ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 81/2026

Prin sentința civilă nr. 822 din 17 noiembrie 2021, Tribunalul Arad - secția a II-a Civilă a respins cererea în probațiune formulată de reclamantă, vizând administrarea probelor cu expertiză, înscrisuri și interogatoriul pârâtei; a admis excepția de tardivitate a precizării de acțiune și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă. Sentința de fond a fost apelată de reclamantă, criticile acesteia vizând atât soluționarea excepției de tardivitate a cererii precizatoare, cât și nemotivarea în ceea ce privește inadmisibilitatea. Cauza a fost înregistrată sub același număr pe rolul Curții de Apel Timișoara - secția a II-a Civilă.

Prin decizia civilă nr. 225/A din 11 aprilie 2022, Curtea de Apel Timișoara - secția a II-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, reținând nemotivarea hotărârii din perspectiva petitelor indicate atât în cererea inițială, cât și în cererea precizatoare. Decizia de apel a fost recurată de pârâta, cauza fiind înregistrată sub același număr de dosar pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2526 din 24 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 16 din 16 ianuarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Arad - secția a II-a Civilă a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și, în consecință, a respins acțiunea. Împotriva sentinței Tribunalului Arad a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 315/A din 6 iunie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă. III. Recursul declarat: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii atacate și, reținând cauza spre rejudecare, desființarea hotărârii instanței de apel și admiterea cererii de chemare în judecată. În motivare, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că decizia pronunțată se impune a fi casată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, după prezentarea unor considerente teoretice privind importanța motivării hotărârilor judecătorești, că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare suficientă și coerentă cu privire la respingerea cererii subsidiare având ca obiect predarea în natură a unei cantități determinate de bunuri mobile, respectiv 1.044,42 tone deșeuri feroase și neferoase, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 alin. (6) și cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și dreptul un proces echitabil. Precizează recurenta-reclamantă că instanța de apel avea obligația, potrivit principiului disponibilității și obligației de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere, consacrate de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., să analizeze cererea subsidiară de predare a bunurilor indicate. Potrivit autoarei memoriului de recurs, instanța de apel nu a analizat raționamentul juridic expus în cererea de apel, prin care a arătat că solicitarea de predare a bunurilor nu intră sub incidența art. 75 din Legea nr. 85/2014, întrucât are ca obiect bunuri adjudecate și achitate integral, respectiv bunuri care nu mai fac parte din averea supusă procedurii de insolvență, fiind ieșite din patrimoniul debitoarei. În baza acestor considerente, apreciază că hotărârea recurată nu răspunde concret și efectiv susținerilor sale, nu conține o motivare reală și logică a soluției și nici nu tratează distinct capătul de cerere privind predarea bunurilor. Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă susține că instanța de prim control judiciar nu a analizat motivul de apel privind refuzul instanței de fond de a administra probele esențiale, direct legate de obiectul cererii subsidiare, chestiune care conduce la încălcarea dreptului său la un proces echitabil. În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 6 par. 1 CEDO precum și cele ale art. 21 alin. (3) din Constituția României. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 au fost aplicate în mod greșit asupra cererii subsidiare privind predarea bunurilor. Consideră că cererea subsidiară are natura unei acțiuni reale, prin care s-a solicitat executarea în natură a unei obligații contractuale de predare a bunurilor adjudecate, obligație ce decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în cadrul procedurii de insolvență. În opinia sa, nu este vorba de o acțiune îndreptată împotriva averii debitorului supus procedurii insolvenței și nu are efecte asupra masei credale, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014. Totodată, susține că instanța de apel a extins protecția conferită de dispozițiile art. 75 într-un mod care excedează scopului său legal, generând o atingere nejustificată adusă dreptului legitim al reclamantei de a obține executarea obligației contractuale de predare a bunurilor precum și dreptului său de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. Printr-o altă critică, circumscrisă de parte tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. În opinia sa, interpretarea instanței de apel în sensul că cererea subsidiară ar fi acoperită de autoritatea de lucru judecat izvorâtă din hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2018 contravine dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. Argumentează recurenta-reclamantă că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de norma de drept indicată pentru a putea fi reținută autoritatea de lucru judecat. Astfel, susține că între cele două litigii nu există identitate de obiect și de cauză, chestiunea litigioasă din litigiul pendinte nu a fost tranșată pe fond în dosarul anterior, au fost ignorate diferențele esențiale între acțiunea în realizarea unei creanțe și acțiunea reală de predare, sens în care face trimitere la decizia nr. 1047/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar considerentele hotărârii anterioare nu pot acoperi cererea actuală. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 22, art. 483, art. 488, art. 425, art. 430 din C. proc. civ., art. 6 CEDO și dispozițiile Legii nr. 85/2014. IV. Apărarea formulată: Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, după prezentarea situației de fapt și a parcursului demersului judiciar, intimata-pârâtă a arătat, în esență, că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., considerând că instanța de apel s-a aplecat asupra criticilor formulate și a făcut referire expresă la ambele capete de cerere. Consideră că era de prisos analiza criticilor referitoare la probatoriu, în contextul în care s-a reținut inadmisibilitatea cererii introductive în ansamblul său. Mai arată intimata-pârâtă că și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este neîntemeiat, atât timp cât chestiunea fundamentală pe care recurenta și-a bazat acțiunea, sub toate capetele de cerere, a fost tranșată definitiv în dosarul nr. x/2018, instanța de apel aplicând în mod corect dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a la data de 01 septembrie 2025, iar prin rezoluția din data de 23 octombrie 2025 s-a stabilit termen de judecată la data de 27 ianuarie 2026. V. Soluția instanței de recurs: Analizând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat. Constată Înalta Curte că, prin acțiunea ce formează obiectul dosarului de față, reclamanta A. S.R.L. Alba Iulia a solicitat, în principal, obligarea pârâtei Centrala Electrică de Termoficare Arad S.A. - în faliment - la plata sumei de 787.087,76 RON, cu dobânda legală aferentă și, în subsidiar, obligarea pârâtei la remiterea unei cantități de deșeuri metalice cu o greutate de 1.044,42 tone. Prima instanță a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, soluție menținută și de instanța de apel. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. Recursul este nefondat. Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nemotivarea deciziei atacate, întrucât instanța de apel nu a analizat distinct nici cererea subsidiară privind predarea bunurilor și nici motivul de apel privind refuzul instanței de fond de a administra probele esențiale, direct legate de obiectul cererii subsidiare, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu lipsa unei judecăți efective, ce afectează dreptul la un proces echitabil și încalcă dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. Notează instanța supremă că motivul de nelegalitate invocat vizează nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de control judiciar devolutiv, examinând motivele de apel, a analizat circumstanțele concrete deduse judecății, raportându-le atât la dispozițiile speciale prevăzute de legea insolvenței, cât și la litigiul anterior dintre părți. În concret, instanța de apel a statuat că demersul judiciar, în ansamblul său, este supus dispozițiilor speciale prevăzute de legea insolvenței, reținând că pretențiile reclamantei, indiferent dacă se referă la obligația de a da o sumă de bani ori de a preda o cantitate de bunuri, urmează regimul juridic prevăzut de legea specială. În egală măsură, a reținut instanța de apel că este incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat derivat din sentința civilă nr. 297 din 20.05.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 652 din 20.12.204, chiar dacă între cele două cauze nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, întrucât fundamentul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile este același, respectiv obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, ca urmare a unei pretinse neîndepliniri a obligațiilor izvorâte din contractul încheiat în urma licitației din data de 25.09.2019, la plata unei sume de bani și, în subsidiar, la predarea unor bunuri. În legătură cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, a reținut instanța de apel că, prin hotărârea definitivă anterioară, a fost clarificată chestiunea litigioasă referitoare la obiectul contractului încheiat între părți, stabilindu-se definitiv că obiectul contractului l-au constituit mașinile combinate 1200t/h nr. 1 și nr. 2, privite ca active patrimoniale ale debitoarei, iar nu ca deșeuri fier vechi, la prețul de piață al acestora. A concluzionat instanța de apel că aceste statuări nu mai pot fi repuse în discuție, fiind acoperite de efectul pozitiv al lucrului judecat consacrat de prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. În raport de aceste considerente ale instanței de apel, instanța supremă găsește nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că motivarea deciziei este insuficientă și omisivă, atât timp cât acestea relevă o analiză în concret a elementelor deduse judecății, a argumentelor și motivelor expuse de părți, fiind suficiente pentru a se reține caracterul inadmisibil al întregii acțiuni. Faptul că instanța de apel a analizat acțiunea în ansamblul său, apreciind că dispozițiile speciale ale legii insolvenței sunt deopotrivă aplicabile atât petitului principal, cât și celui subsidiar, nu este de natură a duce la concluzia că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Acest răspuns reprezintă o motivare rațională și corectă, argumentată juridic, așa încât părțile au primit justificarea modului în care s-a rezolvat în proces această chestiune litigioasă. Reține Înalta Curte că motivarea hotărârii trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, iar dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă instanța să dea un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de parte, ci lasă libertate acesteia să le sistematizeze și să le analizeze chiar într-o altă ordine decât cea susținută de parte. Pe de altă parte, împrejurarea că instanța de apel nu a motivat decizia recurată în modalitatea dorită de recurenta-reclamantă nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei. În egală măsură, notează instanța supremă că argumentele expuse de instanța de apel sunt suficiente pentru a se reține și caracterul neîntemeiat al solicitării de administrare a probatoriului, în dovedirea unor aspecte care țin de fondul litigiului. Astfel, de vreme ce acțiunea introductivă a fost considerată inadmisibilă, instanța de apel s-a pronunțat implicit asupra acestui motiv de apel, oferind părților argumentul necesar și suficient al neexaminării acestei chestiuni puse în dezbatere. Constată Înalta Curte că decizia recurată cuprinde, într-o înlănțuire logică a faptelor și a normelor de drept aplicabile, motivele pe care se întemeiază și care explică soluția pronunțată, care reprezintă consecința analizării motivelor de apel invocate de recurenta-reclamantă în cererea de apel, a apărărilor învederate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, fiind garantat părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, instanța supremă constată neîntemeiate criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. A invocat recurenta-reclamantă și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, au fost formulate, în primul rând, critici ce privesc aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 asupra cererii subsidiare privind predarea bunurilor. Consideră recurenta-reclamantă că cererea introductivă are natura unei acțiuni reale, nefiind vorba despre o acțiune îndreptată împotriva averii debitorului supus procedurii insolvenței, concluzionând că instanța de apel a extins protecția conferită de prevederile art. 75 într-un mod care excedează scopului său legal, generând o atingere nejustificată a dreptului său de a obține executarea obligației contractuale de predare a bunurilor și a dreptului său de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. Analizând acest motiv de casare, Înalta Curte găsește nerelevante susținerile recurentei-reclamante în economia litigiului pendinte, dat fiind faptul că raționamentul instanței de prim control judiciar a avut în vedere, cu caracter decisiv, autoritatea de lucru judecat raportat la litigiul soluționat anterior prin sentința civilă nr. 297 din 20.05.2024, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 652 din 20.12.2024. În acest context, observă instanța supremă că instanța de apel a prezentat motivul pentru care statuările privind obiectul contractului pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile și modul de determinare a bunurilor nu mai pot fi contrazise, explicând de ce demersul juridic inițiat de aceasta este inadmisibil. Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, ca atare, critica formulată va fi înlăturată. Subsumat aceluiași caz de casare, recurenta-reclamantă a invocat și greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ.. Această critică se încadrează, însă, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aduce în discuție nesocotirea unor norme procesuale. Critica este nefondată și, în consecință, va fi respinsă. Examinarea hotărârii recurate relevă că instanța de apel a validat modul în care instanța de fond a valorificat sentința civilă nr. 297 din 20.05.2024, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 652 din 20.12.2024, care cuprinde dezlegări cu privire modalitatea de determinare și evaluare a bunurilor ce fac obiectul contractului încheiat între părți ca urmare a licitației publice organizate de către administratorul judiciar al pârâtei la data de 25.09.2019. Prin urmare, în speță s-a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu efectul negativ. Conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Astfel, prin intermediul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanțe, care au legătură cu ceea ce se deduce judecății într-un alt litigiu, fără ca o asemenea operațiune juridică să presupună tripla identitate de obiect, cauză și părți. Prin urmare, identitatea de chestiune litigioasă între aceleași părți, indiferent dacă figurează sau nu și alături de alte părți, obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății. În prezentul litigiu, reclamanta a solicitat atât suma de bani, prin petitul principal, cât și predarea unor bunuri, prin petitul subsidiar, invocând neîndeplinirea obligației pârâtei de a preda deșeurile metalice cumpărate în cantitățile convenite; or, în dosarul nr. x/2018 s-a tranșat, în mod definitiv, că obiectul contractului invocat de către reclamantă l-a constituit mașinile privite ca active patrimoniale, iar nu ca deșeuri vechi, iar contractul a fost interpretat în sensul că prețul activelor nu s-a stabilit în funcție de masa lor, ci de valoarea de piață. Prin urmare, s-a apreciat că nu i se cuvine creditoarei suma de 787.087,76 RON, care a fost solicitată în prezentul dosar. Raportat la aceste considerente, instanța de apel a recunoscut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a chestiunilor litigioase dezlegate definitiv în dosarul nr. x/2018, pornind de la faptul că ambele litigii au avut ca obiect pretenții derivate din același contract. Împrejurarea că, în cadrul dosarului nr. x/2018, judecătorul sindic a fost sesizat cu verificarea legalității măsurii administratorului judiciar prin care a fost respinsă solicitarea creditoarei de înscriere la masa credală cu suma pretins datorată, nu este relevantă, în condițiile în care considerentele hotărârii au cuprins statuări cu privire la modul în care au fost stabilite raporturile juridice dintre părți, evoluția acestora și obligațiile pretins asumate, care nu mai pot fi contrazise în cauza de față. Statuările judecătorului-sindic privind obiectul contractului pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile sunt relevante în cauza de față, inclusiv în privința capătului subsidiar de cerere, care are același temei juridic ca și petitul principal și care presupune analiza aceluiași raport juridic. Astfel, de vreme ce s-a statuat printr-o hotărâre definitivă că obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părțile litigante ca urmare a licitației publice din data de 25.09.2019 este reprezentat de mașinile combinate 1200t/h nr. 1 și nr. 2, privite ca active patrimoniale ale debitoarei, o altă instanță nu mai poate analiza solicitarea aceleiași reclamante de a da o altă interpretare raportului juridic dintre părți, prin reexaminarea acelorași dispoziții contractuale, pentru a recalifica bunurile vândute ca fiind deșeuri fier vechi. Subliniază instanța supremă că noțiunea de proces echitabil, invocată de recurenta-reclamantă în susținerea memoriului de recurs, presupune și faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul chestiunilor soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudenței și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar. În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în speță nefiind vorba despre o aplicare greșită a normelor de procesual. Pentru toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.