ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 134/2026

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor - secția a II-a Civilă la data de 08.05.2024, reclamanta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 1.709.760 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin acțiunile sau inacțiunile sale, în calitate de director general al S.C. B. S.A. și să mențină măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor sale imobile, menționate în decizia penală nr. 192/A/03.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, respectiv cele care au făcut obiectul sechestrului asigurator conform procesului-verbal din data de 29.11.2013, asupra sumelor de bani ale acestuia, ridicate cu ocazia percheziției domiciliare din data de 28.11.2013 și asupra contului de credit nr. x, deschis la C., până la limita sumei de 1.709.760 RON, prejudiciu pretins în legătură cu infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. pentru care s-a dispus achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1.270 alin. (1) și art. 1.350 C. civ. și ale art. 27 alin. (2) și art. 397 alin. (5) C. proc. pen.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, iar prin notele de ședință depuse la dosar la data de 10.10.2024 a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La data de 24.10.2024, reclamanta a depus note de ședință prin care a arătata că răspunderea pârâtului rezultă din neîndeplinirea obligațiilor ce izvorăsc atât din contract, cât și din gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații, potrivit art. 1.165 C. civ.

Prin sentința nr. 190/LP/21.11.2024, Tribunalul Bihor - secția a II-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale a declarat apel.

Prin decizia nr. 146/2025-A/17.06.2025, Curtea de Apel Oradea - secția a II-a Civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

A imputat instanței de apel că a reținut greșit, referitor la decizia nr. 64/2011 a instanței supreme, pe care reclamanta a invocat-o ca jurisprudență, că situația din cauza respectivă în care partea nu a indicat un temei de drept al cererii sale este diferită de cea din prezenta cauză, iar în opinia recurentei, situația lipsei temeiului juridic și cea a indicării unui temei greșit sunt echivalente, față de principiul de drept qui potest plus, potest minus.

Evocând din considerentele aceleiași decizii de speță cu privire la obligația instanței de a identifica deficiențele de motivare în drept a acțiunii și de a pune această chestiune în discuția părților, a invocat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și a subliniat că instanța de apel avea obligația de a cere părților să prezinte explicații oral sau în scris și să le pună în dezbaterea lor, însă, deși a reținut teoretic aceste aspecte, hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea trebuie calificată după motive și scopul urmărit, dar nu a examinat raporturile juridice ale părților, reținând că această evaluare nu se impune față de împrejurarea că reclamanta a indicat temeiul juridic al cererii sale.

În opinia titularei recursului, temeiul de drept indicat în acțiune nu leagă instanța, care este îndreptățită, în virtutea rolului activ, să dea calificarea juridică corectă cererii, iar instanța de apel chiar a reținut că cererea se califică în raport cu motivele de fapt prezentate și scopul urmărit de reclamant, însă ulterior a apreciat că temeiul juridic indicat expres este cel care stabilește limitele acțiunii.

A subliniat că acțiunea a avut drept temei prevederile art. 27 alin. (2) și ale art. 397 alin. (5) C. proc. pen., ce nu a fost schimbat pe parcursul judecății și că argumentele contradictorii ale instanței de apel au condus la soluția greșită de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a reținut greșit faptul că în cazul dosarului penal au fost cercetate faptele imputate pârâtului, dar și societății B. S.A. și că instanța penală nu a analizat starea de fapt prin prisma prevederilor legale privind răspunderea civilă contractuală, iar aceste concluzii demonstrează că nu a analizat probatoriul administrat în dosarul penal și nu a înțeles normele de drept incidente în cauză.

A susținut că intimatul, în calitate de director al societății B. S.A., semnând contractele de depozit, și-a asumat obligațiile din Legea nr. 82/1991 privind păstrarea și administrarea bunurilor rezervă de stat, fiind persoana responsabilă de predarea, păstrarea și gestiunea stocului, iar în dosarul penal a fost analizată starea de fapt pe baza contractelor menționate în cererea de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, întrucât invocarea prevederilor art. 1.165 C. civ. prin notele scrise depuse la data de 24.10.2024 la prima instanță nu au schimbat starea de fapt dedusă judecății, iar judecătorul era obligat să le aplice, fiind utile cauzei.

A menționat că argumentele curții de apel privind impedimentul de a examina critica reclamantei referitoare la interpretarea greșită a prevederilor art. 1.165 C. civ., reținând că se opun celor ale art. 204 alin. (3) C. proc. civ., conduc la încălcarea principiului reglementat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât judecătorul nu a pus în discuție calificarea juridică exactă a cererii.

A mai susținut că pârâtul a recunoscut producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, aspect care demonstrează că acesta trebuie să răspundă, așadar are calitate procesuală pasivă.

O ultimă critică din memoriul de recurs a vizat chestiunea cheltuielilor de judecată acordate pârâtului în apel, recurenta susținând că se impune reducerea cuantumului lor, fiind disproporționat față de complexitatea cauzei.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerința legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate reglementate de această normă de drept.

Prin inițierea prezentului demers judiciar, reclamanta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale a urmărit să obțină obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin acțiunile sau inacțiunile sale, în calitate de director general al S.C. B. S.A., acțiunea fiind respinsă, de prima instanță, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar curtea de apel a confirmat această soluție, respingând apelul promovat de reclamantă.

Prin recursul formulat, deși a indicat drept temei dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. - potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta deduce spre soluționare ipoteza motivelor contradictorii, apreciind că poate fi circumscrisă acestei situații decizia curții de apel întrucât a reținut că acțiunea se califică după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea ei, pentru ca, ulterior, să nu examineze critica privind obligația primei instanțe de a analiza raporturile juridice dintre părți, reținând că o asemenea examinare nu putea fi realizată având în vedere temeiul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat cererea.

În acest context, Înalta Curte amintește părților că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărârea atacată, vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

În speță, deși se prevalează de ipoteza considerentelor contradictorii din cuprinsul hotărârii, criticile recurentei relevă, în realitate, nemulțumirea față de modul în care i-au fost examinate susținerile privind temeiul juridic al acțiunii, de statuările instanței de apel și soluția pronunțată prin prisma temeiului juridic al acțiunii sale, în sensul că cererea de chemare în judecată a fost examinată pe temeiul răspunderii contractuale, iar nu pe temeiurile precizate prin concluziile scrise depuse la dosar la 24.10.2024, în fața primei instanțe.

Or, aceste critici sunt lipsite de valențe de nelegalitate, fiind numai formal circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma considerentelor contradictorii.

Cât privește al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele prezentate de titulara recursului vizează elemente factuale pe care și-a fundamentat prezentul demers judiciar, singura normă de drept material invocată fiind art. 1.165 C. civ., pe care a menționat-o în concluziile scrise depuse în dosarul tribunalului și apreciază că instanța era obligată să o aibă în vedere la soluționarea cererii sale.

Înalta Curte reține caracterul formal al acestui motiv de recurs, întrucât nu este susținut de critici din care să rezulte că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, ci recurenta urmărește ca instanța de recurs să reanalizeze situația de fapt și probele administrate, prin prisma temeiului juridic modificat prin concluziile scrise, apreciind că instanțele anterioare au pronunțat hotărâri greșite, întrucât nu au calificat exact cererea dedusă judecății, împrejurarea care, în opinia acesteia, indică încălcarea și a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Această critică vizând nesocotirea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin omisiunea de a pune în discuție calificarea juridică a cererii de chemare în judecată după temeiurile de drept indicate cu depășirea termenului procedural până la care era permisă o astfel de modificare, nu poate fi examinată în cadrul controlului de nelegalitate, întrucât instanța de apel a analizat chestiunea calificării cererii, statuând că nu se impunea față de împrejurarea că acțiunea era întemeiată în drept, acelea fiind limitele învestirii instanței de către reclamant, iar modificarea temeiului juridic nu se mai putea realiza la momentul procesual la care au fost depuse concluziile scrise. În consecință, reanalizarea unei critici deja examinate de către instanța devolutivă de control judiciar nu mai poate fi supusă evaluării instanței de recurs, cu scopul de a primi o interpretare conform viziunii recurentei.

Totodată, Înalta Curte notează că soluția de respingere a acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă a fost justificată de împrejurarea că pârâtul nu este parte în contractele de depozit și prestări servicii pe care reclamanta le-a încheiat cu S.C. B. S.A., iar acțiunea vizează despăgubiri rezultând din executarea obligațiilor asumate prin aceste convenții, astfel că pârâtul, în calitate de reprezentant al S.C. B. S.A., nu poate răspunde contractual, astfel cum reclamanta a solicitat prin acțiune.

Soluția tribunalului a fost menținută de instanța de apel, care a statuat că cererea reclamantei a fost întemeiată în drept pe răspunderea civilă contractuală, ulterior indicând temeiuri noi privind alte instituții de drept material, însă, cum această modificare a fost realizată prin notele scrise depuse la 24.10.2024, au devenit incidente dispozițiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. și, lipsind acordul părții adverse pentru această schimbare a temeiului juridic, cererea reclamantei nu mai putea fi examinată în configurația propusă.

Acest raționament, fundamentat exclusiv pe norma de drept procesual anterior evocată, nu a fost criticat prin cererea de recurs, în sensul ca titulara prezentei căi de atac să fi relevat greșeala de judecată a instanței de apel când a statuat că temeiul juridic al acțiunii sale nu mai putea fi modificat la momentul procesual ales de reclamantă, or, în lipsa unei astfel de critici, se impune concluzia că dezlegarea instanței devolutive de control judiciar nu a fost, în concret, contestată.

De asemenea, nici critica vizând cuantumul pretins disproporționat al sumei la plata căreia a fost obligată în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată, nu poate fi luată în analiză, deoarece aduce în discuție o chestiune de eventuală netemeinicie, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat și că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în interesul legii că o critică adusă modalității în care instanțele se pronunță asupra proporționalității onorariului avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, instanța supremă amintește că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale, situație care se regăsește și în speță, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante, a cărei cale de atac a fost anulată, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.500 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimatul-pârât, dovedite prin prezentarea facturilor nr. x/19.09.2025 și nr. x/12.01.2026, în care se menționează numărul contractului de asistență juridică și al prezentului dosar, precum și a ordinului de plată electronic din data de 19.09.2025 și a chitanței nr. x/12.01.2026, care atestă achitarea sumelor indicate în facturi, înscrisuri regăsite la dosarul de recurs.

Totodată, în raport de complexitatea cauzei și munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezența acestuia în fața instanței, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimatul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale împotriva deciziei nr. 146/2025-A/17.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - secția a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 22.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.