ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4343/2010

Asupra recursului de față: Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea arbitrală înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț si Industrie Cluj reclamanta SC C. SA Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâtul M.D.R.T. București a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 228.222,50 euro (din care 75% în euro și 25% în RON) reprezentând rest preț lucrări executate în perioada 15 februarie 2005-15 iulie 2005 la care se adaugă cheltuieli de judecată. Tribunalul Arbitrai, prin Hotărârea nr. 5 din 5 martie 2008 a respins excepția inadmisibilității cererii arbitrale invocată de pârât și a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 222.135,37 euro reprezentând preț lucrări executate, astfel: 75% în euro și 25% în RON, la cursul Info euro de la data plății, precum și suma de 38.353,82 lei, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Acțiunea în anulare formulată de M.D.R.T. București a fost soluționată prin sentința nr. 653 din 10 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, care a admis acțiunea în anulare și a anulat Hotărârea arbitrală nr. 5 din 5 martie 2008. Instanța de fond a reținut că, prin acțiunea în anulare, reclamantul a solicitat anularea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 5 din 5 martie 2008, întrucât tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală (art. 364 lit. c) C. proc. civ.), hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii (art. 364 lit. i) C. proc. civ.), iar în subsidiar, pentru inadmisibilitatea cererii de arbitrare, clauza compromisorie fiind inoperantă.

S-a mai reținut că, prin încheierea din 7 iunie 2007, Tribunalul Arbitrai și-a verificat competența, considerând că „a fost legal investit cu soluționarea cauzei, părțile convenind asupra instituției arbitrale și desemnându-și fiecare dintre ele arbitrul ” , iar M.D.L.P.L., nefiind reprezentat, a formulat cerere pentru lipsă de apărare și a depus un înscris intitulat întâmpinare, totodată și reclamantul în arbitraj, prin consilier juridic, a solicitat un nou termen în vederea completării probațiunii, acesta nefiind întrebat asupra chestiunii competenței tribunalului arbitrai. În acest sens, instanța a reținut că primul termen de înfățișare este 5 iulie 2007, iar nu 7 iunie 2007 și că excepția necompetenței instanței arbitrale putea fi ridicată de pârâtul în arbitraj la data de 5 iulie 2007, așa cum a făcut-o, potrivit art. 358 12 alin. (1) C. proc.

civ. În acest mod, instanța apreciază că, Tribunalul arbitrai nu a acordat pârâtului în arbitraj posibilitatea de a-și spune părerea despre instanța competentă, întrucât a hotărât la un termen la care acestuia i s-a încuviințat cererea de amânare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC C. SA Cluj Napoca, soluționat prin Decizia nr. 2270 din 6 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, care a admis recursul și a casat sentința atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, instanța nu s-a pronunțat și pe fondul cererii arbitrale, în conformitate cu dispozițiile art. 366 C. proc. civ. Rejudecând cauza, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 49/2010 a admis acțiunea în anulare formulată de reclamantul M.D.R.T.

București, a anulat hotărârea arbitrală nr. 5 din 5 martie 2008 și a respins excepția de inadmisibilitate invocată de Minister. A admis acțiunea formulată de SC C. SA Cluj Napoca, astfel cum a fost precizată și a obligat M.D.R.T. București să plătească SC C. SA Cluj Napoca suma de 222.135,37 euro, reprezentând preț lucrări executate, în următoarea modalitate: 75% în Euro și 25 % în lei, la cursul oficial al euro din ziua plății, precum și suma de 54.775,7 lei și 11.900 euro, la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând cheltuieli de judecată. A respins cererea M.D.R.T. de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, acțiunea în anulare este întemeiată și urmează a fi admisă în conformitate cu art. 364 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., care prevede că hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală și nu a intervenit ulterior nici o altă convenție a părților, poziția reclamantei din prezentul litigiu fiind constantă în a refuza recunoașterea arbitrajului intern. S-a mai reținut că, în măsura în care SC C.N. SA și-a executat obligațiile contractuale, nefiind opusă de către M.D.R.T. excepția de neexecutare a contractului și în condițiile în care nu se poate opune nici una dintre formele compensației, acțiunea formulată de SC C. SA Cluj-Napoca este întemeiată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.D.R.T., întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului și respingerea cererii de arbitrare ca neîntemeiată. Critica adusă deciziei atacate se referă în esență la faptul că instanța de fond, în mod greșit a respins excepția inadmisibilității cererii arbitrale, ca urmare a interpretării eronate a contractului încheiat între părți, precum și a dispozițiilor legale incidente, având în vedere că nu a fost parcursă procedura prealabilă cu caracter obligatoriu, prevăzută în articolele 20.1-20.8 din contract și conform art. 969 C. civ., înainte de introducerea unei cereri arbitrale, ceea ce în opinia recurentei echivalează cu o clauză compromisorie inoperantă.

De asemenea, apreciază recurenta că și sub aspectul admiterii cererii de arbitrare, sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legii și cu desconsiderarea probelor administrate în cauză, având în vedere că atât în dosarul arbitrai cât și pe parcursul rejudecării în fond a litigiului s-a demonstrat netemeinicia cererii de arbitrare cu următoarele argumente: SC C. SA a agreat incontestabil la finalizarea lucrărilor aplicarea penalităților de 10% evidențiate prin Certificatele de Plată Intermediare nr. 6, 7 și 8, în valoare de 228.222,80 euro, conform art. 8.7. din Contract. În acest context, se susține că nu există nici o diferență între draft-ul CIP emis inițial și aprobat de către Contractor față de CIP consolidat emis la 09 septembrie 2007, diferența de sumă fiind dată doar de aplicarea ratei de schimb euro - Leu a lunii în care a fost emis CIP, astfel că nu se justifică susținerea S.C.C.N.

în sensul că diferențele sunt date de aplicarea penalităților de întârziere, deoarece acestea au fost prevăzute în draft și aprobate de Contractor. Mai arată recurenta, că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul ca M.D.R.T. nu a contestat executarea obligațiilor contractuale de către S.C.C.N., iar reținerea penalităților aflate în discuție s-a realizat ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către S.C.C.N. Analizând critica adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamantului să fie respins, pentru următoarele considerente: Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii arbitrale invocată de recurentă în cuprinsul cererii în anulare și reiterată în cererea de recurs, în sensul că neparcurgerea procedurii de mediere D.A.B.

(Comisie de mediere directă) ar echivala cu o clauză compromisorie inoperantă este nefondată, întrucât în cuprinsul art. 20 din contract, care se referă la această procedură se prevede expres faptul că aceasta se aplică doar situațiilor în care, datorită survenirii unor împrejurări neprevăzute inițial, contractorul se consideră îndreptățit să solicite plăți suplimentare sau prelungirea termenului de execuție a lucrărilor, astfel cum s-a reținut și prin sentința arbitrală, iar în speță nu au fost solicitate plăți suplimentare, așa încât prezentului litigiu nu îi este aplicabilă această procedură. De asemenea, susținerile reclamantei, în sensul că art. 20.2 din contract ar extinde procedura asupra oricăror litigii izvorâte din contract nu corespunde realității, deoarece textul art. 20.4, la care face trimitere art. 20.2., se referă expres la dispute cu privire la certificările, determinările, instrucțiunile, opiniile și evaluările inginerului.

Astfel, se constată că S.C.C.N. nu a contestat în nici un fel evaluarea lucrărilor sale făcută prin Certificate intermediare de Plată nr. 6, 7, și 8 ale inginerului, aceasta solicitând tocmai sumele inițial prevăzute în aceste acte, așa cum a reținut și instanța de fond, astfel că parcurgerea acestei proceduri ar fi fost lipsită de obiect. În acest sens, în mod corect s-a apreciat că reglementările contractuale privind o eventuală procedură prealabilă de mediere, înainte de judecata arbitrală, nu se aplică în cauza dedusă judecății și prin urmare, în speță nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ. de către instanța de fond.

În altă ordine de idei, neparcurgerea unei proceduri prealabile nu poate în nici o situație să facă inoperantă clauza compromisorie ci doar, eventual, să atragă prematuritatea cererii dacă procedura ar fi fost de competența instanțelor de drept comun, însă, așa cum se arată în doctrină, indiferent dacă părțile au prevăzut sau nu o procedură prealabilă în cuprinsul contractului neparcurgerea acesteia nu este de natura a obstrucționa cursul arbitrajului. Ca urmare, o astfel de chestiune nu poate fi asimilată cu o clauză arbitrală inoperantă și nu poate fi vorba despre încălcarea vreunei dispoziții imperative a legii, deoarece o procedură prealabilă convenită de către părți nu are caracter imperativ.

În consecință, procedura invocată de către reclamantă în justificarea excepției este o procedură convențională de mediere prealabilă, care nu poate atrage, în caz de neparcurgere, sancțiunea inadmisibilității, deoarece nici un text legal nu prevede o astfel de sancțiune. În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanta M.D.L.P.D. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată datorită faptului că ar fi operat o pretinsă compensare cu o sumă pretins datorată de către pârâta S.C.C.N., cu titlu de penalități, care pretins ar fi fost recunoscute de către aceasta. Din analiza probatoriului administrat în fața instanței arbitrale, cât și a instanței de fond, se constată că pârâta nu a recunoscut suma solicitată de către reclamantă, cu titlu de penalități, în cauză, nefiind vorba de o acceptare tacită a acestora, atâta timp cât pârâta a solicitat în repetate rânduri plata sumelor datorate de către M.D.R.T.

conform Certificatelor de Plată Interimare inițiale înainte de recepția finală a lucrărilor și după acest moment, iar Certificatele de Plata remise nu au fost acceptate niciodată. În ceea ce privește situația Certificatelor de Plata nr. 6, 7 și 8, despre care se face vorbire în cuprinsul motivelor de recurs, după verificare, rezultă că elementul esențial de analizat îl constituie coloana care cuprinde suma certificată la plată, care relevă diferența dintre certificatele inițiale și cele remise, sens în care se constată că susținerea recurentei, potrivit căreia, singura diferență dintre Certificatul de Plata inițial și cel remis ar fi fost doar diferența de curs valutar, este nereală, întrucât aceleași diferențe, în mod proporțional (25%) se regăsesc și la rubricile privitoare la plata în lei.

În acest context, susținerea recurentei, potrivit căreia, Certificatele de Plata inițiale ar fi fost doar niște draft-uri, iar cele ulterioare ar fi fost consolidate este contrazisă de probe, având în vedere că pe nici unul dintre Certificatele inițiale nu este făcută mențiunea draft, dimpotrivă ele au caracter definitiv și toate cele trei Certificate ulterioare poartă mențiunea remise și nu consolidate, așa cum susține recurenta, iar în cuprinsul art. 14.6 din contract nu este prevăzută, în relația cu Contractorul emiterea unor Certificate de Plata inițiale și, ulterior, a unora consolidate, ci, dimpotrivă se menționează exclusiv despre un singur Certificat Interimar de Plată.

În ceea ce privește analiza făcută de instanța de fond cu privire la suma invocată de către reclamant cu titlu de penalități de întârziere conform clauzelor contractuale, întrucât calculul acestora se datorează întârzierii în executarea lucrărilor, precum și a calității slabe a acestora, se constată că aceasta este corectă și se bazează pe probatoriile administrate în cauză. Astfel, pentru a opera o compensare legală între părți trebuie ca ambele creanțe să fie certe lichide și exigibile, însă în speță, creanța M.D.L.P.L. nu are caracter cert, fiind contestată în permanență de către pârâtă, iar în măsura în care pârâta și-a executat obligațiile contractuale, nefiind opusă de către reclamant excepția de neexecutare a contractului și în condițiile în care nu se poate opune nici una dintre formele compensației, acțiunea formulată de SC C. SA Cluj-Napoca, a fost apreciată ca întemeiată.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, acesta urmând a fi obligat să-i achite intimatei SC C. SA Cluj Napoca suma de 6.801,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, potrivit dovezilor aflate în dosar filele 43, 44, conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.R.T. București împotriva sentinței nr. 49/2010 din 3 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială. Obligă recurentul să-i achite intimatei SC C. SA Cluj Napoca suma de 6.801,6 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2010.