ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2289/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Totodată a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 1349 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2027 din 11.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 08.12.2022 sub același număr de dosar, iar prin sentința civilă nr. 639 pronunțată la 17 martie 2023 a fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1209 din 15 septembrie 2023, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiat apelul reclamantului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă la 23 noiembrie 2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15 ianuarie 2024, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, pe cale de excepție, respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, având în vedere că litigiul izvorăște din materia asigurărilor.

Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Prin rezoluția din 7 februarie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 19 martie 2024 cu citarea părților în ședință publică, când s-a dispus suspendarea judecății în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 22 octombrie 2024, realizată ca urmare a referatului întocmit potrivit art. 84 pct. 25 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 3243 din 22 decembrie 2022, s-a acordat termen de judecată în vederea discutării perimării recursului.

Prin cererea depusă la 8 decembrie 2024, recurentul-reclamant a solicitat repunerea cauzei pe rol, precizând că nu a avut cunoștință de încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecății cauzei, cerând și judecata în lipsă.

Instanța supremă a încuviințat cererea recurentului de repunere pe rol și a reținut cauza în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare, pe care o va examina cu prioritate, potrivit art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 482 și art. 248 alin. (1) din același cod, reținând următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare.

Prin acțiunea promovată la data de 04.07.2022, reclamantul A, în calitate de creditor în urma falimentului B S.A., a formulat contestație împotriva Deciziei F.G.A. nr. 47351/09.06.2022, prin care i s-a respins cererea de plată formulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015.

Din analiza art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului.

Totodată, trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate de recurentul-reclamant prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților este una civilă – drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar, concluzia în acest sens fiind susținută atât de jurisprudența Curții Constituționale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, cât și de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Prin urmare, având în vedere că între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel originar, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar plata despăgubirii de către Fond se efectuează în aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației.

Prin urmare, câtă vreme formularea acțiunii în vederea recuperării sumei solicitate/creanței de asigurări de la pârât își are izvorul în contractul de asigurare, iar soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) fiind supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform art. 13 alin. (5 ind. 1) din Legea nr. 213/2015, față de obiectul cauzei și natura raporturilor juridice litigioase, Înalta Curte reține că acțiunea de față se circumscrie materiei asigurărilor.

Observând, totodată, că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv la 4 iulie 2022, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018.

Prin modificările prevederilor art. 483 alin. (2) teza I C. proc. civ., aduse prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește hotărârile pronunțate în litigiile izvorând din materia asigurărilor.

De asemenea, potrivit art. 483 alin. (2) teza II-a din același cod, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 24 C. proc. civ., „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar conform prevederilor art. 27 din același cod, ,,Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”

Prin urmare, legiuitorul a stabilit regula potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii procesului.

Așadar, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile legale anterior citate, decizia atacată este una definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I raportat la art. 634 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile justițiabililor, iar recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Înalta Curte constată că, deși dispozitivul deciziei atacate cuprinde mențiunea „cu recurs în 30 de zile de la comunicare”, aceasta nu îndreptățește recurentul să declare calea de atac pe care legea nu o prevede, față de dispozițiile legale anterior redate.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1209 din 15 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1209 din 15 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.