ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2291/2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 628 din 17 martie 2023, Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată.

Prin memoriul de recurs, după expunerea situației factuale, într-o primă critică s-a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material privind obligațiile, având în vedere îndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor legale ce derivă din Protocolul de predare-primire încheiat în data de 14.02.2012 în baza H.G. nr. 760/2010.

În acest sens, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispozițiile Protocolului încheiat la data de 18.03.2005 cu D S.A. în baza H.G. nr. 74/2005, ca parte a reorganizării și divizării activității D S.A., privind transferul unor active, terenuri și construcții, precizând că pentru terenurile și clădirile pentru care existau titluri de proprietate transferul se realiza odată cu semnarea protocolului de predare-preluare, iar pentru imobilele fără titluri de proprietate, transmiterea dreptului de proprietate urma să fie realizat ulterior, după obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate.

S-a mai arătat că, deși D S.A. și-a asumat obligația majorării capitalului social al pârâtei prin încheierea Protocolului din 2005, aceasta nu a procedat la aducerea terenurilor pentru care nu existau titluri de proprietate ca aport în natură la capitalul social, astfel că dispozițiile acestui act nu mai pot fi aduse la îndeplinire întrucât, pe de o parte, pârâta nu mai deține niciun drept asupra terenurilor, iar pe de altă parte, între timp au survenit alte acte juridice care modifică prevederile acestui protocol, respectiv Protocolul din 14.02.2012 încheiat între pârâta Filiala de Întreținere și Servicii Energetice „C” S.A. și reclamanta Servicii Energetice A S.A. în baza H.G. 760/2010, ca parte a procesului de reorganizare a F.I.S.E. „C” S.A., privind transferul către reclamantă a anumitor active, potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. 760/2010.

Printr-o altă critică s-a invocat încălcarea principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse debet” (nimeni nu-i poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși), întrucât instanța de apel, ignorând faptul că unele dintre imobilele vizate nu au fost aduse ca aport la capitalul social al pârâtei F.I.S.E. „C” S.A., a reținut în mod greșit că modalitatea în care părțile semnatare ale Protocolului din 2005 și-au îndeplinit obligațiile nu poate fi opusă reclamantei, față de care pârâta și-a asumat obligația de a încheia convenții notariale cu privire la construcțiile menționate în Anexa 4 la Protocolul din 2012.

Potrivit recurentei, dat fiind că respectivele construcții nu au fost aduse ca aport la capitalul social, orice convenție notarială ar fi lipsită de obiect.

A mai arătat recurenta-pârâtă că reclamanta nu a probat finalizarea demersurilor care decurgeau din Protocolul din 2005 pentru ca pârâtă să fie acuzată de neîndeplinirea obligațiilor legale ce derivau din Protocolul încheiat în anul 2012, în sensul ratificării prin convenție notarială.

Prin memoriul de recurs s-a criticat și faptul că instanța de apel a ignorat procedura insolvenței și imposibilitatea executării obligațiilor asumate prin Protocolul din 2012, recurenta precizând că majorarea capitalului social al societății reclamante, aflate în faliment, ar fi lipsită de eficiență din perspectiva dispozițiilor legale care reglementează materia insolvenței, întrucât activele societății falimentare sunt supuse unor reguli speciale, fiind valorificate pentru plata creditorilor, iar o modificare a capitalului social nu ar mai avea sens.

În opinia recurentei-pârâte, a fost îndeplinită obligația sa prevăzută în Protocolul din 2012 privind transferul dreptului de proprietate asupra activului imobiliar care constituie aport la capitalul social al reclamantei în sumă de 59.163.912 lei, în sensul încheierii convențiilor de ratificare, nemaiexistând poziții din anexe care să necesite această operațiune. Astfel, a apreciat recurenta că, în mod corect instanța de fond a constatat că nu există fundament pentru solicitarea de ratificare la care se face referire prin cererea de chemare în judecată, fiind necesară existența în prealabil a îndeplinirii condiției privind existența transferului de proprietate a D S.A. către pârâtă pentru ca ulterior să poată opera un transfer către reclamantă.

Decizia recurată a fost criticată și cu privire la faptul că instanța de apel a ignorat neîndeplinirea obligațiilor de către D S.A., condiție prealabilă pentru îndeplinirea Protocolului din 2012.

În acest sens, a arătat titulara memoriului de recurs că solicitarea de autentificare integrală a Protocolului din 2012, în lipsa titlurilor de proprietate, este nefondată, având în vedere neîndeplinirea obligațiilor inițiale de transfer de către D S.A. Prin urmare, în lipsa îndeplinirii acestei condiții prealabile, pârâta nu putea fi obligată să transfere drepturi pe care nu le deținea.

Printr-o altă critică s-a invocat interpretarea greșită a prevederilor H.G. 760/2010 și a Protocolului din 2012, prin faptul că instanța de apel a considerat că acestea impun obligativitatea încheierii convențiilor de ratificare pentru toate bunurile enumerate în Anexele nr. 4 și nr. 6, deși în realitate aceste acte prevăd clar că doar bunurile pentru care s-au obținut titluri de proprietate urmează a fi transmise ca aport în natură la capitalul social al reclamantei.

Sub un ultim aspect, a susținut recurenta că instanța de apel a ignorat principiul bunei-credințe, prevăzut de art. 1170 C. civ., în interpretarea și executarea contractelor, întrucât solicitarea reclamantei impunea îndeplinirea unei obligații care nu a fost asumată explicit în protocol și pentru care nu există o bază juridică clară.

Recurenta-pârâtă a arătat că a acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile Protocolului din 2012, și a transferat bunurile pentru care existau titluri de proprietate.

În opinia sa, interpretarea și aplicarea strictă a clauzelor contractuale fără a se ține cont de contextul factual și de intenția reală a părților, prin impunerea unei obligații care nu reflectă acordul inițial, contravine principiului bunei-credințe și echității contractuale.

La 13 septembrie 2024 a fost transmisă la dosar întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Servicii Energetice A S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B Filiala Argeș S.P.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamantă și admiterea recursului pentru motivele arătate.

Prin rezoluția 17 octombrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul analizei în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă ce vizează situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin recursul formulat, pârâta Filiala de Întreținere și Servicii Energetice „C” S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a obligat-o să încheie convenția de ratificare a dreptului de proprietate conform Protocolului din 2012 asupra unor imobile pentru care nu deține titluri justificative, fără a ține cont de neîndeplinirea obligațiilor de către D S.A. potrivit Protocolului din 2005, de imposibilitatea executării obligației în contextul insolvenței reclamantei și de principiul „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.

Pentru facilitarea deplinei înțelegeri a considerentelor prezentei decizii, instanța supremă consideră util să noteze că, așa cum s-a reținut în etapele devolutive anterioare, litigiul a avut ca premisă refuzul pârâtei de a încheia convențiile autentice notariale translative de proprietate a imobilelor către reclamantă, în executarea Protocolului încheiat de părți în anul 2012, sub pretextul nefinalizării formalităților de transfer al unor bunuri imobile, de către terțul D S.A. în baza Protocolului din 2005, privind reorganizarea și divizarea activității acestei din urmă societăți.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta Servicii Energetice A S.A., societate în insolvență, a invocat în drept dispozițiile art. 1528, art. 1521, art. 1516 și art. 1164 C. civ. și a solicitat obligarea pârâtei la executarea obligației de a face, asumată convențional prin Protocolul din 2012 încheiat în baza H.G. nr. 760/2010, respectiv la încheierea actelor notariale cu privire la activele imobiliare transmise ca efect al divizării pârâtei, prin desprinderea unei părți din patrimoniul acesteia, în temeiul art. 2501 lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, apreciind neîndeplinită condiția existenței unui refuz nejustificat din partea pârâtei de a încheia convenția de ratificare cu privire la imobilele identificate expres în Anexa 1 la cererea precizatoare. Totodată, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit faptul că pârâta devenise proprietarul imobilelor din litigiu, sens în care a făcut trimitere la Protocolul din 2005.

Soluția a fost schimbată în apel, instanța de prim control judiciar devolutiv considerând că dispozițiile Protocolului din 2005 nu pot constitui un motiv întemeiat pentru respingerea acțiunii, având în vedere că, pe de o parte, reclamanta nu a fost parte în convenția respectivă, iar pe de altă parte, pârâta, prin Protocolul încheiat în anul 2012, și-a asumat în mod expres obligația de a transfera către reclamantă, în baza unor convenții ulterioare autentificate de notarul public, activele menționate în Anexele nr. 4 și nr. 6, cu privire la care s-a reținut că nu s-a dovedit că nu se aflau în proprietatea pârâtei.

Instanța de apel, în urma interpretării probatoriului administrat în cauză a reținut o altă situație de fapt și a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1528 C. civ., reclamanta procedând la punerea în întârziere a pârâtei, debitor al obligației neexecutate, prin adresa nr. 971/17.05.2021.

Prin memoriul de recurs s-a invocat, sub un prim aspect, aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material privind obligațiile, recurenta-pârâtă apreciind că și-a îndeplinit întocmai obligațiile legale ce derivă din Protocolul de predare-primire încheiat în anul 2012 în baza H.G. nr. 760/2010.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a făcut trimitere la Protocolul încheiat anterior, în anul 2005 cu D S.A. în baza H.G. nr. 74/2005, ca parte a reorganizării și divizării activității D S.A., precizând că, deși predecesoarea sa și-a asumat obligația majorării capitalului social al pârâtei, aceasta nu a mai procedat ulterior și la aducerea terenurilor pentru care nu existau titluri de proprietate ca aport în natură la capitalul social.

Subsecvent, a invocat recurenta încălcarea principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse debet” (nimeni nu-i poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși), întrucât instanța de apel a ignorat faptul că o parte din imobilele vizate nu au mai fost aduse ca aport la capitalul social.

S-a mai susținut că reclamanta este cea care nu a probat finalizarea acestor demersuri care decurgeau din Protocolul din 2005, pentru ca pârâta să poată fi acuzată de neîndeplinirea obligațiilor legale ce derivau din Protocolul subsecvent, încheiat în anul 2012, în sensul ratificării prin convenție notarială.

Față de aceste critici, se reține că, deși formal se invocă aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material privind obligațiile, recurenta-pârâtă nu a indicat nicio dispoziție legală aplicată sau greșit interpretată de către instanța de apel, neputând fi incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susținerile privind nefinalizarea demersurilor care decurgeau din Protocolul încheiat în anul 2005 cu D S.A., în sensul că o parte din activele imobiliare nu au mai fost aduse ca aport în natură la capitalul social al pârâtei, nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, ci de netemeinicie, întrucât vizează exclusiv reevaluarea situației de fapt, în sensul dovedirii imposibilității de executare a obligației ce decurge din Protocolul încheiat în anul 2012 cu reclamanta.

Sub pretinsa invocare a motivului de nelegalitate ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta, în justificarea imposibilității de executare a obligației, a invocat formal încălcarea principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse debet”, reluând apărările formulate în fața instanței de apel, fără a se avea în vedere conținutul considerentelor deciziei care formează obiectul căii extraordinare de atac.

În combaterea acestei apărări, instanța de prim control judiciar, în urma interpretării literale a dispozițiilor Protocolului din 2012, încheiat de părțile în litigiu a reținut că, independent și separat de obligația de aportare în natură la capitalul social al reclamantei a imobilizărilor corporale existente în patrimoniul F.I.S.E. C S.A. în valoare de 59.163.912 lei, pârâta și-a asumat obligația de a transfera toate activele imobiliare menționate în cuprinsul Anexelor nr. 4 (construcții) și nr. 6 (terenuri), motivarea instanței întemeindu-se pe principiul relativității convențiilor și sarcina probei privind executarea Protocolului din 2005 în care doar pârâta era parte.

Totodată, în stabilirea situației de fapt, instanța de control judiciar devolutiv, analizând apărările pârâtei privind situația juridică a imobilelor a reținut pasivitatea procesuală a acesteia, care în pofida solicitării instanței, nu a adus lămuriri punctuale concrete privind titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilelor în speță, limitându-se la afirmații generale.

Instanța de apel a concluzionat cu privire la conținutul convenției că activele imobiliare, terenurile și construcțiile, identificate în Anexa nr. 1 la cererea precizatoare, nu sunt dintre cele avute în vedere de Anexa nr. 5 din Protocolul din 2012, privind lista terenurilor aflate în administrarea/folosința pârâtei.

Potrivit instanței de apel, solicitarea reclamantei a vizat o parte din activele imobiliare identificate în Anexele nr. 4 și nr. 6, cu privire la care părțile litigante au specificat în mod expres că este transcris dreptul de proprietate al pârâtei în cartea funciară, în cadrul formal al încheierii convenției autentice urmând a se verifica situația actualizată a dreptului de proprietate.

Prin urmare, contrar susținerilor din memoriul de recurs, prin soluția de obligare a pârâtei la executarea unei obligații de a face, constând în încheierea convențiilor de transmitere a dreptului de proprietate cu privire la terenurile și construcțiile identificate în Anexa 1 la cererea precizatoare, conform Protocolului din 2012, instanța de apel nu a încălcat principiul „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse debet”.

Mai mult, instanța de apel a motivat că obligația asumată de către pârâtă prin Protocolul din 2012 nu a fost în niciun fel condiționată de îndeplinirea de către antecesoarea sa a obligațiilor ce decurg din Protocolul încheiat în anul 2005, acest act juridic neputând fi opus reclamantei.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs prin care se invocă ignorarea prevederilor legale din materia insolvenței, în sensul că majorarea capitalului social al societății reclamante, aflate în faliment, ar fi lipsită de finalitate.

În dezvoltarea acestei critici recurenta, fără a combate considerentele deciziei atacate și considerând legală soluția primei instanțe, a reluat susținerile anterioare referitoare la îndeplinirea obligației legale ce derivă din protocolul privind transferul dreptului de proprietate asupra activului imobiliar care constituie aport la capitalul social al reclamantei, în sumă de 59.163.912 lei.

Din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății în prima instanță, Înalta Curte constată că, în acord cu prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanța de prim control judiciar a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta Servicii Energetice A S.A. a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect executarea în natură a unei obligații de a face, respectiv obligarea pârâtei Filiala de Întreținere și Servicii Energetice „C” S.A. la încheierea convenției de ratificare a dreptului de proprietate conform Protocolului încheiat în anul 2012 cu privire la activele imobiliare menționate în Anexele nr. 4 și 6 aflate în proprietatea pârâtei, astfel cum au fost identificate în Anexa nr. 1 la cererea precizatoare.

Învestită cu apelul formulat de reclamantă, curtea de apel și-a limitat analiza la bunurile imobile menționate în cererea precizatoare, din perspectiva obligațiilor asumate convențional prin Protocolul din 2012.

Astfel, ținând cont de obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată prin raportare la circumstanțele cauzei, instanța de prim control judiciar, invalidând soluția instanței de fond, a confirmat susținerile apelantei-reclamante și a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1528 C. civ., în ceea ce privește neexecutarea obligației de a încheia subsecvent, la notar, actele autentice asumate prin Protocolul din 2012.

Or, susținerile recurentei cu privire la faptul că nu s-a ținut seama de procedura insolvenței și că majorarea capitalului social al societății reclamante, aflate în faliment, ar fi, în acest context, lipsită de finalitate nu au nicio relevanță în soluționarea demersului judiciar pendinte, interesul acțiunii vizând executarea în natură a obligației de „a face” asumate convențional prin Protocolul din 2012, pentru a se putea legal valorifica imobilele respective de către societatea debitoare aflată în insolvență, în vederea stingerii pasivului.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat faptul că instanța de apel a ignorat neîndeplinirea obligațiilor de către D S.A. asumate prin Protocolul încheiat în anul 2005, considerată condiție esențială de către pârâtă pentru îndeplinirea Protocolului din 2012.

Printr-o altă critică s-a invocat interpretarea greșită a prevederilor H.G. 760/2010 și a Protocolului din 2012, prin faptul că instanța de apel a considerat că acestea impun obligativitatea încheierii convențiilor de ratificare pentru toate bunurile enumerate în Anexele nr. 4 și nr. 6, deși în realitate aceste acte prevăd clar că doar bunurile pentru care s-au obținut titluri de proprietate urmează a fi transmise ca aport în natură la capitalul social al reclamantei.

Analizând criticile expuse, Înalta Curte constată că, deși formal se invocă ignorarea normelor de drept material în legătură cu neîndeplinirea de către D S.A. a obligațiilor legale derivând din Protocolul din 2005, precum și interpretarea greșită a prevederilor H.G. 760/2010 și a Protocolului din 2012, titulara memoriului de recurs se limitează să reia argumentele formulate în cadrul primelor două motive de recurs analizate anterior, readucând în discuție chestiunile de fond privind modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin cele două protocoale încheiate în justificarea imposibilității de executare, nefiind relevate alte critici privind modul concret în care dispozițiile legale invocate ar fi fost încălcate prin decizia atacată.

Nemulțumirea recurentei legată de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra situației de fapt, în urma interpretării naturii și a executării obligațiilor asumate convențional prin protocolul încheiat cu reclamanta, în raport cu probele administrate, nu deduce instanței de casare examinarea normelor de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, nu se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nici ultima critică prin care s-a invocat ignorarea de către instanța de apel a principiului bunei-credințe, reglementat de art. 1170 C. civ., în interpretarea și executarea contractelor.

În opinia recurentei, interpretarea și aplicarea strictă a clauzelor contractuale fără a se ține cont de contextul factual și de intenția reală a părților, prin impunerea unei obligații care nu reflectă acordul inițial, contravine principiului bunei-credințe și echității contractuale.

Deși pretinde nerespectarea principiului bunei-credințe în interpretarea și executarea contractelor, titulara memoriului de recurs reia, din nou, teza ce vizează lipsa titlurilor sale de proprietate pentru transferul bunurile pretinse de reclamantă, precum și aspectele privind conduita sa contractuală, cu scopul de a convinge instanța că ar fi acționat cu bună-credință în vederea respingerii solicitării formulate prin acțiunea dedusă judecății. Or, aspectele supuse analizei instanței de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie asupra cărora instanța de control judiciar devolutiv a apreciat deja, în baza probatoriului administrat, iar o atare reevaluare asupra situației de fapt, a conținutului și executării concrete a obligațiilor asumate este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmare a culpei procesuale neputându-i fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Filiala de Întreținere și Servicii Energetice „C” S.A. împotriva deciziei nr. 695/2024 din 25 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.