ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 2 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii; a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței rezilierea contractului de mandat nr. x/13.05.2004 pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, respectiv neasigurarea finanțării bancare necesară continuării lucrărilor de construire aferente locuinței contractate în amplasamentul Henri Coandă, zona K1, lotul 763. A formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General, pentru ca, în măsura în care A.N.L. va cădea în pretenții în urma soluționării prezentului dosar, chematul în garanție să execute obligația.

Pârâta A.N.L. a invocat drept temei al demersului său juridic răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a Municipiului București, iar pe de altă parte, răspunderea civilă contractuală a chematei în garanție.

Prin încheierea din data de 07.04.2023 a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A.N.L.

La data de 19.05.2023, chematul în garanție Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței: i) să admită excepția lipsei calității procesuale active a Agenției Naționale pentru Locuințe în ceea ce privește răspunderea contractuală; ii) să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General în ceea ce privește răspunderea contractuală; iii) pe fond, să respingă cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în cuprinsul actului de procedură.

Prin încheierea din data de 16.06.2023, pentru motivele expuse în cuprinsul acesteia, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă. De asemenea, la același termen, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active invocate în cadrul cererii de chemare în garanție.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 27.09.2023, reclamanții au precizat câtimea pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 54.049 euro (pe baza sumelor anuale și implicit lunare din tabelul cuprins în concluziile raportului de expertiză) în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății, pentru perioada 09.09.2019-31.08.2023.

Prin sentința civilă nr. 1251/2024 din 17.05.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții-pârâți A. și B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Agenția Națională pentru Locuințe, astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 49.244 euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data plății - reprezentând despăgubiri constând în contravaloare lipsă folosință pentru perioada 09.09.2019-31.08.2023 și a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

A respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante invocată de chemata în garanție Municipiul București, ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Municipiul București, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă în contradictoriu cu chemata în garanție Municipiul București, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 17.661,16 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocat și onorariu expert și a luat act că chematul în garanție și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 775A din 12.05.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 1251/17.05.2024 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B. și cu intimatul chemat în garanție Municipiul București.

Detaliind, recurenta a arătat că, în ceea ce privește cererea reconvențională, instanța a reținut că, prin declarația autentificată sub nr. x/2019, banca și-a exprimat acordul pentru radierea ipotecii ca urmare a achitării integrale a creditului. Or, respectiva declarație nu este opozabilă A.N.L., întrucât vizează raportul contractual dintre intimați și bancă, iar pe de altă parte, nu a fost adusă la cunoștința A.N.L. niciodată.

Astfel, în opinia recurentei, o astfel de motivare reprezintă o încălcare a art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât, față de inexistența unui credit ipotecar (rambursarea integrală a creditului la 31.01.2019), instanța de apel înțelege să oblige A.N.L. la plata unor despăgubiri pentru perioada 09.09.2019-31.08.2023, perioadă pentru care nu a existat finanțare.

De asemenea, față de cele reținute de instanța de apel în privința nedovedirii propriilor obligații constând în formularea către bancă a cererii de plată însoțită de documente de decontare, pentru ca, ulterior, să se poată aprecia asupra îndeplinirii sau nu a obligațiilor reclamanților de a asigura finanțarea, recurenta A.N.L. apreciază că aceste considerente reflectă o încălcare a normelor de drept, având în vedere că intimații aveau obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul lor, de la inițierea acestora și până la finalizare/predare/recepționarea locuinței.

Totodată, evocând art. 15 din Contractul de mandat, art. 1 din Contractul de credit ipotecar nr. 114/2005 și pct. 8 lit. k) din Anexa 1 la Contractul de credit ipotecar nr. 114/2005, recurenta a susținut că, în aceste condiții, daunele solicitate trebuie limitate în timp la momentul la care intimatul nu a mai pus la dispoziție resursele financiare pentru finalizarea construcției, concluzie ce are ca temei interdependența obligațiilor în contractul sinalagmatic, ce justifică neexecutarea propriei obligații în ipoteza neîndeplinirii celei ce revenea cocontractantului.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că, din coroborarea dispozițiilor contractuale prezentate, asigurarea finanțării trebuie menținută până la finalizarea imobilului și recepționarea acestuia.

În susținerea afirmațiilor sale, a arătat că înțelege să invoce practica constantă a instanțelor de judecată în cauze similare, sens în care a menționat anumite hotărâri de speță care, în accepțiunea recurentei, prezintă relevanță pentru admiterea cererii reconvenționale.

Subliniind că argumentul esențial pentru admiterea reconvenționalei este lipsa finanțării determinată de atitudinea abuzivă a intimaților, întrucât momentul activării creditului depindea exclusiv de îndeplinirea de către aceștia a unor obligații financiare față de bancă, recurenta apreciază că, față de nerespectarea obligațiilor contractuale de către intimați, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respins cererea reconvențională prin care s-a solicitat rezilierea contractului de mandat, sens în care a prezentat diverse aspecte teoretice referitoare la instituția rezilierii și rezoluțiunii. Totodată, a învederat că, în esență, obiectul contractului nu se putea/poate realiza datorită inexistenței finanțării lucrărilor.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că Municipiul București nu și-a asumat nicio obligație față de A.N.L. în legătură cu pretențiile reclamanților, sens în care a invocat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 1541/04.12.2024 a Tribunalului București pronunțată în dosarul nr. x/2022, prin care s-a reținut că, atât Primăria Municipiului București, cât și orașul Voluntari au fost obligate să asigure proiectarea, finanțarea, execuția potrivit Planurilor de Urbanism aprobate și etapizate în funcție de graficele de lucrări pentru cartierul Henri Coandă coroborat cu termenele de punere în funcțiune a locuințelor construite de A.N.L., a căilor de drumuri de acces, inclusiv a pasajelor aferente aflate pe teritoriul administrativ al Municipiului București și al orașului Voluntari.

În acest sens, recurenta a învederat că, prin contractul de cooperare x/06.03.2008, care nu a fost niciodată contestat/reziliat/cesionat și care are valoare de lege între părțile contractante, Primăria Municipiului București s-a angajat față de Orașul Voluntari la realizarea lucrărilor de infrastructură publică necesare pentru darea în folosință a locuințelor C..

Pe de altă parte, a mai arătat că Orașul Voluntari a fost parte a Convenției inițiale nr. MM 1909, încheiată cu A.N.L. și alte entități în anul 2004, convenție prin care se prevedea cooperarea în vederea realizării infrastructurii publice, a utilităților și a elementelor de sistematizare.

Astfel, recurenta arată că a intervenit o transformare a obligației asumate prin actul juridic din anul 2004, sub forma delegației, Orașul Voluntari aducând un nou debitor în anul 2008, respectiv Primăria Municipiului București, chematul în garanție din prezenta cauză, care s-a obligat să asigure proiectarea, finanțarea și execuția lucrărilor de utilități și dotări urbane, astfel încât, între A.N.L. și P.M.B. există raporturi contractuale în condițiile descrise anterior.

Prin urmare, în opinia recurentei, contractul de cooperare are valoare de lege între părțile contractante, iar neexecutarea acestuia, în măsura în care nu există o cauză exoneratoare cum este forța majoră sau cazul fortuit, atrage răspunderea debitorului obligației neexecutate.

În altă ordine de idei, recurenta a susținut că aplicarea greșită a normelor de drept rezultă și din reținerea faptului că A.N.L. are calitatea de inițiator, coordonator, dezvoltator al proiectului imobiliar Henri Coandă și că A.N.L. și-a asumat și obligația de a asigura cartierul de locuințe cu infrastructura necesară utilităților, instanța interpretând și aplicând în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., cu ignorarea completă a contractului de mandat încheiat.

În acest sens, învederează că A.N.L. nu este dezvoltator imobiliar, nu construiește pe terenul proprietatea sa, nu finanțează construcțiile sau utilitățile, neavând obligațiile specifice unui astfel de dezvoltator. Dimpotrivă, construcția imobilului se află în sarcina constructorului, iar realizarea utilităților se află în sarcina autorităților locale. Or, dacă s-ar accepta interpretarea propusă de către instanța de apel, A.N.L. ar fi fost beneficiara sumelor achitate de către partea adversă pentru realizarea la cheie a imobilului în cauză.

Totodată, a mai arătat că, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat din prezenta cauză, (4) În structura cheltuielilor de investiții prevăzute la alin. (2), va fi cuprinsă o cotă de 3% care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru realizarea montajului financiar necesar, contractarea serviciilor de proiectare, contractarea și urmărirea lucrărilor de execuție, cu respectarea legislației în vigoare.

De asemenea, a mai arătat că finanțarea și realizarea lucrărilor de viabilizare a terenului (proprietatea autorităților locale) pe care se construiesc aceste locuințe se realizează în baza Convenției MM nr. 1909/06.05.2004 și a Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 prin care autoritățile locale și operatorii economici de profil s-au obligat, fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanțarea și execuția tuturor componentelor sistemului de utilități în Cartierul Henri Coandă.

Prin urmare, a conchis în sensul că A.N.L. nu are prerogativa legală să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, implicit nici pentru Cartierul Henri Coandă, aspect ce reiese în mod expres din Legea nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001.

În altă ordine de idei, în accepțiunea recurentei, hotărârea este și confuză, instanța stabilind în sarcina A.N.L. obligațiile asumate de autoritățile locale.

Astfel, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului de mandat, recurenta consideră că instanța ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat, în conformitate cu C. civ. din 1864.

Or, din această perspectivă, în opinia recurentei, hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu motivează încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligație de diligență, ca reprezentând o obligație de rezultat.

În accepțiunea recurentei, prin contractul de mandat încheiat, A.N.L. acționează în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligențele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului.

În plus, susține că noțiunea de urmărire a executării lucrărilor definește acțiuni de diligență, astfel că întinderea mandatului ce i-a fost acordat este clar definită și stabilită, iar obligația mandantului se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional, ce derivă din voință expresă a părților, acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp, sens în care prezintă și anumite aspecte de ordin teoretic și doctrinar.

Prin urmare, consideră că obligațiile sale sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp și pentru anumite operațiuni expres determinate.

În plus, în situația dată, consideră că ar trebui avute în vedere și dispozițiile art. 983 C. civ. din 1864 care prevăd faptul că, "În caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă".

În aceste condiții, recurenta conchide în sensul că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, ceea ce a condus la încălcarea principiului înscris la art. 969 C. civ. potrivit căruia:

"convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Astfel, în accepțiunea recurentei, nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autoritățile locale, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat, și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situație, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Recurenta încheie prin a arăta că în mod evident hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, cu o motivare sumară, care face dovada faptului că instanța de apel nu a înțeles raporturile juridice dintre părți, obligațiile părților și caracterul sumelor care izvorăsc din raporturile juridice, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

La 11 septembrie 2025, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată pe cale separată, iar la 24 septembrie 2025, intimatul-chemat în garanție, prin întâmpinarea formulată, a solicitat admiterea excepției nulității recursului declarat cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție, iar, pe fond, a formulat concluzii de respingere a căii de atac, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

La termenul de judecată stabilit în cauză, prioritar excepției nulității recursului invocată de intimatul-chemat în garanție exclusiv cu privire la criticile referitoare la soluția dată asupra cererii de chemare în garanție, din oficiu, Înalta Curte a invocat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs în integralitate, rămânând în pronunțare asupra acesteia.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune o circumstanțiere a criticilor formulate raportat la soluția/considerentele instanței de apel, dar și dezvoltarea unui veritabil raționament logico-juridic în combaterea considerentelor care au stat la baza soluției adoptate prin hotărârea recurată, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a declanșa un control judecătoresc în această cale extraordinară de atac, nu este suficient ca recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesar să fie aduse critici de nelegalitate prin care să se arate în ce constau greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța a cărei hotărâre este recurată, iar criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate indicate/expres și limitativ prevăzute de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de apel, recursul nu este o cale de atac devolutivă, ci o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși titulara recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puțin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, în ceea ce privește primul set de critici ce vizează considerentele prin care instanța de apel a analizat pretinsa respingere nelegală a cererii reconvenționale, invocată de A.N.L. în apel, recurenta susține, în esență, că argumentul esențial pentru admiterea reconvenționalei este lipsa finanțării determinată de atitudinea abuzivă a intimaților, întrucât momentul activării creditului depindea exclusiv de îndeplinirea de către aceștia a unor obligații financiare față de bancă, astfel încât, față de nerespectarea obligațiilor contractuale de către intimați, motivarea instanței atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Având în vedere că declanșarea unui control de legalitate a hotărârii atacate din perspectiva incidenței acestor motive de casare presupune existența unui corespondent între criticile formulate și motivul/motivele de casare invocat(e), Înalta Curte reține că recurenta a invocat pur formal motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a demonstra, în concret, incidența motivelor de casare indicate raportat la criticile formulate.

Astfel, cu referire la motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (nu este motivată), când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Față de ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, instanța supremă constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în niciuna din cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat pur formal, recurenta fiind nemulțumită, în realitate, de soluția și de însuși raționamentul instanței de apel, exprimându-și dezacordul față de considerentele reținute.

Cât privește celălalt motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, deși face referire la anumite considerente prin care instanța de apel a analizat respingerea cererii reconvenționale constând în rezilierea convenției, pe motiv că reclamanții nu au asigurat finanțarea lucrărilor, recurenta se rezumă la afirmația că respectivele considerente reprezintă o încălcare a normelor de drept, arătând că intimații aveau obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție de la inițierea acestora și până la finalizare, predarea și recepționarea locuinței, sens în care indică anumite clauze contractuale (din contractul de mandat, din Contractul de credit ipotecar nr. 114/2005 și o anexă la acesta).

Înalta Curte reține că, deși convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, sintagma "putere de lege" din art. 1.270 alin. (1) C. civ. semnifică doar forța obligatorie a contractului, nu identitatea convenției cu legea, astfel încât aplicarea/coroborarea unor clauze contractuale se delimitează de interpretarea și aplicarea legii.

Prin urmare, pentru a putea declanșa un control de legalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să își exprime nemulțumirea față de soluția/considerentele instanței de apel indicând anumite clauze contractuale, fără a arăta, în concret, care sunt acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de prim control judiciar.

Or, în lipsa indicării normelor de drept material pretins a fi fost nesocotite de instanța de apel, Înalta Curte nu poate face un control efectiv al legalității deciziei recurate din perspectiva motivului de casare invocat, în condițiile în care recurenta își susține pretinsele critici de nelegalitate raportat exclusiv la coroborarea dispozițiilor contractuale prezentate.

Cât privește următorul set de critici ce vizează (parte din) considerentele prin care instanța de apel a analizat cererea de chemare în garanție, recurenta a înțeles să combată respectivele considerente invocând puterea de lucru judecat a unei sentințe (1541/04.12.2024 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2022) care nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind invocată pentru prima dată în recurs și reluând susținerile formulate în fața instanțelor devolutive cu privire la Contractul de cooperare nr. 10428 din 06.03.2008 și la Convenția MM1909/2004, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și care nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, față de susținerea potrivit căreia contractul de cooperare are valoare de lege între părțile contractante, se impune aceeași observație, în sensul că puterea de lege a unor convenții legal făcute nu se confundă cu forța obligatorie a legii, motiv pentru care, atâta vreme cât autoarea prezentului demers judiciar nu a indicat o normă de drept material pretins a fi fost încălcată și modul concret în care instanța de apel a încălcat acea normă de drept, susținerile ce vizează exclusiv pretinsa nesocotire a unor prevederi contractuale nu pot fi asimilate unei veritabile critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare indicat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

De asemenea, nu poate constitui o veritabilă critică de nelegalitate nici afirmația recurentei potrivit căreia hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept, prin aceea că instanța a reținut calitatea A.N.L. de inițiator, coordonator, dezvoltator al proiectului imobiliar Henri Coandă, asumându-și și obligația de a asigura cartierul de locuințe cu infrastructura necesară utilităților, interpretând și aplicând, astfel, în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L. și ignorând contractul de mandat.

În concret, analizând cele susținute prin cererea de recurs, se constată că recurenta-pârâtă încearcă să combată ceea ce a reținut instanța de apel, arătând că, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, Convenției MM nr. 1909/06.05.2004 și Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, (A.N.L.) nu are prerogativa legală să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, afirmând că acest aspect reiese în mod expres din Legea nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001. De asemenea, a susținut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu a motivat de ce a atribuit o obligație de rezultat contractului de mandat, care în sine presupune o obligație de diligență, dar și că aceeași instanță de prim control judiciar a ignorat, totodată, regulile referitoare la interpretarea convențiilor (indicând în acest sens art. 983 C. civ. 1864) și nici nu a avut în vedere contractele încheiate între părți prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic.

Dincolo de faptul că instanța de apel a prezentat ample considerente pentru care a constatat netemeinicia apărărilor A.N.L. privind calificarea obligației de finalizare a lucrărilor asumate ca fiind obligație de mijloace, reținând că interpretarea contractelor se face potrivit art. 977 C. civ. (1864), după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, dar și mecanismul complex pe care l-a presupus construirea ansamblului rezidențial, precum și mijloacele pe care pârâta le-a avut la dispoziție pentru îndeplinirea obligației de rezultat, conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 620/2001 și Convenției nr. MM 1909/06.05.2004, criticile recurentei au un vădit caracter general și prezintă propria viziune, fără a demonstra în concret, de ce nu pot fi primite argumentele și temeiurile arătate prin decizia atacată.

În plus, având în vedere că, în esență, prin criticile formulate, au fost reiterate aspecte de fond deja supuse judecății, care au primit o dezlegare, recurenta tinde, în realitate, la o nouă devoluare a cauzei, aspect incompatibil cu prezenta cale extraordinară de atac.

Reținând, așadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte reține că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din același cod, va anula recursul Agenției Naționale pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 775A din 12 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 775A din 12 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2025.