BISERICA ADEVARAT ORTODOXA DIN MOLDOVA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

BISERICA ADEVARAT ORTODOXA DIN MOLDOVA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (CtEDO, 2007)

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.

La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A PATRA

CAUZA BISERICA ADEVĂRAT ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

ȘI ALȚII c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 952/03)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

27 februarie 2007

DEFINITIVĂ

27/05/2007

Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Biserica Adevărat Ortodoxă din

Moldova și Alții c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

J.

Casadevall

,

Dl

G.

Bonello

,

Dl

K.

Traja

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

L.

Garlicki

,

Dra

L.

Mijović,

judecători

,

și dl

T.L.

Early

,

Grefier al Secției

,

Deliberând la 6 februarie 2007 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

Constantin Bejenaru, dl Gheorghe Găină, dl Vasile Andronic, dna

Raisa Urecheanu, dna

Ecaterina Ciobanu, dna

Anastasia Vizir, dl

Grigore Daraban și dl Alexandru Daraban, precum și de către „Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova”, la 27 noiembrie 2002.

4.

Cererea a fost repartizată Secției a Patra a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții). În cadrul acestei Secții, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului Curții,

a fost constituită Camera care a examinat cauza (articolul 27 § 1 al Convenției).

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

martie 1992). Atunci când, printr-o scrisoare din 29 noiembrie 2000, autoritățile au refuzat să înregistreze Biserica, reclamanții au inițiat proceduri judiciare.

8.

La 30 august 2001, Curtea de Apel a satisfăcut cererea lor și a obligat Guvernul să înregistreze Biserica. De asemenea, instanța a acordat fiecărui reclamant câte 1,000 lei moldovenești (aproximativ 85 euro (EUR) la acea dată) cu titlu de compensații pentru prejudiciul moral suferit.

9.

La 29 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre, constatând că Guvernul nu a prezentat nicio probă că Biserica ar afecta ordinea, sănătatea sau morala publică. Această decizie este irevocabilă și executorie.

10.

Ulterior, reclamanții au înaintat cereri în vederea executării hotărârii judecătorești irevocabile. În consecință,

Departamentul de executare a deciziilor judiciare

a adresat cereri Guvernului, solicitând executarea hotărârii judecătorești, însă fără rezultat.

11.

La 12 iulie 2002, a fost modificată Legea despre culte, iar procedura de înregistrare a cultelor a fost simplificată. În baza acestor modificări, la 7 august 2002, reclamanții au solicitat „Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor” să înregistreze Biserica. Ei și-au întemeiat cererea pe articolul 14 al legii sus-menționate (în varianta modificată la 12 iulie 2002, a se vedea mai jos) și pe hotărârea judecătorească irevocabilă în favoarea lor, prin care s-a dispus înregistrarea Bisericii.

12.

Prin scrisoarea din 23 august 2002, Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor („Serviciul”) a respins cererea pe motiv că „nu a primit nicio cerere de înregistrare a vreunui cult”. Serviciul nu putea să înregistreze Biserica până nu era creat Registrul de Stat relevant și nu erau depuse la el documentele necesare. La 22 noiembrie 2002, reclamanții au prezentat Serviciului documentele relevante.

13.

La 24 august 2002,

Departamentul de executare a deciziilor judiciare

(„Departamentul”) a expediat Serviciului titlul executor pentru executare. Prin scrisorile sale din 1 și 11 noiembrie 2002 și 14 martie 2003, Departamentul a solicitat Serviciului să se conformeze hotărârii judecătorești din 30 august 2001.

14.

Printr-o scrisoare din 14 martie 2003, Serviciul a răspuns Departamentului că reclamanții au refuzat să depună repetat documentele ce le-au fost solicitate și să explice unele părți din Statutul Bisericii

cu privire la

subordonarea sa canonică bisericilor din străinătate.

15.

La 20 martie 2003, un funcționar din cadrul

Departamentului

a constatat că hotărârea judecătorească din 30 august 2001 nu a fost executată și s-a adresat instanței judecătorești cu cererea de a sancționa persoanele responsabile de neexecutare. La 16

mai, 18 iunie, 24 octombrie și 6 noiembrie 2003, funcționarul a expediat cereri suplimentare Departamentului și Judecătoriei Buiucani, solicitând din nou sancționarea persoanelor responsabile de neexecutare.

16.

Guvernul a făcut trei încercări de a redeschide procedurile, susținând că au fost descoperite informații noi și esențiale care nu au fost cunoscute anterior. Aceste cereri au fost însă respinse prin încheierile Curții de Apel din 7 mai 2003 și ale Curții Supreme de Justiție din 1 octombrie 2003 și 20 octombrie 2004.

17.

În iunie 2004, reclamanții au depus o nouă cerere la care au anexat un set de documente, solicitând înregistrarea Bisericii. Ei nu au primit niciun răspuns.

18.

Partea pecuniară a hotărârii judecătorești din 30 august 2001 a fost executată la 27 iulie 2005.

II.

DREPTUL INTERN PERTINENT

Curții în cauzele

Metropolitan Church of Bessarabia and Others v.

Moldova

(nr. 45701/99, §§

89-93, ECHR 2001-XII) și

Prodan v.

Moldova

(nr. 49806/99, § 31, ECHR

2004-III (extrase)).

20.

Suplimentar, prevederile relevante ale Legii

cu privire la

modificarea Legii despre culte (nr. 1220, din 12 iulie 2002) sunt următoarele:

„

Art. I

3.

Articolul 14 va avea următorul cuprins:

Articolul 14. Recunoașterea cultelor.

Pentru a putea să se organizeze și să funcționeze, cultele prezintă organului de stat pentru culte o declarație de organizare și funcționare, la care se anexează statutul (regulamentul) de organizare și funcționare, cuprinzând informații asupra sistemului de organizare și administrare, însoțit de principiile fundamentale de credință.

Declarația specificată la alineatul întâi din prezentul articol se depune la organul de stat pentru culte, care, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data depunerii acesteia, va consemna cultul în Registrul cultelor.

...

Art. III

(2)

Cererile aflate în curs de examinare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor considera declarații în sensul articolului 14 din Legea despre culte și vor fi examinate conform prevederilor acestui articol.”

ÎN DREPT

Articolul 9 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

De asemenea, reclamanții s-au plâns că aceeași inacțiune a autorităților de stat a avut ca rezultat încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 11 § 1 al Convenției.

Articolul 11 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Reclamanții au mai pretins că, în urma neexecutării îndelungate a hotărârii judecătorești în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenției și de

articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Articolul 6 § 1 al Convenției, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... .”

Articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenție prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Reclamanții au mai pretins, în ceea ce privește pretențiilor lor în temeiul articolelor 9 și 11 ale Convenției, că ei nu au dispus de recursuri interne efective, cerute de articolul 13 al Convenției, și au fost discriminați, contrar articolului 14 al Convenției.

Articolul 13 prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Articolul 14 prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

I.

ADMISIBILITATEA PRETENȚIILOR

22.

Curtea reiterează de la început că o biserică ori un organ ecleziastic poate, ca atare, să exercite în numele enoriașilor săi drepturile garantate de articolul 9 al Convenției (a se vedea

Metropolitan Church of Bessarabia and Others v.

Moldova

, nr. 45701/99, § 101, ECHR 2001-XII). Prin urmare, în această cauză, Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova poate fi considerată reclamant în sensul articolului 34 al Convenției.

II.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 9 AL CONVENȚIEI

24.

Reclamanții pretind că neexecutarea de către autorități a hotărârii judecătorești irevocabile din 30 august 2001 și neînregistrarea Bisericii au încălcat drepturile lor garantate de articolul 9 al Convenției.

1.

Dacă a avut loc o ingerință

25.

Curtea urmează să stabilească dacă refuzul de a înregistra Biserica a reprezentat o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea de religie.

27.

Reclamanții nu au fost de acord.

28.

Curtea reamintește că Convenția a fost elaborată pentru „a garanta drepturi practice și efective și nu teoretice sau iluzorii” (a se vedea, spre exemplu,

Chassagnou and Others v. France

[GC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, §

100, ECHR

1999

‑

III).

29.

Curtea consideră că, în pofida adoptării hotărârilor judecătorești în favoarea reclamanților, neînregistrarea Bisericii de către autorități și, astfel, neînzestrarea Bisericii cu personalitate juridică, au împiedicat-o pe aceasta și pe enoriașii săi să exercite mai multe funcții esențiale (

Metropolitan Church of Bessarabia

, citată mai sus, § 105). În esență, refuzul autorităților de a se conforma hotărârii judecătorești irevocabile și de a înregistra Biserica a condus la o situație care, pentru reclamanți, nu diferă de o respingere de către instanțele judecătorești a pretențiilor lor.

30.

Prin urmare, Curtea consideră că refuzul autorităților de a înregistra Biserica a constituit o ingerință în dreptul Bisericii și a celorlalți reclamanți la libertatea de religie, garantat de articolul 9 § 1 al Convenției.

31.

Reclamanții au susținut că ingerința în drepturile lor nu a fost prevăzută de lege, din motiv că aceasta era contrară hotărârilor instanțelor judecătorești naționale prin care s-a dispus înregistrarea Bisericii.

32.

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la această chestiune.

Larissis and Others v. Greece

, hotărâre din 24 februarie 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998-I, p. 378, § 40 și

Metropolitan Church of Bessarabia

, citată mai sus, § 109).

Pentru a răspunde acestor exigențe, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecție împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice în drepturile garantate de Convenție. Atunci când este vorba de chestiuni care aduc atingere drepturilor fundamentale, ar fi fost contrar principiului preeminenței dreptului, acesta fiind unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice consacrat de Convenție, dacă marja de discreție prevăzută de lege ar oferi executivului împuterniciri largi. Legea trebuie să definească cu suficientă precizie scopul oricărei marje de discreție și modalitățile de exercitare a acesteia

(a se vedea

Hasan and Chaush v.

Bulgaria

[GC], nr. 30985/96, § 84, ECHR 2000-XI).

34.

Mai mult, deoarece comunitățile religioase există tradițional sub forma unor structuri organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 11 al Convenției, care protejează viața asociativă de oricare ingerință nejustificată a statului. Privit din această perspectivă, dreptul credincioșilor la libertatea de religie, care cuprinde dreptul de a manifesta religia în colectiv, presupune ca credincioșii să se poată asocia liber, fără intervenția arbitrară a statului. Într-adevăr, existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate

democratică și își are locul chiar în centrul protecției oferite de articolul 9 al Convenției (a se vedea

Metropolitan Church of Bessarabia

, citată mai sus, § 118).

Mai mult, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei persoanei, în dimensiunea sa colectivă, în special pentru comunitățile religioase, îl reprezintă posibilitatea de a asigura protecția juridică a comunității, a membrilor și a bunurilor acesteia în așa fel, încât articolul 9 să fie citit nu numai prin prisma articolului 11, dar și a articolului 6 (a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Sidiropoulos and Others v. Greece

,

hotărâre din 10 iulie 1998,

Reports

1998-IV, p. 1614, §40 și

Canea Catholic Church v. Greece

, hotărâre din 16 decembrie 1997,

Reports

1997-VIII, p. 2857 și 2859, §§ 33 și 40-41 și avizul Comisiei, p. 2867, §§ 48-49).

35.

În această cauză, Curtea notează că instanțele judecătorești naționale au admis pretențiile reclamanților și au dispus înregistrarea Bisericii. Procedând astfel, ele au respins în mod expres toate argumentele înaintate de Guvern împotriva înregistrării. Mai mult, ele au respins de trei ori cererile autorităților de redeschidere a procedurilor. În continuare, Curtea notează că organul responsabil de executare a insistat continuu asupra executării hotărârii judecătorești, în pofida pretinsei imposibilități de a înregistra Biserica reclamantă pe motiv de neprezentare a documentelor necesare. De fapt, asemenea documente au fost prezentate de două ori, în anul 2002 și 2004 (a se vedea paragrafele 12 și 17 de mai sus), însă fără rezultat, deși, aparent, acest lucru nu era necesar în conformitate cu articolul 14 al Legii despre culte în varianta modificată (a se vedea paragraful 20 de mai sus).

36.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că refuzul de a înregistra Biserica nu s-a bazat pe un temei legal prevăzut de legislația moldovenească. Prin urmare, ingerința în libertatea de religie a reclamanților nu a fost prevăzută de lege.

37.

Constatând în paragraful precedent că ingerința în libertatea de religie a reclamanților a fost ilegală, Curtea nu vede necesitatea de a verifica dacă ingerința a urmărit un scop legitim sau a fost „necesară într-o societate democratică”, în sensul articolului 9 §

2 al Convenției.

38.

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 9 al Convenției.

II.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 11 AL CONVENȚIEI

39.

Reclamanții s-au plâns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 11 al Convenției în urma imposibilității de a organiza legal comunitatea lor religioasă.

40.

Ținând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea paragraful

38 de mai sus), Curtea nu consideră necesar de a examina separat această pretenție.

III.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI

41.

Reclamanții au pretins că executarea întârziată a hotărârii judecătorești în favoarea lor din 30 august 2001 a încălcat drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenției.

42.

Guvernul nu a fost de acord. El a susținut că au existat motive obiective pentru întârziere în executarea hotărârii judecătorești irevocabile. Spre exemplu, Guvernul a delegat atribuțiile de înregistrare a bisericilor Serviciului, care nu a fost parte la procedurile judiciare și care, din acest motiv, nu era legat de rezultatul acestor proceduri. Departamentul era obligat să respecte cu strictețe legislația, potrivit căreia reclamanților li se cerea să prezinte unele documente. Reclamanții nu le-au prezentat. În afară de aceasta, au fost depuse câteva cereri

prin care s-a solicitat

redeschiderea procedurilor judiciare, care au întârziat executarea.

43.

Ținând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea paragraful 38 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a examina această pretenție, deoarece aceasta, în esență, se referă la aceeași chestiune principală - neînregistrarea Bisericii.

IV.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

44.

Reclamanții s-au plâns mai

că, prin

executarea întârziată a hotărârii judecătorești din 30 august 2001,

a fost încălcat dreptul lor la protecția proprietății garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

45.

Guvernul nu a fost de acord și a invocat motive similare celor expuse în paragraful 42 de mai sus.

46.

Curtea notează că reclamanții au fost nevoiți să aștepte aproape patru ani pentru a obține banii ce i-au fost acordați în temeiul hotărârii judecătorești irevocabile în favoarea lor (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

47.

Curtea reamintește că ea a constatat violări ale articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție în numeroase cauze privind întârzieri în executarea hotărârilor judecătorești definitive (a se vedea, printre altele,

Prodan v. Moldova

, citată mai sus, și

Luntre and Others v. Moldova

, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 și 21945/02, 15 iunie 2004).

Examinând materialele prezentate, Curtea notează că dosarul nu conține niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză. În special, ea consideră că motivele invocate de Guvern pentru a justifica executarea întârziată nu pot justifica o întârziere mai mare de trei ani, ținând cont de faptul că debitorul în această cauză era însuși statul. În acest sens, este irelevant care autoritate de stat a participat în procedurile judiciare și care autoritate era responsabilă de executarea hotărârii judecătorești definitive.

48.

Prin urmare, din motivele expuse în cauzele citate mai sus, Curtea constată că neexecutarea hotărârii judecătorești din 30 august 2001 într-un termen rezonabil a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 9

49.

Reclamanții au afirmat că dreptul intern nu oferă niciun recurs în ceea ce privește pretențiile pe care le-au adresat Curții.

50.

Guvernul a considerat că articolul 13 nu era aplicabil acestei cauze datorită caracterului vădit nefondat al pretențiilor formulate în temeiul articolelor 9 și 11 ale Convenției.

51.

Curtea reamintește că articolul 13 al Convenției cere existența prevederilor în legislația națională care să permită autorităților naționale competente să examineze fondul pretenției adresate în temeiul Convenției și să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligațiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea

Chah Chahal v. the United Kingdom

, hotărâre din 15 noiembrie 1996,

Reports

1996-V, pp. 1869-1870, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv” atât în practică, cât și în drept. Totuși, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretențiile care pot fi considerate ca fiind „serioase și legitime” conform Convenției (a se vedea

Metropolitan Church of Bessarabia

, citată mai sus, § 137).

52.

Curtea observă că pretenția reclamanților precum că refuzul de a înregistra Biserica a încălcat dreptul lor la libertatea de religie, garantat de articolul 9 al Convenției, era incontestabil serioasă și legitimă (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Prin urmare, reclamanții au fost în drept să beneficieze de un recurs intern efectiv în sensul articolului 13 al Convenției. În consecință, Curtea

va examina dacă un astfel de recurs a fost disponibil Bisericii și celorlalți reclamanți.

53.

Ea notează că reclamanții au înaintat numeroase cereri autorităților în vederea înregistrării Bisericii. De asemenea, Departamentul a înaintat numeroase demersuri similare (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Curtea observă că Departamentul a propus instanțelor judecătorești chiar aplicarea sancțiunilor față de persoanele responsabile de neexecutarea hotărârii judecătorești definitive, recomandare care se pare că a fost respinsă. Prin urmare, nu poate fi considerat că Departamentul nu și-a îndeplinit obligațiile iar neexecutarea s-a datorat mai degrabă unei probleme mai generale, cea a lipsei unui mecanism efectiv de asigurare a conformării cu hotărârile judecătorești definitive.

54.

Curtea conchide că, în partea ce ține de cererea reclamanților

cu privire la

înregistrarea Bisericii, ei nu au dispus de niciun recurs efectiv. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenției.

VI.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 9

55.

Reclamanții s-au plâns că, în urma refuzului de a înregistra Biserica,

autoritățile i-au discriminat în comparație cu alte grupuri religioase.

de a o examina separat.

VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A.

Prejudiciu

cu titlu de

prejudiciu moral suferit în urma refuzului de a înregistra Biserica și EUR 50 cu titlu de prejudiciu material suferit în urma plății întârziate a sumelor datorate lor. Ei s-au bazat pe suma acordată în hotărârea

Metropolitan Church of Bessarabia

, citată mai sus, § 146, precum și pe altă jurisprudență a Curții

cu privire la

executarea întârziată a hotărârilor judecătorești definitive și lipsa căilor de recurs efective.

59.

Guvernul nu a fost de acord. El a susținut că reclamanții nu au prezentat nicio dovadă pe care și-au bazat calculele lor privind prejudiciul material. Mai mult, reclamanții nu au demonstrat că le-a fost cauzat un prejudiciu moral. De fapt, orice astfel de prejudiciu a fost rezultatul propriilor acțiuni ale reclamanților, care nu au făcut uz în mod diligent de căile de recurs disponibile. Autoritățile, la rândul lor, au întreprins toate măsurile rezonabile în vederea executării hotărârii judecătorești.

60.

Guvernul s-a bazat pe jurisprudența Curții referitoare la durata procedurilor și neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive pentru a arăta că în acele cauze au fost acordate sume mult mai mici decât pretențiile reclamanților.

61.

Curtea consideră că violările constatate trebuia, fără îndoială, să fi cauzat reclamanților prejudiciu material și moral. Luând în considerație circumstanțele cauzei și jurisprudența sa, Curtea acordă reclamanților, solidar, EUR

10,000.

B.

Costuri și cheltuieli

62.

Reclamanții au pretins EUR 6,832 cu titlu de costuri și cheltuieli. În susținerea pretențiilor sale, reclamanții au prezentat Curții o copie a contractului semnat cu avocatul lor, potrivit căruia tariful

perceput de acesta pentru o oră de lucru

varia între EUR 60 și EUR 100, precum și

numărul de ore lucrate de avocat

asupra cauzei (63

ore). De asemenea, ei au prezentat o copie a deciziei Baroului Avocaților din Republica Moldova, potrivit căreia cuantumul recomandat al onorariului pe oră pentru reprezentarea în tribunalele internaționale era de EUR 40-150.

63.

Guvernul a susținut că suma pretinsă era exagerată, cel puțin în comparație cu realitățile din Republica Moldova. El consideră că cinci ore ar fi fost suficiente pentru pregătirea cauzei și a conchis că reclamanții nu au demonstrat că costul reprezentării lor a fost rezonabil și angajat.

64.

Curtea reamintește că,

pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate și rezonabile ca mărime (

a se vedea, spre exemplu,

Nilsen and Johnsen v. Norway

[GC], nr. 23118/93, §

62, ECHR

1999-VIII).

65.

Ținând cont de complexitatea cauzei și bazându-se pe informația de care dispune, Curtea acordă reclamanților EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli (a se vedea hotărârea

Metropolitan Church of Bessarabia

, citată mai sus, § 149).

C.

Dobânda de întârziere

66.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc o violare a articolului 9 al Convenției;

3.

Hotărăște

că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție;

4.

Hotărăște

că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenției combinat cu articolul 9 al Convenției;

5.

Hotărăște

că nu este necesar de a examina cauza și prin prisma articolului 14 al Convenției combinat cu articolul 9 al Convenției;

6.

Hotărăște

că nu este necesar de a examina separat pretențiile reclamanților formulate în temeiul articolelor 6 și 11 ale Convenției;

7.

Hotărăște:

(a)

că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea

va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care vor fi convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)

EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral și material cauzat;

(ii)

EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri și cheltuieli;

(iii)

orice taxă care poate fi percepută la sumele menționate mai sus;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

8.

Respinge

restul pretențiilor reclamanților cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 27 februarie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

T. L.

Early

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte