ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5756/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 30 martie 2012 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, reclamanta U.C.L. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul local Constanța, obligarea pârâților, în baza Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a imobilelor situate în Constanța, stațiunea Mamaia, loturile 14 și 15 din careul 19, fost bd. R.C., în suprafață de 501,95 mp + 478,85 mp, iar, în subsidiar, obligarea pârâților la acordarea de măsuri reparatorii constând în echivalentul valoric al imobilului imposibil de restituit.

Ulterior, prin cererea înregistrată la 4 septembrie 2012, reclamanta a cerut introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Serviciului Român de Informații și și-a completat cererea solicitând obligarea Primarului municipiului Constanța să înainteze Serviciului Român de Informații Notificările nr. 608 și 609/2002. La data de 15 noiembrie 2012, pârâtul Serviciul Român de Informații a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, în considerarea sediului său ca unitate deținătoare, precum și excepția prematurități cererii. Printr-o cerere separată, pârâtul a arătat că nu a primit nicio notificare din partea reclamantei. Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 2427 din 20 mai 2013, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007, pronunțată în procedura recursului în interesul legii, contestația împotriva refuzului de soluționare a notificării a fost asimilată contestației împotriva deciziei sau a dispoziției de respingere a notificării, astfel că și cererea de față, care a privit în principal restituirea în natură a unui imobil notificat în baza Legii nr. 10/2001, a urmat regimul juridic prevăzut de textul indicat, inclusiv în ceea ce privește competența teritorială a tribunalului în a cărui circumscripție s-a aflat sediul unității deținătoare.

Potrivit art. 25 alin. (1) din aceeași lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Din interpretarea coroborată a prevederilor legale citate rezultă că persoana juridică denumită de lege „unitate deținătoare” este aceea care deține imobilul, identificarea acesteia fiind o chestiune de fond. Astfel, calitatea de unitate deținătoare nu este o calitate procesuală, cum sunt acelea de reclamant și pârât, de exemplu, ci este condiționată de faptul deținerii imobilului, indiferent de ce a cunoscut sau a preferat persoana îndreptățită la momentul depunerii notificării sau ulterior.

O persoană nu a fost automat și „unitate deținătoare” doar pentru că i-a fost adresată o notificare ori doar pentru că a fost chemată în judecată ca pârâtă într-o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, putând avea această calitate doar dacă, într-adevăr, deține imobilul. Numai în aceste condiții s-a pus problema ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra restituirii în natură. În speță, imobilul a fost identificat atât prin înscrisurile depuse la dosar, cât și prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat, deținut fiind în integralitate de către Serviciul Român de Informații. Această situație de fapt face ca numai acest pârât să aibă calitatea de unitate deținătoare, fiind fără relevanță că în cauză au mai fost și alți pârâți, care însă nu sunt unități deținătoare.

Pe de altă parte, la identificarea unității deținătoare este indiferent cui i s-a adresat cu notificare persoana îndreptățită, câtă vreme calitate în proces are și unitatea deținătoare, astfel încât dosarul nu poate fi soluționat numai pe calea excepție lipsei calității procesuale pasive a pârâților care nu au fost și unități deținătoare, dimpotrivă procesul trebuie să continue în considerarea adevăratei unități deținătoare. Instanța a concluzionat că nu se poate accepta o soluție contrară celei mai sus menționate, întrucât norma de competență teritorială prevăzută la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este de ordine publică, iar competența teritorială este exclusivă.

Nu se poate ajunge la încălcarea acestei norme prin adresarea notificării unei alte persoane decât unitatea deținătoare și nici prin chemarea în judecată a unor persoane care nu au deținut imobilul, întrucât în asemenea cazuri persoana îndreptățită ar putea alege instanța competentă teritorial, ceea ce articolul de lege invocat interzice. În ceea ce privește capătul din cererea modificatoare referitor la înaintarea notificărilor către Serviciul Român de Informații, instanța a avut în vedere că aceasta are caracter accesoriu în raport cu cererea principală, litigiul de față privind în principal restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, faptul că reclamanta nu a adresat încă o notificare Serviciului Român de Informații conform acestei legi, deși evident că a știut că aceasta este unitatea deținătoare, de vreme ce a chemat-o în judecată în cauza de față, rămâne doar o chestiune de fond, relevantă ori nu după cum va hotărî instanța competentă, însă nu schimbă situația de fapt cu privire la cine a deținut imobilul și astfel are calitatea de unitate deținătoare, adică Serviciul Român de Informații.

La rândul său, Tribunalul București, prin Sentința civilă nr. 1891 din 25 octombrie 2013, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând următoarele: Acțiunea reclamantei conține două petite, primul având ca obiect obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanța la înaintarea către pârâtul Serviciul Român de Informații a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar, cel de-al doilea, obligarea Serviciului Român de Informații la soluționarea notificărilor, în principal, prin restituirea imobilului în natură și, în secundar, prin restituirea în echivalent; acestea sunt cererile cu privire la care a înțeles reclamanta să învestească instanța de judecată la data de 4 septembrie 2012. La termenul de judecată din 4 septembrie 2012, Tribunalul Constanța a luat act de lărgirea cadrului procesual pasiv și a dispus introducerea în cauză a Serviciului Român de Informații, comunicând cererea către acest nou pârât.

Pârâtul Serviciul Român de Informații a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât sediul său, ca unitate deținătoare a imobilului, se află în raza teritoriala a Tribunalului București. Potrivit dispozițiilor art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil în speță dat fiind momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, arată că necompetența materială sau teritorială poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

În caz contrar, instanța inițial sesizată devine astfel competentă să judece cauza. În speță, prima zi de înfățișare a fost 30 octombrie 2012, cu respectarea condițiilor art. 134 C. proc. civ., termen la care atât instanța de judecată, cât și părțile nu au înțeles să invoce necompetența teritorială, astfel că Tribunalul Constanța a devenit competent să judece această cerere, ca efect al decăderii potrivit art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ. Tribunalul București a mai constatat că nu este competent să soluționeze pricina de față și din perspectiva capetelor de cerere care formează obiectul dosarului. Astfel, a reținut că nu se poate aprecia că cererea de obligare a pârâtului Primarul municipiului București la înaintarea notificărilor către Serviciul Român de Informații este un capăt accesoriu cererii privind soluționarea notificărilor de către celălalt pârât, Serviciul Român de Informații.

Acest petit nu depinde de cel formulat în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații, întrucât soluția pronunțată pe acest capăt de cerere nu reprezintă consecința celuilalt. Dimpotrivă, se poate considera în sens contrar. Prin urmare, în situația în care, în mod ipotetic, se constată că cererea de obligare a Primarului municipiului Constanța este neîntemeiată, deoarece unitatea deținătoare este chiar Primăria sau, în orice caz, nu este Serviciul Român de Informații, cea de-a doua cerere urmează soarta principalului. Asupra conflictului negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Potrivit art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

În cauză, nici instanța de judecată, nici părțile nu au înțeles să invoce în condițiile legii necompetența teritorială (de ordine publică), determinată de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa încât Tribunalul Constanța a devenit competent să judece această cerere, ca efect al decăderii, conform dispozițiilor citate. Ca atare, se va stabili competența de soluționare în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM