ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1953/2025

Ședința publică din data de 18 decembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția Civilă la data de 17 februarie 2022, A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. - Filiala Giurgiu, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 321.300 RON reprezentând debit aferent facturii nr. x din 23 septembrie 2020, a sumei de 499.621,50 RON reprezentând penalități de întârziere calculate de la data scadenței debitului principal, respectiv de la data de 25 septembrie 2020, până la data de 18.02.2020, precum și în continuare, până la plata efectivă a creanței, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2/08.02.2024 Tribunalul Giurgiu, secția Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei penalități de 0,50% pe zi de întârziere aferente creanței principale în sumă de 321.300 RON, începând de la data de 25 septembrie 2020 până la data 13 august 2021, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata creanței în sumă de 321.300 RON, a admis în parte cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 44.301 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 197 A din 26 noiembrie 2025 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L, împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând schimbarea în tot a sentinței recurate, obligarea pârâtului la plata sumei de 321.300 RON reprezentând debit aferent facturii nr. x din 23 septembrie 2020, scadentă la 25 septembrie 2020, a sumei de 499.621,50 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform prevederilor art. 3.2 din contractul încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea în prealabil a situației de fapt, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că deși instanța de fond a încuviințat proba cu expertiză contabilă pentru a clarifica modul de calcul al penalităților și al imputației plăților, această probă nu a mai fost efectiv administrată. În opinia sa, tribunalul ar fi revenit asupra probei fără a respecta dispozițiile art. 259 C. proc. civ., care impun necesitatea de a pune în discuția părților orice revenire asupra probelor încuviințate anterior.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că în situația dedusă judecății s-ar face aplicarea art. 1507 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere menționarea pe cele 4 ordine de plată a faptului că se achită factura nr. x din 23 septembrie 2020 și nu penalități de întârziere., în situația în care B. - Filiala Giurgiu, avea o singură factură de achitat, la care se adaugă penalități.

A considerat aceasta că instanța de apel a adăugat la lege făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 1506 C. civ. coroborat cu prevederile art. 1507 C. civ., termenul de datorie neputând fi restrâns doar la debitul principal.

Autoarea căii de atac a considerat că instanța de fond a reținut în mod corect care este perioada pentru care sunt datorate penalitățile fără a analiza modalitatea în care au fost stinse sau cum a fost făcută imputația plății.

De asemenea recurenta a criticat modul în care instanța de apel a calificat penalitățile contractuale .

În accepțiunea acesteia, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor legale, obligațiile care au ca obiect plata unei sume de bani, asumată în exercițiul unei întreprinderi comerciale, produc dobândă de drept de la scadență.

Așadar suma achitată de pârât trebuia imputată cu prioritate asupra penalităților de întârziere, iar ulterior asupra debitului principal. Faptul că în opinia instanței de apel, instanța de fond a aplicat corect regulile imputației efectuată de către debitor potrivit 1507 C. civ. echivalează cu o adăugare la lege.

Recurenta a susținut că atunci când efectuează imputația plății, debitorul trebuie să identifice ce creanță dorește să stingă, urmând ca în privința respectivei datorii, imputația să se realizeze mai întâi asupra accesoriilor și numai ulterior asupra capitalului din cadrul respectivului debit.

A opinat aceasta că numai respectând această ordine se realizează finalitatea urmărită de legiuitor, respectiv constrângerea debitorului de a executa obligația de plată, astfel cum este evidențiată și în cuprinsul art. 1509 alin. (2) C. civ. privind imputația legală.

Autoarea căii de atac a mai evidențiat că jurisprudența depusă (decizia Curții de Apel București nr. 1957/2023) confirmă acest punct de vedere, iar ignorarea ei constituie o omisiune gravă în analiza instanței.

Intimatul-pârât, B. Filiala Giurgiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 1797 A din 26 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

A solicitat respingerea ca nefondat a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precizând că expertizele au fost efectuate iar instanța a făcut referire la ele.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerat că acesta este nefondat, deoarece instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1506 și 1507 C. civ.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care și-a reiterat susținerile din recurs.

În continuare, verificând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin intermediul primului motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta pretinde încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 259 C. proc. civ., care impun necesitatea de a pune în discuția părților orice revenire asupra probelor încuviințate anterior. Susține aceasta că proba cu expertiza contabilă nu a fost administrată.

Înalta Curte apreciează, contrar susținerilor recurentei că în speța de față nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 259 C. proc. civ.

Se constată că în cauză, s-au administrat, la solicitarea ambelor părți, probe cu înscrisuri și expertiză financiar contabilă, la dosar fiind depuse raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul C. și completarea la acest raport de expertiză.

Având în vedere că în cauză, prin raportul de expertiză contabilă, nu au fost lămurite toate aspectele invocate de părți, prin încheierea din 09 februarie 2023 instanța de fond a admis cererea formulată de către reclamantă în baza prevederilor art. 338 C. proc. civ. și a dispus proba cu o nouă expertiză financiar contabilă, fiind desemnat prin tragere la sorți în vederea efectuării expertizei expertul D..

La efectuarea acestei expertize au participat și experții E. (propusă de reclamantă) și F. (propusă de pârât), la dosar fiind depus noul raport de expertiză contabilă.

Din cele expuse, Înalta Curte constată că proba cu expertiză contabilă a fost administrată în cauză.

Soluția instanței de prim control judiciar asupra acestui motiv de apel este corectă. Instanța de fond nu a revenit asupra probei încuviințate, pentru a fi necesară punerea în discuția părților a acestei împrejurări.

Prima instanță are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficiență unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanței de control. Ca regulă, nu există o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran în aprecierea acestora.

Legea, cu unele excepții concret evidențiate, nu stabilește o ierarhie a probelor, așadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Nu se poate aprecia că prima instanță nu a analizat pertinența și concludența probei cu expertiză contabilă, câtă vreme această probă a fost administrată în cauză.

Critica recurentei este nefondată, deoarece măsura instanței de a reveni asupra unei probe încuviințate are drept premisă neadministrarea acelei probe, situație care nu se regăsește în speța de față, proba cu expertiză contabilă fiind deja administrată.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii. Așadar, faptul că judecătorul fondului nu a dat eficiență juridică uneia dintre probele administrate, respectiv probei cu expertiză contabilă, nu aduce nicio atingere legalității hotărârii pronunțate, soluția instanței de apel fiind corectă din acest punct de vedere.

Pe cale de consecință, nu pot fi reținute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin intermediul celui de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că în situația dedusă judecății s-ar face aplicarea art. 1507 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere menționarea pe cele 4 ordine de plată a faptului că se achită factura nr. x din 23 septembrie 2020 și nu penalități de întârziere., în situația în care B. - Filiala Giurgiu, avea o singură factură de achitat, la care se adaugă penalități.

Recursul este fondat sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la imputația plății, reținând în mod eronat incidența dispozițiilor art. 1507 alin. (3) C. civ. într-o situație juridică ce nu presupune existența unei pluralități de datorii.

Imputația plății se aplică atunci când debitorul are mai multe datorii față de creditor și a efectuat o plată care nu acoperă toate datoriile, urmând a se decide care din aceste datorii urmează a fi stinsă.

În cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1507 alin. (1) C. civ. pentru a putea opera imputația plății de către debitor, contrar dezlegărilor date de instanța de apel.

Astfel, Înalta Curtea constată că, în raporturile dintre părți, pârâtul avea o singură obligație principală izvorâtă din factura nr. x din 23 septembrie 2020, la care se adăugau accesorii sub forma penalităților de întârziere, stabilite contractual. Or, penalitățile nu constituie datorii distincte, autonome, ci accesorii ale aceleiași obligații principale.

În mod greșit, instanța de apel a apreciat că menționarea, în cuprinsul ordinelor de plată, a facturii achitate ar echivala cu o imputație unilaterală a debitorului, în sensul art. 1507 alin. (3) C. civ., ipoteză neincidentă în cauză.

Prin urmare, în lipsa unei pluralități de datorii, pentru a opera imputația aleasă de debitor, instanța de apel a extins nepermis domeniul de aplicare al art. 1507 C. civ.

În cauza de față sunt incidente dispozițiile privind imputația legală, potrivit cărora plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și de executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora, și, în final, asupra capitalului, regulă consacrată atât de principiile generale în materie, cât și de dispozițiile art. 1509 alin. (2) C. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, noțiunea de "datorie" nu poate fi restrânsă exclusiv la debitul principal, cu ignorarea accesoriilor acestuia. O asemenea interpretare contravine caracterului accesoriu al penalităților de întârziere și finalității normelor legale, care urmăresc constrângerea debitorului la executarea integrală și la termen a obligației.

Înalta Curte constată că în cauză, se impune analizarea modalității de stingere a obligației și stabilirea ordinii legale a imputației plăților, în conformitate cu prevederile art. 1509 C. civ.

Astfel, în condițiile în care instanța de apel a omis să analizeze modalitatea de stingere a obligației și ordinea legală a imputației plăților, stabilind în mod eronat aplicarea regulilor de drept material, Înalta Curte apreciează că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ.

În rejudecare, instanța de apel, urmează a stabili pe baza probatoriului, care este modalitatea corectă de stingere a obligației și să stabilească ordinea legală a imputației plăților, stabilind în funcție de aceasta cuantumul penalităților de întârziere datorate de intimatul pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1797A din 26 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. - Filiala Giurgiu.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 decembrie 2025.