Decizia nr. 2175/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 07.07.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.525.752 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 27146,07 mp. situat în str. x, Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita și valoarea de 568.998 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.09.2009 de către A. S.A. București, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În drept, au fost invocate dispozițiile de art. 35 alin. (1) din Leg. 135/2013, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 287/2009. La data de 24.10.2016, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. La data de 12.11.2021 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanție a numiților A. S.A., B., C. și D. prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea acestora la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului. În motivarea cererii de chemare în garanție, a arătat, în esență, că între pârâta ANRP și S.C. A. S.A., evaluator autorizat ANEVAR, a intervenit Contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007 având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Serviciile de evaluare presupuneau executarea de către prestator a evaluării imobilelor identificate în Anexa la contract. La data de 04.01.2022 și la data de 06.01.2022 persoanele chemate în garanție B. și D. au formulat întâmpinări la cererea de chemare în garanție prin care au solicitat admiterea excepției nulității cererii de chemare în garanție, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității, iar pe fond au solicitat respingerea cererii. În motivarea în fapt, au arătat în esență, că față de conținutul cererii de chemare în garanție, raportat la conținutul cererii principale, apreciază că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, pârâtul nefiind în drept să obțină despăgubiri de la chemații în garanție în situația căderii sale în pretenții. În consecință, raportat la dispozițiile art. 74 alin. (2), art. 64 alin. (2) și (4) C. proc. civ., au solicitat a se respinge ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta ANRP. De asemenea, au înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtei.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 535 din 14 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință: A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având ca obiect pretenții, ca prescrisă. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva persoanelor în garanție A. S.A., B., D. și C.. A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 1500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată. A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție D. suma de 1500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată. A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție A. S.A. suma de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1486A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile principale declarate de apelantul - reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și apelanta - pârâtă Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 535 din 14.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelanții chemați în garanție B. și D. și cu intimata - chemată în garanție S.C. A. S.A., ca nefondate. A admis apelul principal declarat de apelantul - chemat în garanție B. împotriva sentinței civile nr. 535 din 14.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A admis apelul incident declarat de apelanta - chemată în garanție D. împotriva sentinței civile nr. 535 din 14.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că: A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus. A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție D. suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus. A menținut în rest dispozițiile primei instanțe. A respins ca neîntemeiate solicitările de acordare a cheltuielilor de judecată în apel formulate de apelantele - chemate în garanție B. și D.. A obligat apelanta - pârâtă la plata către intimata - chemată în garanție A. S.A. a sumei de 2380 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei 1486A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român. 4.1. Recursul reclamantului Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Împotriva deciziei civile nr. 1486 A/21.11.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, recurentul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate, strict în ceea ce privește soluția instanței de apel de respingere a apelului formulat de Ministerul Finanțelor și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Recurentul a apreciat că soluția instanței de apel este nelegală, fiind fundamentată pe o aplicare eronată a normelor de drept material și pe o interpretare greșită a momentului de început al prescripției extinctive, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. În susținerea recursului, recurentul a invocat drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin această critică, recurentul a urmărit să evidențieze faptul că instanța de apel nu a aplicat corect regulile privind prescripția extinctivă, stabilind în mod arbitrar momentul de la care aceasta începe să curgă. Prin cererea introductivă, recurentul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.525.752 RON, sumă actualizată cu indicele de inflație, reprezentând diferența dintre valoarea imobilului stabilită prin raportul de evaluare nr. x/10.02.2009, respectiv 3.594.750 RON, și valoarea de 568.998 RON stabilită ulterior, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, pentru imobilul teren în suprafață de 27.146,07 mp, obiect al dosarului de despăgubire nr. x. Recurentul a subliniat că reevaluarea efectuată a condus la o discrepanță semnificativă între valoarea inițial stabilită și valoarea reală, ceea ce a generat un prejudiciu cert, care trebuie reparat prin acordarea diferenței de despăgubire. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pretențiilor formulate. Recurentul a argumentat că suma solicitată reprezintă un prejudiciu suferit ca urmare a unei evaluări eronate și că lipsa actualizării corespunzătoare a valorii imobilului afectează principiul echității și dreptul la o despăgubire justă. În motivarea recursului, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.. Acesta a arătat că, printr-o aplicare eronată a acestor dispoziții legale, instanța de apel a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă la momentul emiterii deciziei de despăgubire, fără a analiza dacă recurentul a avut posibilitatea efectivă de a cunoaște existența prejudiciului și întinderea acestuia. În mod eronat, instanța a considerat că paguba s-a produs la momentul adoptării deciziei nr. 4537/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără a ține cont de faptul că reclamantul nu a avut cunoștință de cuantumul real al prejudiciului și de elementele esențiale care ar fi permis formularea acțiunii în justiție. Recurentul a susținut că o astfel de interpretare încalcă principiul securității juridice și contravine jurisprudenței constante în materie de prescripție extinctivă. În susținerea recursului, recurentul a invocat o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, în materia acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă nu de la momentul producerii prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și a persoanei responsabile de producerea acesteia. Recurentul a subliniat că această interpretare a fost consacrată de jurisprudența constantă, având rolul de a proteja drepturile persoanelor prejudiciate. De asemenea, a arătat că aplicarea rigidă a termenului de prescripție în absența unei analize efective a momentului în care reclamantul a putut lua cunoștință de prejudiciu determină o denegare de dreptate. În ciuda acestor aspecte, instanța de apel a omis să analizeze momentul efectiv la care Ministerul Finanțelor a luat cunoștință de paguba produsă și a considerat că termenul de prescripție a început să curgă încă din 2009, fără a lua în considerare imposibilitatea obiectivă a reclamantului de a identifica exact prejudiciul anterior reevaluării efectuate cu respectarea standardelor internaționale de evaluare. Recurentul a arătat că această interpretare formalistă a condus la respingerea nejustificată a cererii sale și a împiedicat soluționarea cauzei pe fond. De asemenea, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care privește exclusiv raporturile de muncă și nu este aplicabilă în speța dedusă judecății. Instanța a preluat concluziile acestei decizii fără a ține cont de diferențele fundamentale dintre situația analizată în acea speță și prezenta cauză, în care sunt incidente regulile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală. Recurentul a evidențiat faptul că o astfel de aplicare mecanică a unei decizii pronunțate într-o altă materie contravine principiilor interpretării juridice și afectează soluționarea corectă a cauzei. Având în vedere aceste aspecte, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în vederea unei corecte aplicări a dispozițiilor legale incidente. Recurentul a subliniat că o rejudecare a cauzei este necesară pentru a clarifica aspectele esențiale legate de termenul de prescripție și pentru a asigura respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit.

Apărările formulate în cauză Intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul Ministerul Finanțelor, menținerea deciziei civile nr. 1486 A/21.11.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ca fiind temeinică și legală, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui grad de jurisdicție. În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului, intimata a arătat că reclamantul-recurent nu a motivat în mod temeinic cererea de recurs, invocând aspecte deja soluționate definitiv într-o speță similară. În acest sens, s-a făcut referire la decizia civilă nr. 501/15.03.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut soluția instanțelor inferioare privind respingerea acțiunii ca prescrisă. De asemenea, ANRP a subliniat că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost soluționate numeroase cauze similare, în care s-a confirmat prescripția dreptului material la acțiune al Ministerului Finanțelor. În susținerea excepției autorității de lucru judecat, intimata a invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurentul tinde să redeschidă un litigiu deja soluționat prin hotărâri definitive. S-a subliniat că această excepție este aplicabilă atât în ceea ce privește dispozitivul hotărârilor anterioare, cât și considerentele esențiale care au stat la baza acestora, nefiind permisă repunerea în discuție a unor aspecte deja analizate de instanțele competente. Referitor la criticile formulate împotriva soluției privind cheltuielile de judecată, ANRP a arătat că instanța de apel a obligat-o la plata unui cuantum disproporționat al acestora. Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are prerogativa de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, prin raportare la complexitatea cauzei și la munca efectiv prestată de avocați. Intimata a susținut că onorariile stabilite în favoarea chemaților în garanție și a altor părți din proces nu sunt justificate prin prisma circumstanțelor cauzei, solicitând reducerea acestora. De asemenea, intimata a invocat dispozițiile art. 453 C. proc. civ., argumentând că reclamantul-recurent este cel care se află în culpă procesuală, întrucât a formulat o cerere de chemare în judecată tardivă, determinând astfel derularea unui litigiu inutil. ANRP a susținut că instanțele de fond și de apel au soluționat în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar orice cheltuieli de judecată ocazionate de acest litigiu ar trebui să fie suportate de Ministerul Finanțelor. Față de aceste aspecte, ANRP a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și neîntemeiat, menținerea deciziei recurate și stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor. Intimata-chemata în garanție A. S.A., prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă Ministerul Finanțelor, invocând în acest sens excepția nulității cererii de recurs, precum și caracterul nefondat și vădit neîntemeiat al acesteia. În motivarea excepției nulității recursului, intimata a arătat că Ministerul Finanțelor a invocat formal prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără însă a dezvolta concret care ar fi normele de drept material încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel, referitoare la prescripția extinctivă. Potrivit intimatei, recurenta s-a rezumat la reiterarea unor aspecte de fapt deja invocate anterior, exprimând o simplă nemulțumire față de soluția pronunțată de Curtea de Apel București. În susținerea acestei excepții, intimata a făcut trimitere și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, subliniind obligația recurentei de a indica explicit greșelile instanței de apel și de a argumenta în drept criticile formulate, condiții ce nu ar fi fost îndeplinite în speță. În subsidiar, intimata a susținut respingerea recursului ca nefondat și vădit neîntemeiat, reiterând că Ministerul Finanțelor nu a demonstrat incidența vreunei erori în aplicarea sau interpretarea normelor de drept material de către instanța de apel privind momentul începerii termenului de prescripție. De asemenea, a precizat că recurenta-reclamantă a fost direct implicată, alături de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), în procedurile de evaluare și emitere a titlurilor de despăgubire, astfel încât aceasta nu poate invoca propria culpă pentru a justifica necunoașterea pagubei. În sprijinul acestor susțineri, intimata a invocat prevederile art. 16 alin. (6) și (7) din Legea nr. 247/2005, precum și jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la momentul începerii termenului de prescripție. În concluzie, intimata A. S.A. a solicitat instanței admiterea excepției nulității cererii de recurs sau, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 1486 A din 21.11.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Intimații-chemați în garanție D. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul Ministerul Finanțelor, menținerea deciziei civile nr. 1486 A/21.11.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ca fiind temeinică și legală, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui grad de jurisdicție. În ceea ce privește nulitatea recursului, intimații-chemați în garanție au arătat că acesta a fost semnat de o persoană care nu avea drept de reprezentare a instituției recurente. Potrivit art. 10 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, Ministrul Finanțelor Publice reprezintă Ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate. În acest context, au susținut că semnătura Directorului General E. nu este suficientă în lipsa unui ordin de delegare din partea Ministrului, ceea ce atrage nulitatea recursului potrivit art. 82 C. proc. civ. Referitor la inadmisibilitatea recursului, intimații-chemați în garanție au invocat dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că motivele invocate de recurent nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Deși recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ., acesta nu a motivat în concret în ce mod normele legale ar fi fost interpretate greșit. Intimații-chemați în garanție au arătat că recursul se limitează la reiterarea susținerilor formulate în fața instanței de fond și de apel, fără a combate în mod real argumentele instanței de control judiciar. Pe fondul cauzei, intimații-chemați în garanție au susținut că instanța de apel a analizat în mod corect și complet situația de fapt și de drept, concluzionând în mod legal că dreptul la acțiune al Ministerului Finanțelor este prescris. Au arătat că, potrivit art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță conform art. 6 din C. civ., termenul de prescripție a dreptului la acțiune în repararea unui prejudiciu este de 3 ani și începe să curgă de la momentul în care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și persoana responsabilă. În acest sens, intimații-chemați în garanție au arătat că instanța de apel a stabilit corect că Ministerul Finanțelor trebuia să cunoască încă din anul 2009 atât existența prejudiciului, cât și persoana responsabilă, având în vedere atribuțiile și competențele sale de control asupra procesului de restituire a proprietăților. Au subliniat că decizia privind despăgubirile a fost emisă la data de 23.04.2009, iar titlul de conversie a fost emis la 05.08.2009, aspecte care dovedesc că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, avea posibilitatea să își exercite drepturile încă de la acea dată. De asemenea, intimații-chemați în garanție au arătat că instanța de apel a reținut în mod just că textul aplicabil, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, nu se referă la momentul cunoașterii întinderii prejudiciului, ci la cel al cunoașterii existenței pagubei, lăsând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificările necesare pentru stabilirea întinderii exacte a prejudiciului. În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimații-chemați în garanție au susținut că acest motiv de recurs nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, au arătat că instanța de apel a analizat în detaliu aplicabilitatea acestei decizii și a concluzionat că aceasta este relevantă în cauză, explicând în mod logic raționamentul juridic pe care s-a întemeiat soluția pronunțată. Față de aceste aspecte, intimații-chemați în garanție au solicitat respingerea recursului ca nul, inadmisibil și nefondat, menținerea deciziei recurate și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest recurs. Prin încheierea de ședință din data de 15.10.2024, instanța de recurs a soluționat parte din excepțiile invocate de intimate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1 Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ. Prin cererea introductivă s-a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.525.752 RON (actualizată cu indicele de inflație) reprezentând diferența dintre valoarea de 3.594.750 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.09.2009, întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x/12 ianuarie 2008 și a fost însușită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin decizia nr. 4537/23.04.2009 reprezentând titlul de despăgubire, și (ii) valoarea de 568.998 RON, stabilită de F. S.R.L. prin raportul de evaluare efectuat la data de 10.12.2019, pentru imobilul teren în suprafață de 27.146,07 m.p. situat în Odorheiu Secuiesc, județul Harghita. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 998-999 și ale art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și pentru fapta prepusului. În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2007-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/10.02.2009, în dosarul de despăgubirii nr. x/12 ianuarie 2008, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 4537/23.04.2009, reprezentând titlul de despăgubire în valoare de 3.594.7550, în executarea căruia s-au emis următoarele titluri de conversie: Decizia nr. 824/05.08.2009, în cuantum de 1.031.583,33 RON reprezentând un număr total de 1.031.583 de acțiuni la o valoare nominală de 1 leu, emise în favoarea domnului C., Decizia nr. 825/05.08.2009, în cuantum de 1.031.583,33 RON reprezentând un număr total de 1.031.583 de acțiuni la o valoare nominală de 1 leu, emise în favoarea domnului B., Decizia nr. 860/06.08.2009, în cuantum de 1.031.583,34 RON reprezentând un număr total de 1.031.583 de acțiuni la o valoare nominală de 1 leu, emise în favoarea doamnei D., precum și titlurile de plată: Titlul de plată nr. x/05.08.2009 în cuantum de 166.666,67 RON emis în favoarea domnului C., Titlul de plată nr. x/05.08.2009 în cuantum de 166.666,67 RON emis în favoarea domnului B., Titlul de plată nr. x/06.08.2009 în cuantum de 166.666,66 RON emis în favoarea doamnei D.. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către S.C. A. S.A. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. F. S.R.L.. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este cel obiectiv la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv, de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care afirmă că a luat cunoștință doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. F. S.R.L.. Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element, care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.02.2020, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2009. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor, care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e). De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținute inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2009 și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acționeze cu diligență pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului, potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. În acest context, este nefondată critica recurentului privind interpretarea de către instanța de apel a efectelor Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și aplicarea acestora, în prezenta cauză. Art. 514 din C. proc. civ. enunță scopul reglementării recursului în interesul legii, ca fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Interpretarea unitară este posibilă tocmai prin pronunțarea instanței supreme asupra recursului în interesul legii, iar aplicarea unitară prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în interesul legii, prevăzut în art. 517 alin. (4) C. proc. civ.. Data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce prespune că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii -în speță, natura juridică a actului de control al Curții de Conturi și efectele asupra începutului termenului de prescripție - instanțele vor trebui să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Pe cale de consecință, statuările cu valoare de principiu ale instanței supreme prin Decizia nr. 19/2019 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză și demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). Cu privire la critica recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel a calculat termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 211 lit. C) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte reține că instanța de apel in motivarea excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a raportat doar la dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul Lege nr. 167/1958. De asemenea, contrar susținerilor recurentului-reclamant instanța de apel nu a aplicat în spetă dispozițiile art. 2528 noului C. civ., motiv pentru care nu se poate reține greșita aplicare a dispozițiilor art. 2528 noului C. civ., fiind incidente dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul Lege nr. 167/1958, în raport de data săvârșirii faptei ilicite, respectiv întocmirea raportului de evaluare nr. x din 10 septembrie 2009. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că și aceasta este eronată. În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși statul. De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate. Referitor la aserțiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită. Astfel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire). Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice. Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al legalității, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților-reclamanți și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, statuarea curții de apel în sensul că Statul Român putea și trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de ANRP și trebuia să depună toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este contrară normelor juridice incidente. Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată din punct de vedere al legalității că în mod judicios a reținut instanța de apel că aceștia beneficiau de pârghii legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurilor executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens puteau declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă ANRP, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca și cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Însă, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. În privința excepției inadmisibilității recursului invocată de intimații chemați în garanție, Înalta Curte constată că argumentele sunt cele care fundamentează în realitate, excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ., excepție de nulitate pe care instanța de recurs a soluționat-o deja, la termenul de judecată din data de 15.10.2024, în sensul respingerii ca nefondată, pentru argumentele arătate în practicaua deciziei civile prezente. Excepția nulității recursului pentru semnarea sa de către o persoană ce nu avea drept de reprezentare, nu poate fi primită, cererea fiind semnată prin directorul general al direcției juridice a recurentului, Ministerul Finanțelor Publice având drept de reprezentare în instanță conform art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2000 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor. Pentru ansamblul acestor considerente, Înalta Curte va respinge în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul promovat ca nefondat, decizia recurată fiind legală. În temeiul art. 451 - 453 C. proc. civ., constatând culpa procesuală în recurs a intimatei -pârâte ANRP în ceea ce privește raporturile cu persoanele chemate în garanție S.C. A. S.A., B., D., față de care cererea de chemare în garanție s-a respins definitiv ca tardivă, Înalta Curte va obliga pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) la plata sumelor de 2380 RON către intimata A. S.A. (dovedit cu factura) și a câte 2500 de RON către intimații-chemați în garanție B., D., cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocațial, în recurs (dovedit cu factura nr. x), redus însă, în privința intimaților persoane fizice, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea redusă a litigiului și de faptul că pricina s-a judecat la primul termen de judecată, fără participarea avocatului ales al acestor părți procesuale.