ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1809/2025

Ședința publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 5 august 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei să recalculeze și să modifice tarifele serviciului de salubrizare pentru Zonele 1 și 0 Timiș, aplicabile la data rămânerii definitive a hotărârii instanței, în principal, potrivit mecanismului solicitat de reclamantă la punctul 3.1 al adreselor x/23.12.2021 și y/23.12.2021, iar în subsidiar, potrivit mecanismului solicitat la punctul 2.1 al adreselor x/23.12.2021 și y/23.12.2021; obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractul de concesiune, care să includă tarifele de colectare și transport majorate potrivit hotărârii instanței, precum și la plata de despăgubiri, începând cu data de 1 ianuarie 2022 și până la data la care va putea aplica efectiv tarifele majorate, pentru perioada ianuarie - iunie 2022, cuantumul despăgubirilor fiind de 1.619.326 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 199/PI din 13 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să recalculeze și să modifice tarifele serviciului de salubrizare pentru Zonele 1 și 0 Timiș, aplicabile la data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit mecanismului solicitat de reclamantă la pct. 2.1 al adreselor nr. x/23.12.2021 și nr. y/23.12.2021; a obligat pârâta să încheie un act adițional la contractul de concesiune, care să includă tarifele de colectare și transport majorate potrivit hotărârii instanței și să plătească reclamantei suma de 1.380.124,83 RON, cu titlu de despăgubire pentru perioada 1 ianuarie 2022 - 31 decembrie 2022, corespunzătoare pct. 2.1 al adreselor nr. x/23.12.2021 și nr. y/23.12.2021, respingând, în rest, cererea ca neîntemeiată. Totodată, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.186,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariul expertului tehnic judiciar, a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul expertului tehnic judiciar și a luat act că atât reclamanta, cât și pârâta și-au rezervat dreptul de a solicita celelalte cheltuieli efectuate în proces pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 114/A din 28 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială, și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva hotărârii primei instanțe, care a fost schimbată în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum și cererea privind plata cheltuielilor de judecată din primă instanță. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând contravaloare onorariu de expert.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că, deși instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimata-pârâtă, întreaga soluție se raportează la pretinsa lipsă de atribuții a pârâtei, ca urmare a lipsei mandatului special din partea U.A.T.-urilor, fără a mai fi analizate celelalte motive de apel sau apărări ale părților.

Recurenta-reclamantă invocă faptul că acest motiv care a format convingerea instanței de apel nu a fost pus în discuția contradictorie a părților, fiind încălcat art. 14 C. proc. civ.

Totodată, potrivit recurentei-reclamante, nestabilirea situației de fapt ca urmare la lipsei complete a analizei conduce la nemotivarea hotărârii.

Recurenta-reclamantă susține că în cazul în care ar fi fost efectuată analiza de către instanța de apel, s-ar fi constatat existența mandatului acordat prin Statutul pârâtei, precum și faptul că solicitarea sa a fost aprobată parțial de A.G.A. B., prin hotărârile nr. 3/28.02.2022 și nr. 4/28.02.2022 ce se află la dosarul cauzei. Față de prevederile statutare, dar și față de cele ale art. 10 alin. (5)

1

din Legea nr. 51/2006, adoptarea unor hotărâri A.G.A. presupune că mandatele speciale fie au existat ca atare, fie au fost acordate tacit. Astfel, instanța ar fi constatat că problema reală nu este lipsa mandatelor, ci obiectul acestora, respectiv aprobarea numai în parte de către organul decizional al pârâtei a solicitării sale, ceea ce constituie chestiunea centrală a dosarului.

Recurenta-reclamantă invocă și aplicarea eronată a prevederilor legale referitoare, pe de o parte, la mecanismul formării voinței asociațiilor de dezvoltare intercomunitară și, pe de altă parte, la remediile pe care le are la dispoziție un operator nemulțumit de respingerea unei solicitări de modificare a tarifelor.

Potrivit recurentei-reclamante, art. 68 din Legea nr. 101/2016 se completează cu Legea nr. 554/2004, astfel, mecanismul remediilor procesuale este cel specific contenciosului administrativ, care permite instanței să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), ori, în acțiunile referitoare la contracte administrative, să oblige autoritatea publică la încheierea contractului (deci și a unui act adițional, să impună uneia dintre părți îndeplinirea unei obligații - recalcularea și modificarea tarifelor) și chiar să suplinească consimțământul uneia dintre părți (art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004).

Pe de altă parte, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, hotărârile adunării generale sunt asimilate actelor administrative și intră sub incidența prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 9 alin. (3) lit. d) și g) din Legea nr. 51/2006, autoritățile publice pot fie să aprobe modificarea tarifelor solicitate de operator, fie să o refuze justificat. Aprobarea, respectiv refuzul, pot fi și parțiale, cu privire la numai o parte (o câtime) din tarifele solicitate (art. 45 alin. (5) din Legea nr. 101/2006, art. 57 alin. (1) din Ordinul A.N.R.S.C. nr. 640/2022).

În cazul refuzului nejustificat de aprobare, operatorul este îndreptățit să se adreseze instanței și să solicite obligarea autorității la recalcularea și modificarea tarifelor și consemnarea acestora într-un act adițional la contract, iar cererea nu poate fi îndreptată decât împotriva persoanei care ar fi trebuit să aprobe tariful, dar l-a refuzat, respectiv pârâta din prezenta cauză.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat și recurs incident.

În susținerea recursului incident, recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., din perspectiva soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității acțiunii și a fondului, sub aspectul limitării analizei, în condițiile în care, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a urmărit obținerea unei practici nu doar administrative, ci și judiciare, respectiv majorarea tarifelor de salubrizare în baza unor studii de piață.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare și nici întâmpinare la recursul incident.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepția inadmisibilității prezentei căi extraordinare de atac, invocată de pârâtă, urmând a respinge recursul principal declarat în cauză, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunțat este consacrat în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., în art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care dispune în sensul că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 5 august 2022, litigiul derivând din executarea contractelor de delegare a gestiunii prin concesiune a serviciilor de colectare-transport al deșeurilor municipale din cele 5 zone ale județului Timiș, nr. 2303/08.12.2017 și nr. 1746/22.09.2017.

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (4) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, soluționarea litigiilor dintre unitățile administrativ- teritoriale sau, după caz, dintre asociațiile de dezvoltare intercomunitară având ca scop serviciile de utilități publice și operatori în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de delegare a gestiunii, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit dispozițiilor Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

Regimul juridic al căilor de atac pentru litigiile având acest obiect este reglementat de Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, aplicabilă în cauză prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată (5 august 2022), conform art. 27 C. proc. civ.

Potrivit art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin art. IV pct. 32 din O.U.G. nr. 114/2020, litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul.

Conform art. 55 alin. (3

1

) din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin art. IV pct. 34 din O.U.G. nr. 114/2020, hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzute la art. 53 alin. (1)

1

poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.:

"Sunt hotărâri definitive: (...) hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, "Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Având în vedere că prezentul litigiu se circumscrie celor reglementate de art. 53 alin. (1

1

) raportat la art. 55 alin. (3

1

) din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, rezultă că sentința primei instanțe putea fi atacată numai cu apel.

Notează Înalta Curte că instanța are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, hotărârea recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunțare potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din același cod, coroborat cu art. 55 alin. (3

1

) și art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016.

Cu referire la mențiunea căii de atac a recursului cuprinsă în dispozitivul deciziei instanței de apel, Înalta Curte subliniază că principiul legalității căilor de atac, reglementat de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., se opune oricărei mențiuni contrare din hotărârea judecătorească, astfel că partea nu poate exercita decât calea de atac prevăzută de lege, iar nu pe cea indicată eronat în dispozitivul hotărârii judecătorești.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, va admite excepția inadmisibilității recursului și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat în cauză.

Având în vedere soluția de respingere a recursului principal ca inadmisibil, în temeiul dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiași decizii.

Cererea formulată de recurenta-pârâtă B., privind obligarea recurentei-reclamante A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi respinsă.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Astfel, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este recunoscut părții care a câștigat procesul și atunci când aceasta le-a solicitat în mod expres în etapa procesuală în care le-a efectuat.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat litigiul.

Or, în speță, recursul principal a fost respins, ca inadmisibil, în timp ce recursul incident a fost respins, ca rămas fără efect, context în care niciuna din părți nu poate pretinde cheltuieli de judecată în raport cu cealaltă, ambele părți având poziția juridică de părți căzute în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului principal declarat de recurenta-reclamantă, invocată de pârâta B..

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 114/A din 28 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca inadmisibil.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiași decizii, ca rămas fără efect.

Respinge cererea formulată de recurenta-pârâtă B., privind obligarea recurentei-reclamante A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2025.