ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2297/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2297/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1254, art. 1636 și urm. C. civ., art. 191 și urm. din Legea nr. 31/1990 republicată, art. 103 din Legea nr. 265/2022.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2023, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, în sensul restrângerii obiectului, arătând că solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună recunoașterea calității sale de asociat, obligarea pârâtelor să procedeze la efectuarea mențiunilor corespunzătoare la Oficiul Registrului Comerțului în ceea ce privește calitatea sa de asociat în cadrul societății B S.R.L., cu o cotă de participare de 50% asupra capitalului social, iar în caz de refuz, autorizarea sa să îndeplinească aceste mențiuni.

Totodată, reclamantul a precizat și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 1326 C. civ.

La 29 noiembrie 2023 pârâtele B S.R.L. și C au depus la dosar note scrise, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă, respectiv a capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri prin care se solicită recunoașterea calității reclamantului de asociat în cadrul societății B S.R.L., iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiat și nelegal al acestui petit, iar pe fond respingerea ca neîntemeiate și nelegale a celorlalte capete din cererea de chemare în judecată.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr. 970/2023 din 13 decembrie 2023, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamantul A, care a fost obligat la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtele C și societatea B S.R.L.

Prin decizia nr. 193/A-C din 9 mai 2024, Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, constatând calitatea de asociat a reclamantului A în cadrul societății B S.R.L. cu o cotă de participare de 50% asupra capitalului social, ca efect al Declarației autentificate sub nr. 22/13.01.2023.

De asemenea, în temeiul art. 104 din Legea 265/2022 a dispus comunicarea deciziei, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive, Oficiului Registrului Comerțului pentru înregistrarea mențiunilor, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea normelor de procedură corelative soluționării excepției inadmisibilității acțiunii în constatare și încălcarea principiului disponibilității, prin depășirea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamant.

În acest sens, au susținut recurentele-pârâte că, în mod eronat, a apreciat instanța de apel ca fiind admisibilă cererea de chemare în judecată, încălcând prevederile art. 35 C. proc. civ., având în vedere că reclamantul a înțeles să renunțe la capătul principal ce viza anularea actului adițional și repunerea părților în situația anterioară, limitând astfel demersul judiciar dedus judecății doar la constatarea calității sale de asociat în cadrul societății B S.R.L., care se putea realiza exclusiv doar în cadrul unei acțiuni în realizare.

Sub un alt aspect, au invocat titularele memoriului de recurs încălcarea principilor disponibilității și a rolului activ al instanței, întrucât prin soluția pronunțată în cadrul unei acțiuni în constatare, instanța de control judiciar devolutiv a dat efectele unei veritabile acțiuni în realizare, repunând nelegal părțile în situația anterioară, deși reclamantul renunțase în mod explicit la capătul de cerere privind anularea actului adițional și repunerea părților în situația anterioară. Astfel, instanța a depășit limitele efectului devolutiv al apelului​ reglementat de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., contrar actului adițional prin care adunarea generală a asociaților a aprobat transferul părților sociale convenit prin încheierea contractului de donație dintre părți și retragerea din societate a reclamantului, paralizând efectele unui act juridic legal și valabil încheiat. Potrivit recurentelor, în absența constatării desființării actului adițional, ca efect al principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, instanța de apel nu ar fi putut dispune, în mod legal, constatarea calității de asociat a reclamantului, care reprezintă, în esență, o formă de repunere în situația anterioară.

În cadrul motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. au invocat recurentele nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 629/30.06.2023, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. y/90/2023 și a sentinței civile nr. 638/14.07.2023, pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. z/90/2023, ambele rămase definitive prin neapelare, prin care s-au respins plângerile formulate de către intimatul-reclamant împotriva încheierilor Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vâlcea.

S-a arătat că, în dezacord cu considerentele decizorii ale încheierilor pronunțate de Tribunalul Vâlcea în cadrul dosarelor nr. y/90/2023 și z/90/2023, care au stabilit că recunoașterea calității de asociat a reclamantului în cadrul societății B S.R.L. nu ar fi fost posibilă decât prin adoptarea unei hotărâri AGA, instanța de apel a reținut că singura modalitate de recunoaștere a calității de asociat, în absența acordului societății de a da eficiență declarației de revocare a donației și totodată a refuzului de a modifica actul constitutiv în consecință, este admiterea unei acțiuni judiciare, având ca obiect constatarea acestei calități.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat, într-o primă critică, aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind efectele revocării unui contract de donație de părți sociale încheiat între soți, reglementat de dispozițiile art. 937 C. civ. de la 1864 (actualul art. 1031 C. civ.), instanța de apel ignorând faptul că repunerea în situația anterioară, respectiv redobândirea părților sociale, nu intervine ope legis.

De asemenea, se arată că, în planul obligațional contractual, este incidentă legea materială germană ca lege a reședinței comune obișnuite a părților, conform art. 4 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, iar în planul transmiterii dreptului real în raport cu societatea, este incidentă legea materială română, ca lege a statutului organic al persoanei juridice.

Prin memoriul de recurs recurentele au mai precizat că donația de părți sociale din anul 2010 nu a avut un efect translativ de proprietate, legea însăși reglementând în cuprinsul art. 98 și 202 ale Legii nr. 31/1990, precum și în dispozițiile art. 1587 C. civ., în cazul acestor bunuri incorporale, o excepție de la regula caracterului translativ de proprietate solo consensu.

Astfel, actul translativ de proprietate asupra celor 10 părți sociale ale societății B S.R.L. nu a intervenit solo consensu, prin simplul acord al părților declarat în formă autentică în contractul de donație de părți sociale nr. 1556/13.07.2010, ci abia prin actul adițional ulterior din data de 19.07.2010, prin care reclamantul A a transmis pârâtei C părțile sociale ce au făcut obiectul raportului obligațional autentificat în contractul de donație.

Prin urmare, în opinia recurentelor, nici actul de revocare a donației nu a produs efect translativ de proprietate.

Făcând referire la prevederile art. 202 și art. 203 din Legea nr. 31/1990, care reglementează procedura transmiterii părților sociale către terții în raport cu societatea, recurentele au susținut că aceste dispoziții fac o distincție clară între raportul obligațional dintre părți și transmiterea efectivă a dreptului real de proprietate asupra părților sociale, subliniind necesitatea îndeplinirii anumitor formalități legale pentru ca transferul să fie valid și opozabil terților.

S-a arătat că modalitatea de realizare a transferului părților sociale ale unei societăți cu răspundere limitată trebuie să respecte elementul affectatio societatis, care reprezintă nu numai o condiție de valabilitate a contractului de societate, ci și o condiție de validitate a modificărilor survenite în persoana asociaților.

Titularele memoriului de recurs au mai susținut că instanța de judecată nu poate cenzura motivele respingerii cesionarului, întrucât s-ar realiza o intruziune în caracterul intuitu personae al societății.

De asemenea, au mai arătat recurentele-pârâte că efectele contractului de cesiune între cedent și cesionar nu operează de la data încheierii contractului, ci de la data aprobării prin hotărârea AGA, conform art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Astfel, dobândirea calității de asociat are loc ulterior cesiunii, în funcție de îndeplinirea unor condiții, respectiv acordul asociaților și inexistența sau respingerea opoziției creditorilor sociali.

Prin constatarea efectului translativ de proprietate asupra părților sociale, instanța de control judiciar în mod nelegal a adăugat revocabilității donației dintre soți un caracter translativ de proprietate, împotriva dispozițiilor imperative ale Legii societăților, care reglementează modalitatea de dobândire a părților sociale și a calității de asociat și per a fortiori art. 1587 C. civ.

În opinia autoarelor căii extraordinare de atac, contrar celor reținute prin decizia recurată, efectele declarației de revocare unilaterală a contractului de donație de părți sociale încheiat între soți nu presupun, ope legis, redobândirea de către reclamant, în calitate de soț care s-a retras din societate, a dreptului de proprietate asupra părților sociale donate și, pe cale de consecință, a calității de asociat în cadrul societății. O concluzie contrară contravine dispozițiilor art. 1016 alin. (2) C. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale care condiționează întoarcerea dreptului de îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de legea specială, instanța de apel trebuia să aplice prevederile Legii nr. 31/1990 și să constate că repunerea părților în situația anterioară, în natură, nu era posibilă, cât timp dispozițiile în materie societară referitoare la formarea voinței societare nu au fost respectate.

Potrivit recurentelor, instanța de apel trebuia să țină cont că redobândirea calității de asociat de către reclamant nu se putea realiza, în mod legal, decât în două modalități, respectiv fie prin desființarea hotărârii AGA reprezentate de actul adițional din anul 2010, care a consfințit transferul părților sociale și a Statutului adoptat prin respectiva hotărâre, fie prin adoptarea unei noi hotărâri AGA care să încuviințeze efectele produse prin declarația unilaterală de revocare a donației, fiind nepermisă repunerea părților în situația anterioară în natură, prin întoarcerea dreptului în patrimoniul donatorului, fără respectarea dispozițiilor speciale, în lipsa existenței affectio societatis.

Sub un alt aspect, s-a mai învederat că instanța de apel a făcut abstracție de necesitatea consimțământului donatarului, devenit asociat unic, atât la transmiterea părților sociale în anul 2010, cât și la o eventuală retrocedare în urma revocării, omițând să dea efect și consecinței legale prevăzute de art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care, înainte ca părțile sociale să fi putut reveni în patrimoniul fostului asociat retras, ar fi condus la dizolvarea ireversibilă a societății în absența actului de voință a asociatului C de continuare a societății în noua formă juridică de societate unipersonală.

Prin urmare, au susținut recurentele că, în mod greșit instanța de control judiciar devolutiv a procedat la aplicarea automată a prevederilor art. 937 C. civ. de la 1864, ignorând faptul că actul de revocare poate produce afectul redobândirii calității de asociat doar în condițiile existenței voinței societare. În măsura în care această voință nu există, instanța de judecată nu o poate suplini, situație în care actul de revocare nu ar rămâne fără efecte, cum greșit a reținut instanța de apel, ci presupune doar că repunerea părților în situația anterioară nu se va putea realiza decât prin echivalent.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă la 24 iulie 2024.

La 18 septembrie 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant A, prin care a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibil a recursului, iar în subsidiar, ca nefondat.

Excepția inadmisibilității recursului a fost fundamentată pe faptul că acțiunea formulată reprezintă o cerere în obligație de a face, întemeiată pe dispozițiile art. 43 și art. 118 alin. (1) din Legea nr. 265/2022, scopul demersului judiciar fiind înscrierea mențiunilor în registrul comerțului privind modificarea participației la capitalul social ca urmare a redobândirii în proprietate a părților sociale ca urmare a revocării donației dintre soți. Astfel, în opinia intimatului-reclamant, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 118 alin. (1) și (4) din Legea nr. 265/2022, potrivit cărora calea de atac a recursului este suprimată.

De asemenea, a mai precizat reclamantul că acțiunea dedusă judecății era de competența judecătoriei potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., însă a fost soluționată de tribunal ca urmare a prorogării de competență, în temeiul art. 99 alin. (2) din același act normativ, context în care calea de atac a recursului rămâne suprimată, conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Prin notele de ședință înregistrate la dosar în data de 7.10.2024, intimatul Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vâlcea a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, precum și respingerea unei eventuale cereri privind cheltuielile de judecată, având în vedere lipsa culpei sale procesuale.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentele-pârâte au solicitat respingerea excepției inadmisibilității și a tuturor apărărilor formulate de reclamant, cu consecința admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin rezoluția din 17 octombrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține caracterul fondat al recursului pârâtelor, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele susțin nelegalitatea deciziei atacate, prin încălcarea normelor de procedură corelative soluționării excepției de inadmisibilitate a acțiunii în constatare, în raport cu cerințele art. 35 C. proc. civ., prin încălcarea principiului disponibilității și depășirea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, intimatul-reclamant, prin întâmpinare, susține inadmisibilitatea recursului, întrucât cererea de chemare în judecată, prin petitele sale, ar viza o obligație de a face neevaluabilă în bani al cărei scop este înregistrarea în registrul comerțului a modificărilor produse privind participația la capitalul social al societății pârâte, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 43 și art. 118 alin. (1) din Legea nr. 265/2022, cu consecința caracterului definitiv al deciziei recurate, pronunțate în apel.

Înalta Curte constată că inițial cererea de chemare în judecată a avut ca petit principal anularea actului adițional nr. 1049 din 19 iulie 2010 și repunerea părților în situația anterioară, cu consecința revenirii părților sociale în patrimoniul reclamantului, a recunoașterii calității de reprezentant în cadrul societății pâtâte și a obligării pârâtelor (recurentele în cauză) să procedeze la efectuarea mențiunilor la Registrul comerțului, în caz de refuz autorizarea reclamantului să îndeplinească această procedură, acțiunea fiind configurată de o acțiune în realizare.

Reclamantul, în exercitarea disponibilității procesuale și-a restrâns acțiunea, renunțând la petitul principal privind anularea actului adițional și repunerea în situația anterioară, în timp ce capetele de cerere accesorii au fost menținute, cererea de recunoaștere a calității de asociat în cadrul societății pârâte devenind cerere principală.

Reclamantul și-a fundamentat cerere de chemare în judecată restrânsă pe efectul ope legis al revocării donației părților sociale între soți prin Declarația autentificată nr. 22 din 13 ianuarie 2023, cu consecința redobândirii calității de asociat cu o cotă de participare de 50% asupra capitalului social, acțiunea fiind admisă în aceste limite, în acord cu dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ., în cadrul procesual al obiectului și cauzei, astfel cum s-a stabilit în fața primei instanțe.

Instanța de prim control judiciar a dispus și efectuarea mențiunilor la Registrul comerțului în temeiul art. 104 din Legea nr. 265/2022.

Se observă că instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate, a reținut calificarea acțiunii în constatare, având ca fundament art. 35 C. proc. civ.

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și în lipsa unei căi de atac împotriva deciziei pronunțate în apel, intimatul-reclamant nu mai poate repune în discuție calificarea acțiunii pe calea excepției de inadmisibilitate a recursului, în temeiul art. art. 248 C. proc. civ.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată nu poate fi asimilată, în recurs, unei cereri privitoare la o obligație de a face neevaluabilă în bani, în sensul art. 94 pct. 1 lit. h C. proc. civ., de competența judecătoriei și care ar intra sub incidența art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Acțiunea în constatarea calității de asociat nu poate fi asimilată pentru aceleași argumente, nici acțiunilor întemeiate pe Legea nr. 265/2022, cum susține intimatul-reclamant.

Art. 104 din acest act normativ are o aplicabilitate generală tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești atunci când se referă la acte, fapte și mențiuni a căror înregistrare în registrul comerțului se impune, fără a atrage suprimarea căii de atac a recursului.

În același timp, acțiunea în constatare nu se încadrează nici în ipotezele, de strictă interpretare, ale Legii nr. 31/1990 privind societățile, unde s-a prevăzut expres că doar apelul este calea de atac, în cauză aplicându-se dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevăd că mențiunea greșită a caracterului definitiv al hotărârii pronunțate de instanța de apel nu poate avea ca urmare afectarea dreptului părții de a exercita calea de atac prevăzută de lege, apărarea intimatului-reclamant privind inadmisibilitatea căii de atac a pârâtelor fiind înlăturată.

Examinând în continuare critica ce vizează modalitatea de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., în cauză, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din același cod, Înalta Curte constată că este nefondată.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, reglementat prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., constă în faptul că oricare dintre părți poate opune într-un litigiu pendinte ceea ce s-a judecat anterior într-o altă cauză, dacă prezintă legătură cu soluționarea acesteia din urmă.

Scopul urmărit de reclamant prin recunoașterea pe cale judiciară, în temeiul art. 35 C. proc. civ., a calității sale de asociat a fost determinat tocmai de necesitatea clarificării situației legate de exercitarea prerogativelor corespunzătoare în cadrul societății pârâte, demersurile efectuate în vederea înregistrării în registrul comerțului a mențiunilor corespunzătoare fiind respinse definitiv, în lipsa unei hotărâri a adunării generale, precum și a actului constitutiv modificat al societății.

Înalta Curte reține că statuările instanțelor judecătorești sesizate anterior de reclamant se referă la neîndeplinirea condițiilor prealabile îndeplinirii obligației legale de înscriere a mențiunilor pentru opozabilitate în Registrul Comerțului privind societatea, însă potrivit art. 535 C. proc. civ., hotărârile pronunțate în această procedură necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, vor fi înlăturate criticile privind încălcarea în soluționarea acțiunii în constatare a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele nr. y/90/2023 și nr. z/90/2023.

Recurentele-pârâte invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 937 C. civ. de la 1864, privind efectele revocării donației între soți, cu ignorarea obiectului derivat al donației (părțile sociale) și, în consecință, a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 31/1990 privind dobândirea calității de asociat într-o societate cu răspundere limitată, critici care sunt fondate.

Pentru început, Înalta Curte formulează observația că instanța de apel și-a motivat soluția de admitere a acțiunii în constatare, prin efectele juridice ale art. 1031 C. civ., în sensul că donația între soți fiind revocabilă ad nutum, transmiterea dreptului de proprietate, în această modalitate, asupra părților sociale, are efectul transmiterii ope legis a calității de asociat în cadrul societății cu răspundere limitată, fără a fi necesară o altă formalitate precum hotărârea asociatului unic și modificarea actului constitutiv.

Potrivit instanței de apel, și retragerea din societate a reclamantului este, în această situație, revocabilă, dobândirea calității de asociat producându-se prin efectul declarației unilaterale a asociatului retras.

Instanța de apel face referire, prin considerentele deciziei recurate, la art. 1031 C. civ. actual, însă cesiunea cu titlu gratuit a părților sociale a fost încheiată la 13 iulie 2010, când era în vigoare C. civ. de la 1864, prin urmare analiza motivelor de recurs se va face, în temeiul dispozițiilor art. 3 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin raportare la art. 937 C. civ. de la 1864 (corespondentul art. 1031 din noul C. civ.).

Spre deosebire de noua reglementare a art. 1031 C. civ., prin care s-a limitat momentul până la care poate fi exercitat dreptul de revocare a donației numai în timpul căsătoriei, potrivit reglementării anterioare a art. 937 C. civ. de la 1864, revocarea donației se poate face oricând până la decesul soțului donator, în cauză revocarea donației având loc în timpul căsătoriei, după mai mult de 12 ani de la retragerea din societate a donatorului.

Recurentele-pârâte susțin, în esență, prin memoriul de recurs că părțile sociale sunt reglementate în mod strict de lege, pentru a se asigura protecția stabilității societății și a drepturilor asociaților, societatea cu răspundere limitată fiind o societate de persoane și nu de capitaluri, astfel încât în situația în care unul dintre soți a rămas asociatul unic, instanța trebuie să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 31/1990, neputând impune, pe calea acțiunii în constatare, calitatea de asociat a celuilalt soț, situație în care acesta din urmă are dreptul de a dobândi o despăgubire echivalentă valorii părților sociale.

Convergent aserțiunilor recurentelor-pârâte privind nelegalitatea deciziei recurate, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel, de admitere a cererii de constatare a calității de asociat a intimatului-reclamant, este urmarea unei confuzii între efectele revocării donației între soți și efectele în raport cu societatea ale cărei părți sociale au format obiectul donației, raporturi juridice care sunt distincte.

În aplicarea normelor de drept substanțial incidente, instanța de apel nu le-a acordat prevalența cuvenită în funcție de raportul juridic pe care îl reglementează. Chiar dacă cesiunea părților sociale se supune și regulilor de drept civil, se supune regulilor de drept societar, analiza în drept a instanței de apel întemeiată pe aplicarea tale quale a regulii instituite prin art. 937 C. civ. de la 1864 (actualul art. 1031 C. civ.) fiind greșită.

Transferului între asociați al părților sociale – ce însumează un cumul de drepturi și obligații patrimoniale și nepatrimoniale – i se aplică regulile circumscrise contractului de societate și din materia societății cu răspundere limitată, respectiv din Legea privind societățile nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare.

Normele speciale ale legii societăților prescriu regulile proprii materiei expres stabilite de legiuitor. Aceste reguli sunt aplicabile subiectelor care dețin calitățile speciale ori sunt aflate în situațiile speciale reglementate de această lege.

Prin urmare, legătura indisolubilă dintre părțile sociale, ca elemente ale patrimoniului asociatului și societatea în cadrul căreia se exercită drepturile atașate calității de asociat nu poate fi ignorată nici în situația transferului acestora cu titlu gratuit, între soți.

În cauză, cesiunea părților sociale ale reclamantului către celălalt asociat, la 13 iulie 2010, a fost urmată de consfințirea declarației de retragere a reclamantului fără nicio altă pretenție față de societate, retragere care are natura juridică a unei rezilieri convenționale a contractului de societate de către părțile în litigiu.

Actul adițional încheiat în data de 19 iulie 2010, de către cei doi asociați prin mandatari, are semnificația unei hotărâri a adunării generale, prin care luându-se act de retragere, s-a convenit că actul constitutiv al societății își încetează efectele juridice, prin libera voință a asociaților.

Astfel, s-a procedat la modificarea organizării și funcționării societății-pârâte în S.R.L. cu asociat unic, evitându-se dizolvarea în temeiul art. 229 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990.

Ulterior, părțile sociale deținute de asociatul unic (donatara) în cadrul societății cu răspundere limitată au fost afectate scopului constituirii unei fundații de drept german.

În contextul procesual limitat al acțiunii în constatare, care nu permitea o repunere în situația anterioară, prin recunoașterea de către instanța de apel a calității de asociat a reclamantului, deținând 50% din capital social al societății pârâte, s-a constatat, deci, raportul juridic de societate, în pofida faptului că actul adițional adoptat de cei doi asociați la 19 iulie 2010 își producea efectele juridice, nefiind desființat, anulat ori modificat prin voința societară exprimată, în sensul revenirii la societatea cu răspundere limitată cu mai mulți asociați.

Astfel, instanța de apel a conferit art. 937 C. civ. de la 1864 valențe pe care nu le are, admițând, de altfel, că nu fusese învestită cu o acțiune în vederea suplinirii acordului asociatului unic, prin intervenția instanței.

Părțile sociale sunt titluri de participare la capitalul social al societății construite pe principiul mutualității acordului asociaților, cu privire la modificarea premiselor societății de persoane. Principiul „affectio societatis” este o condiție de valabilitate a modificărilor survenite în persoana asociaților, fiind esențială intenția de asociere, în absența căreia societatea nu poate funcționa.

Or, intimatul-reclamant, urmare a rezilierii convenției de asociere și a retragerii din societate, și-a pierdut calitatea de asociat în cadrul societății cu răspundere limitată, devenind terț față de aceasta.

Integrarea unui terț în cadrul societății cu răspundere limitată în calitate de asociat impune verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 192, art. 202 alin. (2) și art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, sub aspectul parcurgerii procedurii speciale prevăzute de lege.

Transferul părților sociale reprezintă o operațiune de modificare implicită a actului constitutiv în ce privește elementele prevăzute de art. 7 lit. a) și d) din Legea nr. 31/1990, respectiv identificarea asociaților și modalitatea de atribuire a părților sociale.

Prerogativa modificării actului constitutiv aparține asociatului unic, potrivit art. 194 alin. (1) lit. d) din lege.

Revocarea unilaterală a donației își produce efectele prevăzute de art. 937 C. civ. de la 1864 în planul regimului matrimonial. Norma legală menționată anterior a fost instituită pentru protecția intereselor soțului donator, în cadrul raporturilor obligaționale născute în urma căsătoriei, în acest context legal nefiind necesar consimțământul donatarului față de revocarea donației, spre deosebire de raportul juridic de drept societar căruia îi sunt incidente dispozițiile speciale privind formarea voinței societare.

Analiza instanței de apel care nu a validat judecata primei instanțe este, de altfel, și incompletă, nefiind lămurită apărarea esențială a pârâtelor invocată încă de la debutul procesului, prin care s-a pus în discuție incidența dispozițiilor dreptului material german asupra revocării donației în raporturile dintre soți, lichidarea regimului matrimonial și desocotirea soților având loc, de altfel, în cadrul dosarului având ca obiect desfacerea căsătoriei, aflat pe rolul instanțelor germane (nr. x/2013).

Prin urmare, nemaifiind utilă examinarea celorlalte motive de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtele B S.R.L. și C împotriva deciziei nr. 193/A-C din 9 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, urmând a se avea în vedere dezlegările din cuprinsul acestei decizii și dispozițiile art. 501 C. proc. civ., precum și cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, care nu pot fi stabilite în această etapă procesuală, urmare a soluției de casare cu trimitere pronunțate.

De asemenea, în rejudecare urmează să se procedeze și la verificarea apărărilor pârâtelor privind soluționarea de către instanța germană sesizată, a acțiunii prin care se contestă validitatea declarației reclamantului, de revocare a donației părților sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtele B S.R.L. și C împotriva deciziei nr. 193/A-C din 9 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 10 decembrie 2024.