială a statului și securitatea națională, precum și din cauză că instanțele de judecată au adus „motive relevante și suficiente” în hotărârile lor, având în vedere relația dificilă între autoritățile moldovenești și cele ale RMN. Frazele identificate de Guvern (a se vedea paragraful 22 de mai sus) au constituit, în opinia acestuia, o amenințare pentru securitatea națională și ordinea publică. El a îndemnat Curtea să nu fie influențată de lipsa unor acțiuni violente sau a altor acțiuni ilegale din partea vreunei persoane ca urmare a publicării articolelor.

Trebuie acordată o atenție corespunzătoare îndatoririlor și responsabilităților speciale ale media, care includ investigații de bună-credință și evitarea senzaționalului. În această privință, el a atras atenția asupra atacurilor personale la adresa Președintelui Voronin, care au apărut în unele din articolele reclamantului.

Reclamantul

Reclamantul a fost de acord cu Guvernul că ingerința în drepturile sale a fost „prevăzută de lege”, însă a considerat că ea nu a fost „necesară într-o societate democratică”.

În special, reclamantul a susținut că instanțele de judecată nu au prezentat motive detaliate pentru aplicarea sancțiunii și nici măcar nu au identificat care părți din fiecare articol au creat pericol pentru siguranța publică sau pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. Doar în observațiile Guvernului s-a făcut o încercare de a aduce motive pentru ingerință.

Reclamantul a declarat că, chiar și în lumina motivelor adiționale invocate de Guvern, Curtea ar trebui să constate sancțiunea aplicată ca nefiind necesară și disproporțională. În special, în timp ce critica aspră a reprezentat o caracteristică a articolelor relevante, acele articole s-au referit la chestiuni politice cu privire la politica externă și internă a Republicii Moldova, chestiuni cărora trebuie să li se acorde o protecție specială în temeiul articolului 10. Mai mult, nu ține de Guvern sau de instanțele de judecată „să substituie propriile lor opinii cu cele ale presei în ceea ce privește tehnica de raportare care ar trebui folosită de jurnaliști” (

Principii generale

Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, iar protecția care trebuie acordată presei este de o importanță deosebită. Chiar dacă presa nu trebuie să depășească limitele stabilite

Cea mai atentă cercetare din partea Curții este cerută atunci când măsurile luate sau sancțiunile impuse de autoritățile naționale sunt capabile să descurajeze participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim (a se vedea, spre exemplu,

Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai „informației” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferență, dar și celor care ofensează, șochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunității. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea

Articolul 10 al Convenției nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar și în ceea ce privește relatările presei cu privire la chestiuni de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei libertăți presupune „obligații și responsabilități” care, de asemenea, se aplică presei. Aceste „obligații și responsabilități” pot avea însemnătate atunci când, la fel ca și în această cauză, există o întrebare cu privire la periclitarea securității naționale și a integrității teritoriale ale unui stat (

Evaluarea necesității într-o societate democratică cere Curții să determine dacă „ingerința” în cauză a corespuns unei „necesități sociale imperioase”, dacă ea a fost proporțională în raport cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de către autoritățile naționale pentru a o justifica sunt relevante și suficiente (a se vedea

Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză

Curtea este de acord cu părțile că încetarea activității ziarului în această cauză a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și că ingerința a fost „prevăzută de lege” (a se vedea paragrafele 16 și 17 de mai sus).

Ingerința ar putea fi considerată ca urmărind scopurile legitime de protecție a securității naționale și a integrității teritoriale ale Republicii Moldova, având în vedere tematica sensibilă descrisă în articolele contestate și limbajul aspru folosit uneori.

Curtea consideră că instanțele de judecată naționale nu au prezentat motive relevante și suficiente pentru a justifica ingerința, limitându-se în esență la repetarea prevederilor legale aplicabile. În special, instanțele de judecată nu au specificat care elemente din articolele reclamantului au fost problematice și în ce mod au periclitat ele securitatea națională și integritatea teritorială ale statului sau au defăimat Președintele și statul.

De fapt, instanțele de judecată au evitat orice discuție cu privire la necesitatea ingerinței. Singura analiză care a fost făcută s-a limitat la chestiunea dacă articolele ar putea fi considerate drept reproduceri cu bună-credință a discursurilor publice, pentru care reclamantul nu ar fi putut purta răspundere în conformitate cu legislația națională.

În lumina lipsei motivelor aduse de instanțele de judecată naționale, Curtea nu este convinsă că ele „au aplicat standarde care sunt conforme cu principiile consfințite de articolul 10” sau că ele „s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante” (a se vedea

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenției.

De asemenea, reclamantul a pretins că încetarea activității ziarului i-a încălcat dreptul la protecția proprietății sale garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:

Guvernul a declarat că reclamantul,

Curtea consideră că consecințele economice ale hotărârii judecătorești de încetare a activității reclamantului nu ridică o chestiune separată de cea examinată mai sus în temeiul articolului 10. Ele vor fi luate în considerație la examinarea pretenției reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a pretins 32,773 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material cauzat ca rezultat al încetării activității ziarului său. El și-a bazat estimările veniturilor ratate pe venitul său din ultimul an de activitate până la încetarea activității sale. Potrivit declarației sale fiscale pentru anul 2001, întreprinderea a avut un profit de 94,280 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a EUR 5,893 în acea perioadă), pe care reclamantul l-a înmulțit astfel încât să ia în considerație cei patru ani pe parcursul cărora el a fost împiedicat să activeze. Suma solicitată a inclus, de asemenea, datoriile acumulate de reclamant față de terțe persoane ca urmare a incapacității sale de a le plăti. Deși ulterior a fost editat un nou ziar, acesta nu era editat de reclamant.

Guvernul a contestat mărimea compensațiilor pretinse de reclamant. El a notat că datoriile acumulate față de persoane terțe în virtutea contractelor încheiate înainte de încetarea activității ar fi existat în orice caz și că ar fi fost plătite din profiturile pretinse în fața Curții. În ceea ce privește calcularea acelor profituri, Guvernul a declarat că performanța economică a reclamantului s-ar fi putut înrăutăți odată cu trecerea anilor și că declarația fiscală a luat în considerație profiturile înregistrate din toate aspectele activității reclamantului, și nu doar din publicație.

Curtea este de acord cu Guvernul că datoriile acumulate în virtutea contractelor semnate până la hotărârea judecătorească de încetare a activității ziarului ar fi existat indiferent de acea hotărâre judecătorească. Astfel, ea respinge această parte a cererii reclamantului.

Curtea consideră, în mod clar, că reclamantul trebuia să fi suferit prejudicii materiale ca urmare a încetării activității ziarului său. Ea constată că o anumită parte a veniturilor ratate a fost confirmată prin declarația fiscală a reclamantului pentru anul imediat anterior încetării activității ziarului.

În ceea ce privește argumentul Guvernului că declarația a inclus profituri din diverse activități prevăzute în actele constitutive ale reclamantului, nu a fost prezentată nicio probă care să contrazică declarația reclamantului că el nu s-a angajat în nicio altă activitate decât cea de editare a ziarului. Totuși, Curtea observă că ziarul reclamantului,

Făcând o apreciere generală pe o bază echitabilă și luând în considerație pretențiile reclamantului legate într-un fel de pretențiile sale cu privire la prejudiciul moral (a se vedea paragrafele 50-52 de mai jos), Curtea acordă reclamantului EUR 8,000.

Reclamantul a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin încetarea activității ziarului său. El a declarat că, ca rezultat al încetării activității, reputația sa a fost afectată serios prin imposibilitatea de a-și onora obligațiile sale contractuale, concedierea tuturor angajaților săi și prin imposibilitatea de a-și planifica sau continua activitatea. Mai mult, administrația reclamantului a fost șocată de hotărârea judecătorească de încetare a activității ziarului.

Guvernul nu a fost de acord cu această pretenție și a declarat că orice prejudiciu cauzat reclamantului a fost rezultatul propriului său comportament lipsit de etică, neprofesionist și abuziv, care a insultat grav statul. Reclamantul a fost sancționat după ce instanțele de judecată au apreciat adecvat interesele în cauză, inclusiv rolul deosebit pe care dreptul la libertatea de exprimare îl joacă într-o societate democratică. Mai mult, administrația reclamantului ar fi putut fi șocată cu greu de sancțiune, deoarece ea a fost avertizată să sisteze publicarea materialelor relevante, iar legislația, în mod clar, a inclus posibilitatea unei hotărâri judecătorești de încetare a activității unui ziar. Mai mult, reclamantul nu a dovedit faptul că neîndeplinirea obligațiilor sale contractuale i-a afectat în vreun fel reputația.

Curtea consideră că diferitele argumente în baza cărora reclamantul a pretins compensații pentru prejudiciul moral sunt reflectate în calculul compensației acordate de Curte cu titlu de prejudiciu material. Din acest motiv, nu este necesar de a acorda compensații separate cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamantul a pretins EUR 2,666 cu titlu de costuri și cheltuieli, dintre care EUR 2,625 au fost costuri de reprezentare, iar EUR 41 au fost cheltuieli de traducere. El s-a bazat pe un contract încheiat cu reprezentanții săi și pe o listă a orelor lucrate de acești reprezentanți asupra cauzei sale. Onorariul pretins pentru o oră de lucru a fost de EUR 75.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse. El a notat mai întâi că reprezentantul reclamantului nu a prezentat lista orelor lucrate asupra cauzei la care el s-a referit în pretențiile sale cu privire la satisfacția echitabilă. Ulterior, el a cerut Curții să respingă prezentarea întârziată de către reclamant a listei orelor lucrate de către reprezentantul său asupra cauzei.

Curtea reamintește că, pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare și rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu,

În această cauză, hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă EUR 1,500 cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.