ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1912/2025

Ședința publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 03.12.2021 sub nr. dosar x/2021, PFA A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la:

Prin cererea completatoare înaintată la dosar la 28.10.2022, reclamanta a solicitat și plata sumelor în cuantum de 370.351 RON, pentru primul capăt de cerere, respectiv de 49.014 RON, pentru cel de-al doilea capăt.

Prin sentința civilă nr. 1748/30.08.2024, prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată.

Această sentință civilă a fost atacată cu apel de către PFA A..

Prin decizia civilă nr. 689A/28.04.2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că:

- a admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 212.366,42 RON, cu titlu de daune-interese, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, datorată de la 03.12.2021 până la data plății efective;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.460,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, respectiv suma de 6.434,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile menționate, S.C. B. S.R.L. a promovat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În considerarea primului motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a indicat mijloacele de probă și argumentele în baza cărora a dispus respingerea apărărilor formulate de aceasta.

În argumentare, a afirmat că instanța devolutivă de control s-a plasat într-o poziție de contradicție fățisă în raport cu probele administrate, având în vedere că, atât timp cât nu s-a putut dovedi existența faptei ilicite, proba cu expertiză pentru cuantificarea prejudiciului nu era utilă.

A menționat că, pentru aceleași suprafețe de teren, părțile litigante își opun contracte de arendă valabil încheiate, iar, în lipsa rezilierii unora dintre acestea, nu se poate constata în mod legal culpa, or acest aspect nu a fost analizat de către instanța de apel.

De asemenea, a susținut că simpla negare printr-un înscris a înregistrării în registrul special nu poate fi analizată doar din perspectiva acestuia, ci era necesar a fi cercetate toate înscrisurile eliberate anterior de către Primăria comunei Gruiu, precum adeverințele pentru subvenție A.P.I.A.

Evocând dispozițiile art. 254 C. proc. civ., a susținut că instanțele devolutive nu au administrat suficiente probe încât să se stabilească fără tăgadă pretinsul prejudiciu solicitat.

Cu referire la proba cu expertiză agricolă, încuviințată de prima instanță, recurenta-pârâtă a precizat că nu s-a opus administrării, respectiv că a propus trei obiective suplimentare celui indicat de către reclamantă și încuviințat, opinând că, odată administrate, ar fi avut drept rezultat dovedirea sau nu a unei fapte ilicite care să susțină sau să infirme prejudiciul pretins.

În ceea ce privește proba cu înscrisuri, a reproșat instanței devolutive de control faptul că, în analiza efectuată, nu a coroborat înscrisurile înaintate la dosar de către aceasta cu cele depuse de către Primăria comunei Gruiu, care se impuneau a fi examinate din perspectiva relației conflictuale existente între administratorul societății și primar.

A subliniat că, pe lângă ștampila Primăriei și a semnăturii funcționarului însărcinat cu primirea contractelor de arendă, contractele depuse spre înregistrare în registrul special au fost înaintate cu o adresă, primind număr de întregistrare 9476/19.12.2019, cu valențe de a răsturna toate argumentele instanței de apel.

A mai precizat că ar fi trebuit să se acorde o mai mare atenție susținerilor acesteia, atunci când, în ședință publică, a solicitat instanței să dispună revenirea cu adresă către Primărie pentru lămuriri.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a făcut trimitere la art. 1.357 C. civ. și a afirmat că aspectele deduse judecății se pot circumscrie cazurilor de nelegalitate și pot forma obiect de cenzură în cadrul controlului judiciar al recursului.

Pe calea întâmpinării, intimata-reclamantă a solicitat anularea recursului, în considerarea faptului că, prin memoriu, se critică modul în care instanțele au apreciat probatoriul administrat și au decis cu privire la probele ce urmează a fi administrate, iar, cu referire la presupusa aplicare greșită a art. 1.357 C. civ., a învederat că recurenta nu precizează de ce norma de drept material ar fi fost aplicată în mod greșit de către instanța de apel.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere că instanța de apel a indicat atât probele pe care le-a avut în vedere, cât și dispozițiile legale în baza cărora a stabilit care dintre contractele de arendă aveau prioritate și care este cuantumul prejudiciului cauzat ca urmare a răspunderii civile delictuale, dispozițiile art. 1.357 C. civ. fiind corect interpretate și aplicate.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 18.08.2025 s-a fixat termen în ședință publică la 10.12.2025, cu citarea părților.

La termenul de judecată, Înalta Curte a unit excepția nulității recursului cu fondul cererii și a reținut cauza în pronunțare.

Examinând, în temeiul art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat în cauză, invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă argumentele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate cazurilor de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În privința motivului prevăzut de pct. 6, legala motivare a recursului presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizată contrarietatea sau caracterul străin al considerentelor, precizarea clară a motivelor împotriva cărora se îndreaptă obiecția de nelegalitate.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune nu numai indicarea dispoziției de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței devolutive de control judiciar.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza de față, Înalta Curte reține că, în dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac, invocând faptul că instanța de apel nu ar fi indicat mijloacele de probă și argumentele în baza cărora a dispus respingerea apărărilor formulate de aceasta, respectiv că nu ar fi analizat condiția culpei, necesar a fi îndeplinită pentru a se putea dispune atragerea răspunderii sale delictuale, se prevalează de o pretinsă lipsă a motivării, situație care, în ipoteza normei, înglobează insuficienta stabilire și analiză a stării de fapt prin raportare la probele administrate în cauză, lipsa examinării efective a argumentelor esențiale ale părților din apel sau întâmpinare, motivarea formală, lipsită de elemente concrete, sau achiesarea totală la hotărârea instanței de fond, dar fără o analiză proprie a instanței de apel.

Prin memoriul de recurs nu se argumentează însă această ipoteză a normei ci, dimpotrivă, recurenta-pârâtă este nemulțumită de înlăturarea argumentelor expuse prin întâmpinarea formulată la cererea de apel.

Examinarea deciziei recurate permite concluzia că instanța de apel a răspuns cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., analizând apărările formulate din perspectiva criticilor enunțate de către apelanta-reclamantă și a conchis în sensul că S.C. B. S.R.L. a exploatat fără drept suprafața de 33,36 ha, încălcând, astfel, dreptul de folosință al PFA A. rezultat din contractele de arendă încheiate, fiind întrunite, în aceste limite, condițiile răspunderii sale delictuale, conform art. 1.349 C. civ. De asemenea, cu privire la condiția vinovăției, a statuat că aceasta a fost dovedită cel puțin la nivelul culpei, în condițiile în care intimata-pârâtă avea posibilitatea să verifice registrul special înainte de a începe exploatarea terenurilor.

În atare condiții, susținerile nu pot fi analizate potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica fiind una de formă iar nu una substanțială, de conținut, vizeazând temeinicia hotărârii și a argumentelor reținute de instanța de apel, iar nu aspecte de nelegalitate privind conținutul motivării unei hotărârii judecătorești.

Celelalte împrejurări relevate de către recurenta-pârâtă - faptul că nu era necesară proba cu expertiză pentru cuantificarea prejudiciului, neînregistrarea contractelor sale de arendă în registrul special nu trebuia decisă exclusiv în baza adresei emise de către Primăria comunei Gruiu, ci în raport cu toate înscrisurile depuse la dosar, afirmația potrivit căreia nu au fost administrate suficiente probe în vederea stabilirii prejudiciului ori cea prin care se susține că încuviințarea obiectivelor suplimentare propuse de aceasta ar fi avut drept rezultat dovedirea sau nu a faptei ilicite, respectiv a prejudiciului pretins - reprezintă chestiuni de administrare și apreciere a probatoriului, interesând, deci, temeinica hotărârii ce nu poate fi supusă examinării instanței de recurs din perspectiva caracterului extraordinar, exclusiv în legalitate, a acestei căi de atac.

În acest sens, Înalta Curte notează că starea de fapt și probele care o conturează au format obiect al cercetării judecătorești al instanțelor inferioare, atributul exclusiv al instanței de recurs fiind analiza legalității celor statuate în decizia atacată, respectiv a conformității considerentelor instanței cu normele de drept incidente, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde încălcarea art. 1.357 C. civ., însă recurenta-pârâtă a făcut doar o trimitere formală la aceste dispoziții legale, fără să facă referire la vreun viciu de legalitate a hotărârii recurate, ca urmare a încălcării acestora. Or, simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greșit aplicate, nu poate îndeplini funcția urmărită de recurentă.

Așa fiind, Înalta Curte conchide, în acord cu susținerile intimatei-reclamante, în sensul că niciuna dintre criticile recurentei-pârâte nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și constată așadar incidentă sancțiunea nulității, aplicabilă nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, situație care, deopotrivă, încalcă exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Față de soluția ce se va pronunța, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. reprezintă "parte care pierde procesul" conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât intimata-reclamantă PFA A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe care l-a și dovedit cu factura nr. x/03.07.2025 și extrasul de cont emis la aceeași dată de către C. S.A., aflate la dosar, urmează să admită această cerere și să o oblige la achitarea cheltuielilor de judecată în valoare de 5.950 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 689A/28.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă PFA A. a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.