ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5756/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5756/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând, în
condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 martie 2012
pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, reclamanta U.C.L. a
solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Constanța, Municipiul
Constanța, prin Primar și Consiliul local Constanța, obligarea pârâților, în
baza Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a imobilelor situate în
Constanța, stațiunea Mamaia, loturile 14 și 15 din careul 19, fost bd. R.C., în
suprafață de 501,95 mp + 478,85 mp, iar, în subsidiar, obligarea pârâților la
acordarea de măsuri reparatorii constând în echivalentul valoric al imobilului
imposibil de restituit.
Ulterior, prin
cererea înregistrată la 4 septembrie 2012, reclamanta a cerut introducerea în
cauză, în calitate de pârât, a Serviciului Român de Informații și și-a
completat cererea solicitând obligarea Primarului municipiului Constanța să
înainteze Serviciului Român de Informații Notificările nr. 608 și 609/2002.
La data de 15
noiembrie 2012, pârâtul Serviciul Român de Informații a invocat excepția
necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, în considerarea sediului
său ca unitate deținătoare, precum și excepția prematurități cererii. Printr-o
cerere separată, pârâtul a arătat că nu a primit nicio notificare din partea
reclamantei.
Tribunalul Constanța,
secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 2427 din 20 mai 2013, a admis
excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța a reținut că, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001 și considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.
20/2007, pronunțată în procedura recursului în interesul legii, contestația
împotriva refuzului de soluționare a notificării a fost asimilată contestației
împotriva deciziei sau a dispoziției de respingere a notificării, astfel că și
cererea de față, care a privit în principal restituirea în natură a unui imobil
notificat în baza Legii nr. 10/2001, a urmat regimul juridic prevăzut de textul
indicat, inclusiv în ceea ce privește competența teritorială a tribunalului în
a cărui circumscripție s-a aflat sediul unității deținătoare.
Potrivit art. 25
alin. (1) din aceeași lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea
notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform
art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau,
după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Din interpretarea
coroborată a prevederilor legale citate rezultă că persoana juridică denumită
de lege „unitate deținătoare” este aceea care deține imobilul, identificarea
acesteia fiind o chestiune de fond. Astfel, calitatea de unitate deținătoare nu
este o calitate procesuală, cum sunt acelea de reclamant și pârât, de exemplu,
ci este condiționată de faptul deținerii imobilului, indiferent de ce a
cunoscut sau a preferat persoana îndreptățită la momentul depunerii notificării
sau ulterior. O persoană nu a fost automat și „unitate deținătoare” doar pentru
că i-a fost adresată o notificare ori doar pentru că a fost chemată în judecată
ca pârâtă într-o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, putând avea această
calitate doar dacă, într-adevăr, deține imobilul. Numai în aceste condiții s-a
pus problema ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra restituirii în
natură.
În speță, imobilul a
fost identificat atât prin înscrisurile depuse la dosar, cât și prin raportul
de expertiză tehnică topografică efectuat, deținut fiind în integralitate de
către Serviciul Român de Informații.
Această situație de
fapt face ca numai acest pârât să aibă calitatea de unitate deținătoare, fiind
fără relevanță că în cauză au mai fost și alți pârâți, care însă nu sunt
unități deținătoare.
Pe de altă parte, la
identificarea unității deținătoare este indiferent cui i s-a adresat cu
notificare persoana îndreptățită, câtă vreme calitate în proces are și unitatea
deținătoare, astfel încât dosarul nu poate fi soluționat numai pe calea
excepție lipsei calității procesuale pasive a pârâților care nu au fost și
unități deținătoare, dimpotrivă procesul trebuie să continue în considerarea
adevăratei unități deținătoare.
Instanța a
concluzionat că nu se poate accepta o soluție contrară celei mai sus menționate,
întrucât norma de competență teritorială prevăzută la art. 26 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001 este de ordine publică, iar competența teritorială este
exclusivă. Nu se poate ajunge la încălcarea acestei norme prin adresarea
notificării unei alte persoane decât unitatea deținătoare și nici prin chemarea
în judecată a unor persoane care nu au deținut imobilul, întrucât în asemenea
cazuri persoana îndreptățită ar putea alege instanța competentă teritorial,
ceea ce articolul de lege invocat interzice.
În ceea ce privește
capătul din cererea modificatoare referitor la înaintarea notificărilor către
Serviciul Român de Informații, instanța a avut în vedere că aceasta are
caracter accesoriu în raport cu cererea principală, litigiul de față privind în
principal restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001.
Totodată, faptul că
reclamanta nu a adresat încă o notificare Serviciului Român de Informații
conform acestei legi, deși evident că a știut că aceasta este unitatea
deținătoare, de vreme ce a chemat-o în judecată în cauza de față, rămâne doar o
chestiune de fond, relevantă ori nu după cum va hotărî instanța competentă,
însă nu schimbă situația de fapt cu privire la cine a deținut imobilul și
astfel are calitatea de unitate deținătoare, adică Serviciul Român de
Informații.
La rândul său,
Tribunalul București, prin Sentința civilă nr. 1891 din 25 octombrie 2013, a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța,
reținând următoarele:
Acțiunea reclamantei
conține două petite, primul având ca obiect obligarea pârâtului Primarul
municipiului Constanța la înaintarea către pârâtul Serviciul Român de
Informații a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar, cel
de-al doilea, obligarea Serviciului Român de Informații la soluționarea
notificărilor, în principal, prin restituirea imobilului în natură și, în
secundar, prin restituirea în echivalent; acestea sunt cererile cu privire la
care a înțeles reclamanta să învestească instanța de judecată la data de 4
septembrie 2012.
La termenul de
judecată din 4 septembrie 2012, Tribunalul Constanța a luat act de lărgirea
cadrului procesual pasiv și a dispus introducerea în cauză a Serviciului Român
de Informații, comunicând cererea către acest nou pârât.
Pârâtul Serviciul
Român de Informații a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului
Constanța în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
întrucât sediul său, ca unitate deținătoare a imobilului, se află în raza
teritoriala a Tribunalului București.
Potrivit
dispozițiilor art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de
ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când
procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o
pot înlătura.
Art. 159
1
alin. (2) C. proc. civ., aplicabil în speță dat fiind momentul înregistrării
cererii de chemare în judecată, arată că necompetența materială sau teritorială
poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în
fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra
fondului. În caz contrar, instanța inițial sesizată devine astfel competentă să
judece cauza.
În speță, prima zi de
înfățișare a fost 30 octombrie 2012, cu respectarea condițiilor art. 134 C.
proc. civ., termen la care atât instanța de judecată, cât și părțile nu au
înțeles să invoce necompetența teritorială, astfel că Tribunalul Constanța a
devenit competent să judece această cerere, ca efect al decăderii potrivit art.
159
1
alin. (2) C. proc. civ.
Tribunalul București
a mai constatat că nu este competent să soluționeze pricina de față și din
perspectiva capetelor de cerere care formează obiectul dosarului.
Astfel, a reținut că
nu se poate aprecia că cererea de obligare a pârâtului Primarul municipiului
București la înaintarea notificărilor către Serviciul Român de Informații este
un capăt accesoriu cererii privind soluționarea notificărilor de către celălalt
pârât, Serviciul Român de Informații. Acest petit nu depinde de cel formulat în
contradictoriu cu Serviciul Român de Informații, întrucât soluția pronunțată pe
acest capăt de cerere nu reprezintă consecința celuilalt. Dimpotrivă, se poate
considera în sens contrar. Prin urmare, în situația în care, în mod ipotetic,
se constată că cererea de obligare a Primarului municipiului Constanța este
neîntemeiată, deoarece unitatea deținătoare este chiar Primăria sau, în orice
caz, nu este Serviciul Român de Informații, cea de-a doua cerere urmează soarta
principalului.
Asupra conflictului
negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține
următoarele:
Potrivit art. 159
1
alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine
publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de
înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor
asupra fondului.
În cauză, nici
instanța de judecată, nici părțile nu au înțeles să invoce în condițiile legii
necompetența teritorială (de ordine publică), determinată de dispozițiile art.
26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa încât Tribunalul Constanța a devenit
competent să judece această cerere, ca efect al decăderii, conform
dispozițiilor citate.
Ca atare, se va
stabili competența de soluționare în favoarea acestei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM