ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1203/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 20 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.188.999 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 1.563 m.p. și construcții demolate în suprafață totală de 169 m.p., situat în Craiova, județ Dolj și valoarea de 1.544.600 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/02.08.2010, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 688.999 RON de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 688.999 RON de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 45 din 19 ianuarie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă; a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1724A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 45 din 19 ianuarie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1724A din 17 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 ianuarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 31 ianuarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menționat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, în dosarul nr. x/2014, prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, contestația promovată de intimată împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a deciziei nr. 10/10.03.2013 emise de Curtea de Conturi, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu standardele internaționale.

Așadar, măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la standardele internaționale și, doar în măsura în care erau identificate raporte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului.

Or, la data pronunțării acelei sentințe nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/02.08.2010, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, astfel că la momentul pronunțării sentinței civile nu putem vorbi de existența unui prejudiciu, argumentele recurentului fiind confirmate prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea pârâtei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat Anevar a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat Anevar a rapoartelor de evaluare în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

A precizat că era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. A. S.R.L.; în lipsa acestui raport nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrări în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

În ce privește dispozițiile legale aplicabile în materia prescripției exctinctive, a susținut că pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) noul C. civ., cât și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, prin urmare, în mod eronat instanța de apel a apreciat că prescripția ar fi supusă dispozițiilor C. civ. din 2009.

Din considerentele și dispozitivul deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă dispozițiilor legale care le-au instituit, sens în care nu este posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ.

Or, cât timp a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, cât și noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă, hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea si aplicarea greșită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ., invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În egală măsură, cât timp hotărârea pronunțată în apel contrazice decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, caracterul obligatoriu al deciziei menționate este atașat în mod egal dispozitivului, dar și considerentelor acesteia.

II.3. Apărările formulate în cauză:

La data de 17 februarie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, cu referire la istoricul litigiului, a susținut că reclamantul-recurent nu a motivat temeinic cererea de recurs, motiv pentru care a invocat excepția inadmisibilității formulării căii de atac, având în vedere că partea a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în sensul că indiferent de momentul la care s-ar fi produs raportarea, obiectiv ori subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

La data de 09 martie 2023, în termen legal, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului.

În acest sens, sub un prim aspect, a arătat că în susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ., au criticat hotărârea atacată, prin aceea că instanța de apel, în ce privește normele de drept substanțial relativ la prescripția extinctivă, a apreciat că, în mod corect, că prima instanță ar fi aplicat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, însă a constatat că momentul de la care curge prescripția este data la care a rămas definitiv raportul nr. x/26.04.2013, prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a administrativ și fiscal.

Or, potrivit considerentelor și dispozitivului Deciziei nr. 1/17.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este supusă în întregime dispozițiilor legale care le-au instituit, nefiind, deci, posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ.

Așadar, în motivarea recursului, au procedat strict la a critica considerentele reținute în decizia civilă nr. 1724/17.11.2022, nu la argumentele reținute în hotărârea indicată de intimată.

Sub un al doilea aspect, raportându-se la dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4, art. 483 alin. (1) și art. 457 alin. (2) C. proc. civ., a susținut că atât sentința civilă nr. 1724A/17.11.2022, cât și decizia la care face trimitere instituția intimată, sunt supuse căii de atac a recursului.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluție, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 06 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Pe calea recursului de față, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a normelor în materia prescripției extinctive în sensul în care dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de acesta nu era prescris, întrucât existența și întinderea pagubei rezultate prin evaluarea neconformă a imobilelor pentru care au fost acordate despăgubirile nu au putut fi cunoscute anterior constatărilor cuprinse în raportul Curții de Conturi și, respectiv, reevaluării dispuse ca efect al acestui raport al cărei rezultat a fost comunicat reclamantul abia în anul 2021.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 1.563 mp și construcții demolate în suprafață totală de 169 mp, situate în Craiova, județul Dolj, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 8733 din 26 august 2010 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor B. (în prezent decedată) și C., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate titlurile de conversie nr. 2820 din 23 decembrie 2010 și nr. 2821 din 23 decembrie 2021 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un dreptul de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2010 și în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, ținând cont de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este cel la care a rămas definitivă, prin nerecurare, sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10/10.10.2023 a Curții de Conturi, moment de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atâta paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și a celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013, concluzie ce s-ar răsfrânge și asupra efectelor sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțate în dosarul nr. x/2014.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

Cum în cazul particular al speței în care se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cu care:

"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, s-a reținut prin aceeași decizie că "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57).

Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, care nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul indică drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Or, momentul obiectiv ce coincide cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul nr. x/02.08.2010 al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluării.

În acest sens, se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreaptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021).

În acești termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Împrejurarea că instanța de apel, în considerentele hotărârii atacate, face referire la sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a deciziei nr. 10/10.10.2013 ale Curții de Conturi ca fiind momentul de la care ar putea începe termenul de prescripție, deși într-adevăr eronată, nu este de natură să plaseze soluția în afara legalității, ci se circumscrie, ca reper, momentului "cel târziu" de la care reclamantul ar fi putut cunoaște paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

De altfel, acest argument nu este unul necesar în susținerea soluției pronunțate câtă vreme anterior, în motivarea deciziei, instanța de apel validase raționamentul primei instanțe cu privire la incidența art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 drept moment de început al prescripției data săvârșirii faptei ilicite - efectuarea raportului de evaluare care a stat la baza calculării cuantumului măsurilor reparatorii (2010).

Nu poate fi primită nici critica ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/20011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 01 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituțională.

Aceeași soluție legislativă a fost consacrată și prin dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din C. civ. și, în particular, cele din art. 6 alin. (4), au fost confirmate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 01 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerentele acestei decizii s-a reținut că dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 01 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit.

Așadar, în contextul aspectelor relevate, contrar susținerilor recurentului, analiza pe fond a excepției a presupus verificări jurisdicționale ale instanței de apel sub aspectul regimului prescripției extinctive în puterea legii sub care a început să curgă - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu consecințe pe planul soluției ce trebuia să fie adoptată în ce privește dreptul la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită.

Este nefondată și critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la efectele deciziei în interesul legii nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele arătate în cele ce preced și a căror reluare ar fi superflu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1724A din 17 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1724A din 17 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2023.