ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 93/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25989/30.03.2021 prin care a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea FGA la plata sumelor de 1089,36 lei reprezentând penalități de întârziere și 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin Sentința Civilă nr. 34/2015 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. x/245/2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 710 din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta A SA, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva Sentinței civile nr. 710 din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A S.A. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În esență, a considerat că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale aplicabile speței, prezentând următoarele argumente:

- hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, prin care s-a stabilit că sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuielile de judecată constituie creanțe de asigurare, ca urmare a faptului că ele s-au născut din regres al A împotriva B, în acest sens făcând referire la considerentele de la pct. 124 și127 din Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept;

- hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015;

- hotărârea de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte; soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Argumentul este unul eronat și contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege. Astfel, coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă – Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare;

- respingând contestația formulată de A pe motiv că penalitățile și cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015. Raționamentul cu care operează Legea nr. 213/2015 este unul relativ simplu și are la bază două idei principale: este creanță de asigurare orice sumă este datorată în baza unui contract de asigurare (art. 4 alin. (1) lit. a din Lege; în calitatea sa de garant, Fondul trebuie să garanteze plata creanțelor de asigurare. Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiție pentru calificarea unei sume ca fiind creanță de asigurare;

- faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA;

- au fost încălcate dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr.213/2015, art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr.16/2015. Analizând trimiterile făcute de A la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute.

Astfel, făcând trimitere la scopul Fondului reglementat prin Legea nr. 213/2015, intimatul a apreciat că este ținut să plătească doar sumele reprezentând despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în discuție nerezultând din contractul de asigurare și nereprezentând creanțe de asigurare în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În fapt, ca urmare a falimentului Societății B S.A., reclamanta A s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu cererea de plată nr. 40130/21.06.2016 și a solicitat plata următoarelor sume: 1089,36 lei - penalități de întârziere și 200 lei - cheltuieli de judecată.

Prin soluționarea cererii de plată, Fondul a emis Decizia nr. 25989/30.03.2021, prin care a respins plata sumelor de 1089,36 lei, reprezentând penalități de întârziere și 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 25989/30.03.2021, ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatului FGA la plata sumelor de 1089,36 lei - penalități de întârziere și 200 lei - cheltuieli de judecată.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând, în esență, că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului Societății B S.A.

Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula vreo critică concretă care să se circumscrie acestui text de lege, astfel că este imposibil de realizat controlul de nelegalitate a sentinței recurate din această perspectivă.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurare, precum și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a și b), art. 13 alin. (1) art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, art. 2210 C. civ., prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, raportat la situația de fapt reținută.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, „Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii și cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr. 503/2004, potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind „creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului”.

Art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: „creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare”.

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015, deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015 fac referire la „despăgubiri/indemnizații”, precum și la „prime datorate”, care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că „ În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite”, din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților, sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”, sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul Societății de B S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.

Totodată, instanța de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora „Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale”, nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015. S-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv “creanțele creditorilor de asigurări”, întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul “penalități” din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 710 din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.