ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 809/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 546 din 09 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Iași au fost respinse, ca nefondate, contestațiile reunite având ca obiect intervenirea unei legi penale noi formulate de contestatorul A. privind condamnarea la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 855/2016 din 24.03.2016 a Judecătoriei Iași, definitivă prin neapelare la data de 12.04.2016 (dosar nr. x/2015), pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pedeapsă ce se regăsește în pedeapsa de 10 ani și 11 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 515 din 06.07.2020 a Tribunalului Iași, definitivă prin decizia penală nr. 937 din 04.12.2020 a Curții de Apel Iași (dosar nr. x/2019).

II. Prin decizia nr. 41 din data de 20 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul dispozițiilor art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 546 din 09.12.2022 pronunțate de Tribunalul Iași.

În baza dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat contestatorul să achite statului suma de 400 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Iași a reținut că, prin motivele scrise ale contestației, contestatorul A. a invocat, în esență, următoarele: infracțiunea de tăinuire nu poate fi reținută decât în măsura în care se dovedește existența faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul tăinuit. Pe de altă parte, infracțiunea prevăzută de art. 270 alin. (3) din Codul vamal avea ca obiect juridic relațiile sociale privind protejarea regimului vamal și corecta circulație a mărfurilor, cât timp tăinuirea este o infracțiune împotriva înfăptuirii justiției. Organele judiciare trebuie să arate motivele care le-au determinat convingerea că bunurile ar proveni din contrabandă, nefiind suficient că aveau aplicate timbre străine. Reținerea infracțiunii de tăinuire ar eluda și scopul Deciziei nr. 176/2022 a Curții Constituționale, din considerentele căreia rezultă că viciul de neconstituționalitate consta în incriminarea faptei asimilate mai grav decât a celei tip. Contestatorul a solicitat să se constate că infracțiunea asimilată contrabandei pentru care a fost condamnat a fost dezincriminată, cu consecința înlăturării pedepselor și a celorlalte consecințe ale condamnării.

Raportat la considerentele sentinței contestate, Curtea a considerat că prima instanță a expus de o manieră efectivă, coerentă și convingătoare argumentele pentru care a apreciat contestația privind intervenirea legii penale noi ca fiind nefondată. Argumentele primei instanțe au fost însușite de instanța de control judiciar, în urma propriei analize aceasta ajungând la concluzia că în mod corect prima instanță nu a constatat dezincriminată fapta pentru care a fost condamnat contestatorul A., în prezent privat de libertate.

Astfel, Curtea a constatat că este neîntemeiată contestația, în contextul în care prima instanță a analizat în concret fapta pentru care a fost judecat și condamnat definitiv contestatorul A., precum și aspectele de fapt reținute în cuprinsul sentinței penale nr. 855/2016 a Judecătoriei Iași ca dovedite de instanța care a dispus condamnarea, aspecte care sunt de natură să determine corespondența între conduita concretă, probată dincolo de orice îndoială rezonabilă, a contestatorului și elementele de tipicitate ale infracțiunii de tăinuire astfel cum este ea prevăzută de art. 270 C. pen., inclusiv prin raportare la susținerile contestatorului în cauza în care a fost inculpat, reținute prin sentința de condamnare ca reflectând adevărul faptic, stabilit cu autoritate de lucru judecat.

În aceste condiții, s-a arătat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că activitatea contestatorului A. de a deține, la diferite date, bunuri care ar fi trebuit plasate sub un regim vamal, respectiv pachete de țigări cu timbre fiscale străine sau fără timbre fiscale, cunoscând că proveneau din contrabandă, admițând că le cumpăra de la cetățeni moldoveni la un preț mai mic decât în comerț și revânzându-le pentru un preț mai mare, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de tăinuire, fiind irelevant dacă A. cunoștea sau nu natura ori conținutul exact al faptei din care proveneau bunurile, adică exact modalitatea și împrejurările introducerii bunurilor în țară.

Instanța de control judiciar a mai apreciat că prin argumentele prezentate de contestator acesta încearcă, în realitate, o reanalizare a situației de fapt stabilite cu titlu definitiv prin sentința penală nr. 855/24.03.2016 a Judecătoriei Iași și, totodată, se neagă corespondența între fapta dovedită cu titlu definitiv și textul de incriminare a tăinuirii, prin invocarea lipsei administrării unui probatoriu care nu privea fapta dedusă judecății în respectiva cauză a Judecătoriei Iași. Or, Curtea a reținut că, prima instanță s-a raportat în mod corect la situația de fapt stabilită prin hotărârea de condamnare, care are autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește presupusa încălcare a finalității constatării neconstituționalității art. 270 alin. (3) C. pen., Curtea a susținut că instanța de contencios constituțional a avut în vedere raportul între infracțiunea de contrabandă, în diferite forme și infracțiunea asimilată, sub aspectul existenței sau nu a unui prag valoric și al gravității tratamentului sancționator, nu și între infracțiunea asimilată contrabandei și cea de tăinuire. Prin argumentele sale, contestatorul a încercat să sugereze că decizia Curții Constituționale a avut drept scop dezincriminarea faptelor încadrate la art. 270 alin. (3) din Codul vamal, ceea ce nu rezultă în realitate nicidecum din textul respectivei decizii, ale cărei considerente și construcție argumentativă sunt clare și nu pot fi extinse pe cale artificială dincolo de limitele avute în vedere de Curtea Constituțională chiar la pronunțarea hotărârii.

Cât privește argumentul legat de diferențele de obiect juridic între infracțiunea pentru care fusese condamnat contestatorul și infracțiunea de tăinuire, Curtea a apreciat că o astfel de diferență nu ar putea împiedica reținerea unei infracțiuni de natură diferită ca efect al dezincriminării celei pentru care contestatorul a fost condamnat, cât situația de fapt probată și reținută, cu titlu definitiv, corespunde incriminării avute în vedere cu titlu subsidiar.

Împotriva acestei decizii contestatorul A. a formulat contestație la data de 24.06.2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 01.07.2025 sub numărul x/2022, iar primul termen de judecată a fost stabilit la data de 08.10.2025 pentru când a fost citat contestatorul la locul de deținere.

Judecarea cauzei a fost amânată la data de 19.11.2025, când cu ocazia dezbaterilor reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității contestației formulate.

Examinând contestația declarată de contestatorul A., cu prioritate din perspectiva excepției invocate de procuror, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În ipoteza intervenirii unei legi penale noi după condamnarea definitivă, respectiv pe parcursul executării pedepsei, sunt incidente dispozițiile art. 6 C. pen., a căror aplicabilitate se examinează în procedura prevăzută de dispozițiile art. 595 C. proc. pen.., reglementate de legiuitor în C. proc. pen. în Titlul V "Executarea hotărârilor penale", Capitolul III "Alte dispoziții privind executarea", Secțiunea a IV-a "Înlăturarea sau modificarea pedepsei".

Potrivit art. 597 alin. (7) și alin. (8) C. proc. pen.., hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

Judecarea contestației la hotărârea primei instanțe se face în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanței prin care se soluționează contestația este definitivă.

Așadar, conform dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că sentințele pronunțate în primă instanță în materia executării în procedurile reglementate în cadrul Titlului V "Executarea hotărârilor penale", printre care se numără și procedura prevăzută de dispozițiile art. 595 C. proc. pen.., pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară. Instanța ierarhic superioară de control judiciar se pronunță prin decizie, care este definitivă, putând dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 425

1

alin. (7) C. proc. pen.

Obiectul prezentei căi de atac îl constituie decizia penală nr. 41 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori (instanță de control judiciar), prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței primei instanțe de executare (Tribunalul Iași, s.p. nr. 546 pronunțată la data de 09.12.2022).

Raportat la dispozițiile legale invocate anterior, se constată că persoana condamnată A. a declarat succesiv aceeași cale de atac (contestație) împotriva unei soluții nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, acesta a încălcat principiul unicității căii de atac prevăzut de lege.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Prin urmare, contestatorului A. nu îi este recunoscută calea de atac împotriva deciziei penale nr. 41 din 20 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, întrucât aceasta este definitivă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen.., va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 20 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Având în vedere dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., conform cărora cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins contestația, va obliga contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 377 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 20 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 377 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2025.