ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4976/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4976/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față,

din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1474 din 14

martie 2011, Tribunalul Timiș, a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantul H.C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș.

Pentru a pronunța astfel, Tribunalul a

reținut că se solicită acordarea de despăgubiri morale și materiale, în

condițiile prevăzute de art. 1, 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009,

respectiv art. 998 și urm. C. civ., temeiul de drept reprezentat de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit a) Teza

I

din Legea nr. 221/2009 fiind însă declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicată în

M. Of. din 15 noiembrie 2010, iar, conform art. 147 alin. (1) din Constituția

României, dispozițiile declarate neconstitutionale își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, daca, în acest interval

Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

termenul împlinindu-se la 30 decembrie 2010, astfel ca textul de lege menționat

și-a pierdut eficienta juridică, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata

și urmând a fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește despăgubirile materiale,

tribunalul a constatat că o astfel de pretenție este prescrisă, întrucât, conform

art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de 3 ani a început să curgă

de la data 01 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România

și s-a împlinit pe data de 31 decembrie 1992, regula generală privind începutul

cursului prescripției dreptului la acțiune fiind consacrat de art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 republicat, care, in acord și cu art. 1886 C. civ., prevede

ca prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speța,

la 22 decembrie 1989, de când s-ar fi putut reclama și solicita repararea nedreptăților

suferite in vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989, instanța

apreciind ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, in sensul prevederilor

art. 13 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește caracterul politic

al măsurii de condamnare, în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri,

petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei

astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ

existent în prezent în România.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul H.C.M., solicitând schimbarea

în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor formulate.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare,

prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.

La termenul de judecată din 17

ianuarie 2012, instanța în baza art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a

art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și raportat la petitul principal al cererii,

care constituie plata unor despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009, temei

la care nu s-a renunțat, precum și la data pronunțării sentinței atacate, a recalificat

prezenta cale de atac din apel în recurs.

Prin decizia nr. 81 din 17 ianuarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a l - a civilă, s-a respins recursul

reclamantului, reținăndu-se în esență, că analizând prin prisma motivelor invocate

sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.,

față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C. proc.

civ., Curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiș

pronunțând o hotărâre temeinică și legală,, după cum urmează:

Prima instanță a făcut o corectă interpretare

și aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut

temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea

sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența C.E.D.O.

arătată.

În ceea ce privește efectele Deciziei

nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față,

Curtea are în vedere ca sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

[prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției".

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic

care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul Tribunalului la data

deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională

a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

S-a mai reținut de instanța de recurs că

recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu

conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând

neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții

Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în M. Of., astfel că

nu se impune respectarea principiului enunțat de art. 1 C. civ. și art. 15

alin. (2) din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.

Suntem în prezența controlului constituționalității

unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a

unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text

de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de

judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang

prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate

dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță

data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții,

aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de

judecată.

Dispozițiile C.E.D.O. și ale Primului Protocol

adițional la C.E.D.O. nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea

unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe

europene.

În ceea ce privește prescripția dreptului

material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998-999 C. civ., aceasta

a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege

nr. 167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la

schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.

Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale

pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr. 221/2009 nu pot

fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție,

în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat

numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste

în situații similare celei invocate de către reclamant, acordând drepturi persoanelor

aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea

nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea

în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp.

art. 998-999 C. civ.

În ceea ce privește celelalte temeiuri

de drept invocate prin precizarea de acțiune (art. 504 C. proc. pen. și art. 2 și

3 C.E.D.O.), în mod just Tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru

considerentele arătate de Tribunalul Timiș (absența unei hotărâri penale de condamnare

și neaplicarea dispozițiilor C.E.D.O. pentru situații petrecute anterior ratificării

de către Statul Român a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994) și pe care

curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt

expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.

Împotriva deciziei pronunțată în recurs,

reclamantul a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate în argumentarea căruia

a reluat motivele din apel.

Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității

recursului invocată de partea adversă prin întâmpinare și a rămas în pronunțare

pe această excepție potrivit considerentelor următoare:

În situația în care instanța de apel a

judecat ca instanță de recurs - cum este cazul în speță - împotriva hotărârilor

pronunțate în recurs - irevocabile nu mai pot fi atacate cu un nou recurs, ceea

ce ar însemna recurs la recurs.

În sistemul nostru de drept, mijloacele

procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele

căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu

valoare de principiu constituțional care semnifică instituirea prin lege a căilor

de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor,

și într-o anumită ordine.

Ori, în pricina de față, prin prezentul

recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs - recurs la recurs,

Înalta Curte urmează să îl respingă ca inadmisibil.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul

a declarat recurs la recurs, criticile vizând fondul cauzei nu mai pot forma obiectul

controlului judiciar în calea de atac exercitată. Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat

de reclamantul H.C.M. împotriva deciziei civile nr. 81 din 17 ianuarie 2012, pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

13 decembrie 2012.