ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 86/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 86/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 17.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea pârâtei la înlocuirea cu un autoturism nou, din aceeași categorie/clasă/facilități/motorizare ori superioară, a autoturismului proprietatea sa, așa cum rezultă din certificatul de înmatriculare atașat ca Anexa 1, tipul "CCX EAB2", cu denumirea comercială "C.", pentru că a fost avariat în urma unui accident de circulație produs în București în jurul datei sau la data de 27.11.2019, pe Bulevardul x, aproximativ în zona hotelului D., de către unul dintre angajații pârâtei care folosea autoturismul în afara unității service, fără acordul său ori al fiului său, E..

În drept, reclamanta a apreciat că pârâta se face răspunzătoare în temeiul răspunderii civile contractuale, însă, a arătat că a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 1349 și următoarele C. civ. și ale Legii 449/2003, O.G. nr. 21/1992 și Legii nr. 296/2004, toate aceste din urmă acte normative fiind invocate cu referire la garanția pentru piesele și serviciile prestate, precum și pentru protecția consumatorilor, persoane fizice.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L., prin avocat, a formulat apărări în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, solicitând, cu titlu prealabil, ca reclamanta să își precizeze în drept cererea de chemare în judecată, în sensul de a arăta dacă formulează o cerere prin care urmărește atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a pârâtei, sens în care a învederat că reclamanta susține, pe de o parte, că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1349 C. civ. (dispoziții ce reglementează răspunderea delictuală), iar, pe de altă parte, că "pârâta se face răspunzătoare în temeiul răspunderii civile contractuale, derivate din contractul încheiat în vederea realizării lucrării de revizii și reparații la autoturism".

La termenul de judecată din data de 01.07.2020, instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 3016 din 01.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect "pretenții", privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu B. S.R.L., în favoarea Tribunalului București.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la 17.07.2020, sub același număr de dosar.

La termenul din data de 10.11.2020, conform încheierii de ședință de la acea dată (aflată la dosar fond Tribunalul București, secția a VI-a civilă), pârâta, prin avocat, a solicitat să se precizeze care este obiectul cererii de chemare în judecată, iar reclamanta, prin avocat, a arătat că sunt relevante atât dispozițiile privind răspunderea contractuală, cât și cele privind răspunderea delictuală, menționând că, în ceea ce privește răspunderea contractuală, raportul contractual s-a născut ca urmare a lansării unei comenzi de reparații. Însă, față de intervenția pârâtei, care a arătat că nu pot fi cumulate cele două răspunderi, reclamanta, prin avocat, a precizat că își întemeiază cererea pe răspunderea civilă contractuală.

Prin sentința civilă nr. 2434 din 21.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligând reclamanta să achite pârâtei suma de 7.753,95 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert).

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii apelate și, rejudecând, admiterea cererii cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 828A din 22 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 2434 din 21.10.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L. și a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 2928,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

În motivare, recurenta a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

După o prezentare a parcursului procesual, detaliind motivele de recurs indicate, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut nulitatea deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a reținut lipsa oricărui temei atât în C. civ., cât și în contractul încheiat de părți pentru înlocuirea bunului (autoturismului avariat), arătând, astfel, că denegarea de dreptate realizată de instanța de apel are consecința prevăzută la art. 174 alin. (2), raportat la art. 176 și art. 177 C. proc. civ., respectiv nulitatea deciziei recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că unele dintre motivele care au stat la baza respingerii apelului său sunt străine de natura cauzei.

În concret, evocând un considerent din decizia recurată, prin care instanța de apel a reținut că în fața primei instanțe reclamanta nu a făcut referire la dispozițiile din legile speciale privind protecția consumatorilor, dar și că, la termenul din 10.11.2020, astfel cum rezultă din încheierea din dosarul tribunalului, aceasta a precizat că își întemeiază acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, recurenta a susținut că, opus celor reținute de instanța de apel, dispozițiile din legile speciale privind protecția consumatorului au avut caracter subsidiar temeiului de drept reprezentat de răspunderea contractuală.

Mai mult, susținând că instanța de apel a preluat nejustificat apărarea greșită a intimatei-pârâte, recurenta subliniază că niciuna din legile menționate mai sus nu a fost invocată în susținerea pretențiilor și nici nu poate conduce la concluzia că au fost invocate cu caracter de noutate atâta timp cât au fost menționate în cererea introductivă de instanță.

Astfel, în opinia recurentei, motivarea instanței de apel cu privire la semnificația dispozițiilor din legislația specială este nu numai străină de natura cauzei, ci și lipsită de orice eficacitate juridică, soluția pronunțată nefiind raportată la vreuna din dispozițiile Legii 449/2003, O.G. nr. 21/1992 și Legii 296/2004, referitoare la garanția pentru piesele și serviciile prestate, precum și pentru protecția consumatorilor, subsidiare temeiului principal de drept.

Evocând un alt considerent din decizia atacată, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat considerentele primei instanțe, preluând eronat argumentul primei instanțe referitor la lipsa de utilitate a determinării valorii exacte a prejudiciului încercat de reclamantă, în contextul în care obiectul cererii de chemare în judecată a fost obligarea pârâtei la înlocuirea autoturismului avariat cu unul nou. Susținând că instanța de apel a preluat denaturat considerentele primei instanțe, recurenta a apreciat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura și obiectul cauzei, în contextul în care nu s-a solicitat obligarea pârâtei la plata costului reparațiilor autoturismului avariat (costuri asumate deja de pârâta-intimată).

Evocând, în continuare, un alt considerent din decizia atacată, conform căruia înlocuirea autoturismului avariat cu unul nou reprezintă o modalitate de reparare subsidiară celei care constă în repararea acestuia, recurenta a susținut că aceste motive sunt străine de natura și obiectul cauzei și că ele ar fi fost relevante numai dacă reclamanta ar fi avut obiecții la lucrările de reparare efectuate.

În acest sens, subliniază că, prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat repararea autoturismului, ci înlocuirea lui, pentru pierderea unei caracteristici importante, aceea a lipsei în istoricul de reparații a implicării într-un accident auto, acest din urmă fapt nefiind combătut de intimata-pârâtă prin întâmpinare ori pe parcursul judecății.

Cu privire la statuarea instanței de apel conform căreia aprecierea reclamantei că ar fi just să primească un autoturism nou în locul celui avariat și reparat nu ar avea temei nici în C. civ. și nici în contractul părților, recurenta a susținut că acest considerent al instanței este străin de natura și obiectul cauzei prin raportare la cererea de chemare în judecată formulată prin care nu a solicitat înlocuirea autoturismului în locul reparării acestuia și nici nu și-a fundamentat cererea de înlocuire prin raportare la valoarea de piață a autoturismului după realizarea lucrărilor de reparații.

Tot străine de natura și obiectul cauzei au fost apreciate de recurentă a fi și considerentele instanței de apel legate de contradictorialitatea susținerilor reclamantei referitoare la valoarea sentimentală a autoturismului prin raportare la insistența acesteia de înlocuire a sa, recurenta considerând că aceste aspecte puteau fi evaluate cel mult ca fiind neîntemeiate dar nu contradictorii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta, evocând un considerent din decizia recurată, prin care instanța de apel a reținut că apelanta nu a indicat motivul pentru care solicită înlocuirea doar cu un autoturism nou, iar nu și cu un autoturism similar ca vechime și grad de uzură, în condițiile în care art. 1531 C. civ. prevede că prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită și beneficiul nerealizat, iar apelanta nu a deținut un autoturism nou, recurenta susține că demersul instanței de apel, de apreciere a prejudiciului ce i s-a produs prin încălcarea obligațiilor asumate de intimata-pârâtă prin contractul de service, nu are corespondent în redactarea art. 1531 C. civ., referitor la repararea prejudiciului.

Mai mult, recurenta susține că, deși art. 1531 C. civ. dispune că partea care a încălcat obligațiile asumate prin contract are și obligația de a repara prejudiciul nepatrimonial, aplicarea dispoziției legale de la art. 1531 C. civ. s-a făcut greșit nu numai prin raportare la faptul că această prevedere legală nu exclude prejudiciul nepatrimonial, ci și ca urmare a faptului că, în speță, nu există un "beneficiu" nerealizat, în sensul cuantificabil (material), recurenta arătând că nu a solicitat obligarea intimatei-pârâte la despăgubiri în bani rezultând din valoarea de întrebuințare a autoturismului avariat.

În continuare, reiterând considerentul din decizia recurată prin care Curtea a statuat că pretenția sa nu are temei nici în C. civ. și nici în contractul încheiat de părți, reținând, totodată, că un astfel de eveniment poate conduce la o depreciere a valorii autovehiculului și, deci, poate reprezenta o componentă a prejudiciului suferit, însă nu un motiv pentru înlocuirea bunului, recurenta afirmă că și această motivare a instanței de apel satisface critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., suplimentar faptului că justifică și critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Prin urmare, recurenta a susținut că instanța de apel a procedat la o aplicare greșită a dispozițiilor de la art. 1531 C. civ., deoarece există atât un temei de drept în susținerea cererii de înlocuire (art. 1531 raportat la art. 1349 C. civ.), cât și un temei contractual, chiar dacă acesta nu este menționat explicit în contractul de lucrări încheiat cu intimata-pârâtă.

Mai mult, recurenta consideră că este de esența contractului de lucrări ca acestea să fie realizate în interiorul unității de service, orice activitate în afara acesteia reprezentând o modificare a condițiilor contractuale inițiale, pentru care trebuia să existe acordul său explicit, acord care nu a fost solicitat.

Evocând, în continuare, considerentul prin care instanța de apel a reținut că, în raport de dispozițiile art. 1527 alin. (2) și art. 1530 C. civ., înlocuirea autoturismului reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului în natură, subsidiară celei a reparării bunului, fără a se susține și dovedi că autoturismul nu mai poate fi reparat, respectiv adus în starea anterioară producerii accidentului, recurenta apreciază că această motivare a instanței de apel este nu numai străină de natura și obiectul cauzei, dar este dată și cu aplicarea greșită a celor două norme legale.

În concret, printr-o primă critică, recurenta susține că nu a solicitat de la intimata-pârâtă daune interese, care reprezintă o pretenție în bani, evaluabilă după anume criterii (cum ar fi valoarea de piață rezultată în urma prezenței în istoricul de reparații a unui eveniment rutier, pierderea unor caracteristici etc), ci o reparație care, deși cuantificabilă în bani, are o natură nepatrimonială, reprezentată de valoarea sentimentală a autoturismului, sens în care afirmă că este greșită referirea la art. 1530 C. civ. în susținerea soluției de respingere a cererii sale de apel.

Sub un alt aspect, care face obiectul celei de a doua critici, recurenta susține că nu a solicitat executarea în natură a unei obligații nerespectate, astfel încât să devină incidente dispozițiile de la art. 1527 alin. (2) C. civ.

În acest sens, arată că, deși dispoziția de la art. 1527 alin. (2) teza finală C. civ. permite executarea în natură a unei obligații prin înlocuirea bunului, o asemenea situație nu există în prezenta cauza, întrucât cererea de înlocuire ce face obiectul judecății nu a fost întemeiată pe îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea lucrărilor comandate, motivul înlocuirii intervenind anterior predării autoturismului, ci pe faptul că acesta a fost implicat într-un accident auto grav, astfel cum atestă fotografiile depuse la fond, care i-a schimbat în mod definitiv și iremediabil caracteristicile.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 4, respectiv 5 octombrie 2023, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând, totodată, excepția insuficientei timbrări și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, cu consecința menținerii deciziei atacate.

Întrucât, la termenul de judecată din 23 ianuarie 2024, apărătorul intimatei-pârâte a arătat că nu mai insistă în susținerea excepției netimbrării cererii de recurs, iar Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, constatând că o parte dintre criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate invocate, se reține că, pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a apreciat ca vădit nefondate criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a arătat că instanța a analizat cauza dedusă judecății, a aplicat temeiul de drept invocat de reclamantă, corespunzător răspunderii civile contractuale, raportat la modalitatea solicitată de reparare a prejudiciului, în urma căruia a ajuns la concluzia netemeiniciei cererii recurentei, motiv pentru care nu se poate vorbi de faptul că instanța a refuzat să judece pricina pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Tot ca vădit nefondate au fost apreciate de către intimată și criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând, în esență, că operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional, iar argumentele de respingere a apelului cuprinse în decizia atacată nu sunt străine de natura cauzei.

În concret, intimata a susținut că motivarea instanței, în care se arată temeiul de drept în funcție de care este învestită a judeca pricina - răspunderea contractuală - nu are cum să fie străină de natura cauzei și nici lipsită de eficacitate, același caracter având și argumentele instanței de apel prin care se subliniază netemeinicia cererii de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou, sens în care arată că analiza eventualei existențe a unui prejudiciu prin raportare la temeiul de drept invocat și la cererea adresată instanței, de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou, este tocmai rezultatul întregului demers judiciar, o motivare pe aceste aspecte neputând fi considerată "străină de natura pricinii".

Nu în ultimul rând, intimata a considerat ca fiind vădit nefondate și criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a arătat că, în motivarea sa, instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile răspunderii contractuale, conform precizărilor făcute de reclamantă în data de 10.11.2020, în fața instanței de fond.

Totodată, a mai arătat că, prin "răspundere contractuală" se înțelege acea formă a răspunderii civile, care constă în obligația unei părți contractuale de a repara prin echivalent pecuniar prejudiciul cauzat prin executarea necorespunzătoare și culpabilă a unei obligații contractuale, astfel încât, în opinia intimatei, recurenta putea fi îndreptățită, eventual, doar la repararea prejudiciului stabilit pe bază de expertiză și nicidecum la înlocuirea unui bun cu o vechime considerabilă, cu unul nou, așa cum a cerut.

De asemenea, intimata-pârâtă a mai arătat că nu poate fi primită critica adusă de recurentă, în sensul că "există un temei de drept în susținerea cererii de înlocuire, art. 1531 C. civ. raportat la art. 1349 C. civ.." (răspundere delictuală), în condițiile în care cauza dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile răspunderii contractuale și nu pe cele ale răspunderii delictuale, după cum nu poate fi primită nici teza existenței unui temei contractual, câtă vreme contractul nu conține vreo dispoziție în acest sens.

La 22 ianuarie 2024, intimata-pârâtă a transmis, prin mijloace electronice, dovezi în susținerea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare, pe care, ulterior, le-a depus și în ședința publică.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a realizat o denegare de dreptate atunci când a statuat că (reclamanta-apelantă) nu are temei nici în C. civ. și nici în contractul încheiat de părți pentru solicitarea de a primi un autoturism care să nu fi fost implicat într-un accident, în locul reparării acestuia.

În acord cu dispozițiile art. 5 din C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii și niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Denegarea de dreptate se concretizează așadar în refuzul judecătorului de a judeca o cerere pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, dar nu se confundă cu ipoteza în care judecătorul, examinând dispozițiile legii în vigoare, ajunge la concluzia că pretenția reclamantului este neîntemeiată întrucât legea în vigoare prevede alte remedii aplicabile situației juridice prezentate de reclamant.

De altfel, principiul obligativității soluționării cererilor consacrat de art. 5 C. proc. civ. cunoaște și limite întrucât art. 5 alin. (4) interzice expres judecătorului să stabilească, peste limitele prevăzute de lege, dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.

Prin critica formulată, recurenta speculează în realitate pe marginea unui fragment de argument extras din considerentele deciziei atacate. În realitate, instanța de apel a explicat în considerentele deciziei atacate că un astfel de eveniment, precum cel prezentat de reclamant poate conduce la o depreciere a valorii autovehiculului și, deci, poate genera o componentă a prejudiciului suferit, însă nu poate constitui un motiv pentru înlocuirea bunului ca exclusiv sau principal remediu pentru restabilirea situației anterioare.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, examinarea considerentelor deciziei ce face obiectul prezentului recurs relevă că instanța de control judiciar a analizat criticile expuse în cererea de apel și a argumentat soluția respingerii lor, judecând în limitele învestirii și prezentându-și argumentele cu privire la temeinicia acesteia, înlăturând criticile reclamantei apelante cu motivarea că solicitarea acesteia nu își găsește suport legal în dreptul obiectiv ce reglementează însă alte modalități de reparare a prejudiciul invocat ce ar putea fi incidente în cazul dat.

Astfel, instanța de apel a reținut caracterul nefondat al apelului și, implicit, a acțiunii, nu pentru faptul că pretenția concretă a reclamantei nu și-ar fi putut găsi, de principiu, corespondent într-o normă legală/convențională, ci pentru că temeiul juridic (răspunderea civilă contractuală) de care s-a prevalat reclamanta nu putea conduce la valorificarea pretenției formulate, de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou/care nu a mai fost implicat într-un accident rutier.

Prin urmare, având în vedere că instanța de apel nu a făcut altceva decât să analizeze cererea formulată prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, în virtutea principiului disponibilității, Înalta Curte reține caracterul speculativ al acestui motiv de nelegalitate din perspectiva înțelesului sintagmei "denegare de dreptate" reglementată de art. 5 alin. (2) C. proc. civ., întrucât simplul fapt că instanța de apel nu și-a însușit punctul de vedere al apelantei (recurenta din cauza de față) nu echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare a pricinii.

Procedând, în continuare, la analiza următoarelor critici, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ./ipotezei privitoare la existența motivelor străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că, în acord cu prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat cu succes atunci când hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura pricinii.

Totodată, cu titlu prealabil, se impune precizarea că, solicitând a se analiza în tot, în fapt și în drept, apelul formulat, recurenta a urmărit o devoluare/rejudecare totală a cauzei în apel.

Cum cauza juridică a litigiului reprezintă un element important în raport de care se analizează pretenția concretă/dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii și având în vedere că, în susținerea cererii de chemare în judecată, recurenta a invocat, pe lângă răspunderea civilă contractuală a pârâtei, și temeiuri de drept corespunzătoare răspunderii civile delictuale, dar și anumite legi speciale, era necesar ca instanța de apel să elimine orice dubiu cu privire la cauza juridică a acțiunii, sens în care a stabilit de la bun început temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost precizat de reclamantă în fața primei instanțe, la termenul din 10.11.2020 - respectiv răspunderea civilă contractuală derivată din contractul încheiat în vederea realizării lucrărilor de revizii și reparații la autoturism, (temei de drept menționat explicit inclusiv prin concluziile scrise), cu atât mai mult cu cât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, ceea ce trebuie reținut și înțeles, este că, prin intermediul primului considerent criticat, instanța de apel nu a făcut altceva decât să stabilească cauza juridică/temeiul juridic al acțiunii, având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, pe lângă răspunderea civilă contractuală a pârâtei, reclamanta a menționat și temeiuri de drept corespunzătoare răspunderii civile delictuale, dar și anumite legi speciale, acesta fiind contextul în care instanța de apel a amintit faptul că reclamanta a mai invocat și alte temeiuri de drept corespunzătoare unor legi speciale, fără, însă, a lăsa de înțeles că urmează a le reține în analiză, aspect care se confirmă prin considerentele ce au succedat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la existența unor motive străine de natura și obiectul pricinii cu referire la preluarea eronată a reținerilor instanței de fond în legătură cu prejudiciul suferit de reclamantă. Contrar susținerilor reclamantei, instanța de apel nu a făcut altceva decât să reformuleze și, totodată, să valideze ceea ce a reținut prima instanță de fond, anume că în raport de pretenția exclusivă solicitată de reclamantă - de înlocuire a autovehiculului implicat în accident cu unul nou - nu se mai justifică evaluarea prejudiciului prin avarierea autoturismului, de vreme ce obiectul judecății nu îl constituie plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului astfel cauzat.

Prin urmare, chiar dacă ambele instanțe au avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, acestea au reținut că obiectul judecății nu constă în obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, ci în înlocuirea unui autoturism cu altul, măsură care, dacă ar fi permisă de lege, ar acoperi prejudiciul invocat de reclamantă, indiferent de valoarea ce ar rezulta în urma constatărilor și evaluările realizate prin raportul de expertiză.

În continuare, invocând tot o motivare străină de natura și obiectul cauzei, recurenta reproșează instanței de apel faptul că s-a folosit de un argument care, în opinia sa, ar fi fost relevant numai dacă (recurenta) ar fi avut obiecții la lucrările efectuate după predarea autoturismului deși prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat repararea autoturismului, ci înlocuirea lui pentru pierderea unei caracteristici importante, aceea a lipsei în istoricul de reparații a implicării într-un accident auto.

Contrar susținerilor recurentei, argumentul din motivarea instanței de apel se raportează atât la temeiul de drept invocat de reclamantă (răspunderea civilă contractuală), cât și la pretenția concretă formulată de aceasta, nefiind străin de natura și obiectul cauzei (constând în "obligația de a face"- de a înlocui un bun mobil cu un altul similar). Astfel, în condițiile în care reclamanta a invocat răspunderea contractuală a pârâtei, derivată din contractul încheiat în vederea realizării lucrărilor de revizii și reparații la autoturism, în mod corect instanța de apel a reținut că, potrivit contractului încheiat între părți, intimata-pârâtă s-a obligat să execute reparații la un autoturism utilizat, fabricat în anul 2001, care a fost achiziționat de reclamantă ca atare în anul 2019, iar pârâta avea obligația de a restitui același autoturism în urma executării lucrărilor.

Prin urmare, faptul că instanța de apel a reținut că, raportat la dispozițiile art. 1527 alin. (2) și art. 1530 C. civ., înlocuirea autoturismului (pretenția concretă exprimată de recurentă) reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului în natură, subsidiară celei a reparării bunului, nu poate fi considerată o motivare străină de natura și obiectul cauzei doar pentru faptul că recurenta ar fi văzut utilitatea/relevanța unui astfel de argument într-o altă situație, în care ar fi avut obiecții față de lucrările efectuate de pârâtă.

Cum, în realitate, prin criticile formulate, recurenta își exprimă dezacordul/nemulțumirea față de maniera în care instanța de apel a motivat soluția de respingere a apelului, Înalta Curte nu poate accepta critica recurentei în sensul că motivarea instanței de apel este străină de natura și obiectul cauzei.

Printr-o altă critică, care vizează același considerent al instanței de apel criticat anterior din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (denegarea de dreptate), recurenta invocă, totodată, și o motivare străină de natura și obiectul cauzei, arătând că nu a solicitat înlocuirea autoturismului în locul reparării acestuia și nici nu a motivat cererea de înlocuire prin raportare la valoarea de piață a autoturismului după realizarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului încheiat între părți.

În acord cu cele arătate mai sus, din examinarea considerentului indicat de recurentă reiese că instanța de control judiciar a înlăturat criticile reclamantei apelante (recurenta din prezentul litigiu) cu motivarea că nu există temei legal incident în susținerea pretenției formulate (de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou/care nu a mai fost implicat într-un accident rutier).

Contrar nemulțumirii exprimate de autoarea prezentului demers judiciar, prin sintagma "în locul reparării acestuia", Înalta Curte reține că instanța de apel nu a denaturat/preluat eronat obiectul cauzei, așa cum lasă de înțeles recurenta, ci a apreciat necesar să sublinieze tocmai lipsa oricărui temei legal/contractual pentru solicitarea de înlocuire a autoturismului, față de cealaltă modalitate de reparare a prejudiciului, motiv pentru care Înalta Curte va respinge ca nefondată și această critică.

Printr-o ultimă critică, subsumată aceleiași ipoteze indicate de recurentă, (aspecte străine de natura și obiectul cauzei), raportată la considerentul prin care instanța de apel a apreciat ca fiind contradictorii susținerile privind valoarea sentimentală a bunului, în condițiile în care reclamanta este cea care insistă în înlocuirea sa, recurenta a arătat că instanța putea aprecia cel mult neîntemeiat, și nu contradictoriu, motivul învederat pentru solicitarea de înlocuire a autoturismului.

Nici această nemulțumire exprimată de recurentă nu relevă aspecte străine de natura și obiectul cauzei, ci o simplă apreciere a instanței, cuprinsă într-un considerent fără caracter decizoriu, dar prin care instanța a dorit să sublinieze faptul că, față de valoarea sentimentală clamată de reclamantă, acest argument era plauzibil (doar) în situația în care s-ar fi solicitat restituirea aceluiași autoturism reparat, și nu înlocuirea bunului.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, printr-o primă critică, recurenta susține că aplicarea art. 1531 C. civ. s-a făcut greșit nu numai prin raportare la faptul că acest articol nu exclude prejudiciul nepatrimonial, ci și ca urmare a faptului că, în speță, nu există un beneficiu nerealizat, în sensul cuantificabil (material), întrucât nu a solicitat obligarea intimatei-pârâte la despăgubiri în bani rezultând din valoarea de întrebuințare a autoturismului avariat.

Răspunzând criticii mai sus redate, Înalta Curte reține că, prin intermediul articolul 1531 C. civ., instanța de apel a subliniat exclusiv faptul că reclamanta nu poate solicita, ca formă de reparare a prejudiciului suferit, înlocuirea autoturismului avariat (în timp ce se afla în custodia intimatei-pârâte) cu unul nou, în condițiile în care acesta avea deja un grad de vechime/uzură.

Prin urmare, dispozițiile articolului 1531 C. civ. au fost invocate de instanța de apel tocmai pentru a sublinia faptul că prejudiciul/pierderea efectiv suferită de reclamantă nu constă în pierderea unui autoturism nou pentru a solicita (doar) înlocuirea cu un astfel de bun, neavând nicio relevanță faptul că dispozițiile aceluiași articol din C. civ. prevedeau și posibilitatea reclamantei de a solicita atât compensarea beneficiului nerealizat, dar și repararea prejudiciului nepatrimonial.

În continuare, raportându-se la același considerent al instanței de apel față de care a formulat și critica subsumată denegării de dreptate, recurenta susține că, în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531 C. civ., există atât un temei de drept în susținerea cererii de înlocuire, art. 1531 raportat la art. 1349 C. civ., cât și un temei contractual, chiar dacă acesta nu este menționat explicit în contractul de lucrări încheiat cu intimata-pârâtă.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reamintește faptul că art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea delictuală. Or, această formă de răspundere nu mai poate fi luată în considerare în condițiile în care însăși recurenta a precizat în fața primei instanțe faptul că înțelege să își întemeieze pretențiile pe răspunderea contractuală a intimatei-pârâte, iar în apel, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

În altă ordine de idei, contrar afirmațiilor recurentei, pentru a exista un temei în contractul de lucrări încheiat cu intimata-pârâtă, corespunzător pretenției formulate, acesta trebuia menționat în mod explicit. Cum părțile nu au prevăzut o modalitate de reparare a prejudiciilor ce ar fi putut interveni în perioada în care autoturismul se afla în custodia intimatei-pârâte, în mod corect instanța de apel s-a raportat la prejudiciul/pierderea efectiv suferită de către reclamantă, prevăzută de dispozițiile art. 1531 C. civ. care, așa cum s-a arătat mai sus, nu constă în avarierea (daună totală) a unui autoturism nou pentru a solicita (doar) înlocuirea cu un astfel de bun.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit s-a referit la dispozițiile art. 1530 C. civ., întrucât nu a solicitat de la intimata-pârâtă daune-interese.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a reținut niciunde în decizia atacată faptul că reclamanta (apelantă/recurentă) ar fi solicitat daune interese, ci, prin alăturarea art. 1530 C. civ. art. 1527 alin. (2) din același cod, instanța de apel a evidențiat faptul că, spre deosebire de repararea prejudiciului prin echivalent (prevăzută de art. 1530 C. civ.) care conferă creditorului dreptul la daune-interese, pretenția concretă/explicită/singulară formulată de reclamantă (de înlocuire a autoturismului cu un altul) reprezintă o modalitate de reparare subsidiară, care ar fi putut fi luată în considerare numai în măsura în care bunul avariat nu mai putea fi reparat.

În final, printr-o ultimă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a învederat faptul că nu a solicitat executarea în natură a unei obligații nerespectate, astfel încât să devină incidente dispozițiile art. 1527 alin. (2) C. civ., întrucât cererea de înlocuire ce face obiectul judecății nu a fost întemeiată pe îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea lucrărilor comandate, ci pe faptul că autoturismul a fost implicat într-un accident auto.

Nici aceste critici nu pot fi primite întrucât, fără a nega implicarea autoturismului într-un accident în perioada în care acesta se afla în paza/custodia intimatei-pârâte, instanța de apel s-a raportat la temeiul de drept/cauza juridică a acțiunii (răspunderea civilă contractuală), astfel cum a fost precizată de recurentă în fața primei instanțe la termenul din 10.11.2020, conform încheierii de la acea dată.

Or, potrivit art. 1527 alin. (2) C. civ. (având ca denumire marginală "Dreptul la executarea în natură"), în situația unei executări defectuoase (a unei obligații legale/contractuale), remediul constă în repararea sau înlocuirea bunului, precum și în orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă. Prin urmare, nu se poate aprecia că aceste argumente ale instanței de apel sunt străine de natura cauzei dedusă judecății de vreme ce premisa acțiunii a fost reprezentată de avarierea unui bun lăsat în custodie în vederea efectuării altor reparații.

În consecință, statuând asupra caracterului nefondat al recursului, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 828A din 22 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L., de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x/56-57 coroborate cu înscrisul aflat la fila x (împuternicirea avocațială) din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2.956,85 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 2.956,85 RON, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 828A din 22 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.956,85 RON, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.