Decizia nr. 2458/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1026/2022 a Tribunalului București

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București- Secția a V-a civilă, la 23 august 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 823.594 lei actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan de 1032 mp situat în Brăila, b-dul (...), județul Brăila și valoarea de 914.499 lei reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 898/2008.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1026 din 17 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul București –Secția a V-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel Prin decizia civilă nr. 1945 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți Statul Român și Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1026 din 17 iunie 2022 a Tribunalului București- Secția a V-a civilă; a anulat sentința apelată și, evocând fondul în apel, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1945A din 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269 - art. 271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-art. 270 ind. 1 C. proc. civ., prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate. A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator A/evaluator S.C. B S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. B S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269 - art. 271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și al încălcării art. 1241 C. civ., situație ce atrage motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv raportul de evaluare nr. 898/12.03.2008 întocmit de către expert evaluator C S.R.L., raportul de verificare a raportului de evaluare; raportul de evaluare întocmit de către S.C. B S.R.L. la data de 17.08.2020, titlurile de conversie și de plată emise de pârâta ANRP, decizia nr. 6417/30.06.2009 emisă în dosarul ANRP nr. x/CC, corespondența prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x/CC și la cuantumul sumei de recuperat, și anume 823.594 lei, reprezentând diferența dintre evaluarea inițială și cea finală. Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condițiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, nu poate fi reținută interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și ANRP, întrucât între aceștia există un raport contractual, un contract de prestări servicii. În concluzie, susținerea instanței de apel conform căreia reclamanții nu au dovedit prejudiciul invocat nu este fundamentată din moment ce pârâta, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul din prezenta cauză și a solicitat recuperarea acestuia de la reclamanți și, din moment ce există prejudiciu, există și faptă ilicită.

Apărările formulate în cauză: În 26 iulie 2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurenții nu au motivat cererea de recurs. Totodată, intimata a susținut că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. y/3/2021). II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., precum și a art. 269 - art. 271 din același act normativ, recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că înscrisurile administrate de către acesta emană chiar de la pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, iar sub un al doilea aspect, că înscrisurile administrate în cauză au forța probantă a unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 269 C. proc. civ. Criticile supuse analizei sunt nefondate. Potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces. Prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Altfel spus, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea prin cererile și apărările formulate. Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care: „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțate, câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 823.594 lei și a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, reținând, în esență, că Statul, acționând prin Curtea de Conturi, ca organ abilitat să exercite în numele său controlul activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a cunoscut producerea pagubei prin supraevaluarea imobilului ce face obiectul prezentei cauzei și pe cel care răspunde de ea de la momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 6417/30.06.2009. Criticile deduse judecății apelului au vizat aspecte ce țin de interpretarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune în ce privește momentul la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și cei responsabili de producerea acesteia, circumscris datei emiterii deciziei de despăgubire. În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit din același act normativ, instanța de apel a apreciat că norma legală care reglementează momentul de la care curge termenul de prescripție nu trebuie interpretată extensiv sau că la interpretarea acesteia prezintă relevanță relațiile de bună colaborare dintre instituțiile statului în condițiile în care Ministerul Finanțelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica și a stabili existența prejudiciului, iar plata propriu-zisă a sumelor din decizia emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu presupune că plătitorul cunoștea sau că ar fi trebuit să cunoască existența supraevaluării, cum în mod eronat a reținut prima instanță. Totodată, a reținut că până la momentul stabilirii existenței supraevaluării, în urma reevaluării imobilului, adusă la cunoștința Ministerului Finanțelor, prin adresa nr. 168GB/19.01.2021, nu se putea considera de către Stat sau reprezentantul acestuia că a existat o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât decizia Curții de Conturi a fost atacată în instanță de persoana juridică ce a făcut obiectul controlului, iar sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, chiar executorie, nu stabilește existența prejudiciului, nici câtimea acestuia, astfel că nu poate constitui momentul obiectiv de la care Statul ar fi putut cunoaște aceste aspecte. În consecință, apreciind că soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, ținând cont că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului cel mai devreme în data de 19.01.2021, instanța de apel a admis apelul, a anulat sentința atacată și a procedat la rejudecarea fondului raportului juridic ce a presupus verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și expertul care a efectuat expertiza în anul 2009). În acest sens, a reținut existența faptelor ilicite deduse judecății concretizate în întocmirea în anul 2011 de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare și avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului de evaluare care nu respectă standardele internaționale de evaluare, aceștia din urmă în calitate de prepuși ai pârâtei. Cu privire la raportul între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și expertul, care a efectuat expertiza în anul 2009, a apreciat că acesta a fost de natură contractuală, expertul prestând un serviciu, adică efectuând raportul de expertiză contra unui preț, neexistând bază legală pentru a reține existența unui raport de prepușenie între ANRP și expert sau pentru a valida aserțiunea reclamantului în sensul că pârâta ANRP răspunde pentru fapta proprie a expertului. Însă, a apreciat că sunt raporturi juridice de tipul comitent-prepus între pârâta ANRP și consilierii din cadrul ANRP cu atribuții în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză. Procedând la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată, instanța de apel a conchis că metoda comparației directe, permisă de standardele internaționale de evaluare, a fost realizată în mod greșit, în lipsa unor comparabile care să reprezinte vânzări efective a unor imobile similare se putea apela la oferte de vânzare, iar utilizarea comparabilelor reprezentate de oferte de vânzare fără accesarea bazelor de date care cuprindeau vânzări efective contravine dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Astfel, instanța de apel a apreciat că raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedește prejudiciul, respingând, astfel, acțiunea, ca neîntemeiată. Așadar, în fundamentarea soluției, instanța de apel a procedat la analiza valenței probatorii a înscrisurilor administrate de către reclamant, ce se circumscrie prevederilor art. 264 C. proc. civ., care conferă judecătorului dreptul de a aprecia asupra probatoriului administrat, operațiune care se realizează ulterior închiderii dezbaterilor, în vederea determinării puterii probante și valorii fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel relativ la modul de interpretare a probelor, fiind nemulțumit de maniera în care aceasta a statuat asupra cererii în pretenții pe care a formulat-o împotriva intimatei-pârâte, arătând că raportat la starea de fapt, probele administrate și puterea lor doveditoare acțiunea formulată a fost în mod eronat respinsă. Or, modul de apreciere a probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanței devolutive, reprezentând aspecte ce țin de temeinicia hotărârii atacate și excedează controlului judiciar ce poate fi realizat în recurs. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea casării unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 1241 C. civ., însă în expunerea de motive a valorificat aceleași critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește modalitatea de evaluare și interpretare a probatoriului de către instanța de apel. Înalta Curte subliniază că, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca din modul în care este redactată hotărârea să nu se poată determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată ori ca instanța să recurgă la textele de lege aplicabile speței, dar fie să le încalce, în spiritul sau litera lor, fie să le aplice greșit (de ex: instanța aplică o normă generală, nesocotind existența normei speciale, aplică o normă care nu este incidentă în speță, dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt). În toate situațiile, însă, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material se verifică prin raportare la situația de fapt pe deplin stabilită de către instanța de apel și care nu mai poate fi schimbată în etapa procesuală a recursului, având în vedere caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care se exercită doar pentru motive de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârii atacate. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 6 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. y/3/2021, a fost invocată aceeași problematică precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Totodată, nici nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică (cele două litigii având ca premisă circumstanțe factuale diferite), pentru a se aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, motiv pentru care invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1945 A din 15 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.