ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2139/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la 23.08.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în numele Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.911.576 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 2.374.000 RON-prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.12.2009, în dosarul administrativ nr. x C. civ., de către A. S.R.L., și valoarea de 462.424 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan 1.5 ha Comuna Bărcănești, județul Prahova, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie, precum și a titlurilor de plată, și până la data plății efective. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente calculate de la data emiterii titlului de conversie și de la data plății în cazul sumelor aferente titlurilor de plată și până la data plății debitului.

La 07.02.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L., B. și C., având în vedere că S.C. A. S.R.L. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B. și C. sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

Prin încheierea de ședință din 08.06.2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind tardiv introdusă.

La termenul de judecată din 06.10.2022, instanța a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință din 11.01.2022, instanța a încuviințat pentru părți proba cu expertiză specialitatea evaluare imobiliară, iar la termenul din 05.04.2023, constatând că raportul de expertiză nu a fost efectuat și părțile nu au fost convocate de către expert, în temeiul art. 259 C. proc. civ., instanța a revenit asupra probei cu expertiză încuviințate anterior, apreciind că administrarea acesteia nu mai este necesară pentru soluționarea cauzei.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 486/20.04.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Împotriva sentinței primei instanțe, au formulat apel reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, iar prin decizia civilă nr. 1719A din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat apelul.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1719A din 21 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 19 martie 2024, sub nr. x/2021, și repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 4, care, prin rezoluția din 04 aprilie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menționat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat următoarele:

Decizia instanței de apel este rezultatul încălcării art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349 din noul C. civ.) din perspectiva în care, în mod greșit, a reținut inexistența unei fapte ilicite a pârâtei și omisiunea din partea Statului român de a exercita supravegherea și controlul asupra modului în care intimata își exercita atribuțiile.

Or, chiar pârâta a fost cea care a sesizat Ministerul Finanțelor cu privire la existența unui prejudiciu generat de întocmirea/validarea/valorificarea raportului de evaluare initial, iar validarea raționamentului Curții de Apel București ar presupune că, ori de câte ori se încalcă dispoziții legale în vigoare de către prepușii pârâtei privind verificarea confirmității raportului de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul despăgubirilor cu Standardele Internaționale de Evaluare în ceea ce privește estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării - vinovăția să aparțină Statului, privit ca ficțiune juridică, întrucât nu a luat toate măsurile, inclusiv legislative, pentru a evita producerea prejudiciului. Acest raționament este eronat deoarece, pe de o parte, invalidează modul de funcționare a statului, care presupune respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat, pentru fiecare funcție a sa existând instituții și organisme înființate potrivit legii.

Pe de altă parte, raționamentul instanței de apel echivalează cu un nonsens deoarece, în materie delictuală, a se afirma în circumstanțele date privitoare la plăți nelegale, că titularul dreptului la acțiune (păgubitul) este chiar autorul faptei ilicite, anihilează regula legală, or, normele de drept trebuie aplicate, iar nu nesocotite pe cale de interpretare.

Totodată, considerentele instanței nesocotesc regula potrivit căreia inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă. Aspectele invocate de Curtea de Apel București tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, întemeiată pe obligațiile sale pozitive, fără a identifica obligațiile concrete ce ar reveni recurenților-reclamanți și nici temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi.

Un alt argument a fost acela conform căruia, în mod greșit, instanța de apel a reținut că fapta victimei înlătură vinovăția pârâtei constatând că prejudiciul cauzat prin supraevaluarea afirmată s-ar fi produs tocmai din cauza omisiunii de a lua măsuri adecvate pentru a preîntâmpina astfel de situații. Or, contrar reținerilor curții de apel, pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului - îndeplinind caracteristicile forței majore sau pe cele ale cazului fortuit, ceea în cauză nu a fost probat.

În ceea ce privește împrejurarea că reclamanții nu ar fi dovedit prejudiciul invocat, această constatare nu este fundamentată, din moment ce Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Totodată, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, există și fapta ilicită cauzatoare a acestuia

O altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a art. 1171 și art. 1173 din vechiul C. civ., precum și art. 1241 C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenții reclamanți au arătat că în drept, termenul "probă" are mai multe accepțiuni, aici interesând sensul de mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic; în acest sens, art. 1170 din vechiul C. civ. .

În speță, înscrisurile se referă la adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă ANRP, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor care conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate. De îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit.

Rezultă, așadar, prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale funcționari ai intimatei-pârâte ANRP, aflați în exercițiul funcțiilor tor, în prezenta cauză. Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului, în accord cu dispozițiile art. 1171 și art. 1173 din vechiul C. civ., precum și în raport de dispozițiile art. 1241 din noul C. civ.

În cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților. Partea care înfățișează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă. Adevărul pretențiilor și drepturilor părții care se prevalează de un astfel de înscris, rezultă din chiar conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Or, din actele dosarului rezultă cu evidență faptul că pârâta nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator, respectiv de expertul evaluator și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare, fiind cea care a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului și a solicitat recuperarea acestuia.

În cadrul probei cu înscrisuri, au fost depuse toate actele (înscrisuri autentice) transmise de pârâtă precum și corespondența prin care aceasta a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat: 1.911.576 RON - diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

În consecință, decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 269-271 C. proc. civ., dar și cu încălcarea art. 1171 și art. 1173 din vechiul C. civ., precum și a art. 1241 din noul C. civ., având în vedere că înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt furnizate de pârâtă în susținerea solicitării adresate Ministerului Finanțelor de a iniția demersuri în justiție pentru recuperarea prejudiciului.

Rezultă că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce a fost transmisă chiar prin actele emanate de la pârâtă și depuse la dosarul cauzei.

Neprocedând astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-art. 271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de neleqalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Circumscris aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au criticat decizia curții de apel pentru încălcarea prevederilor art. 9 C. proc. civ. din perspectiva în care nu a ținut seama de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora în condițiile în care intimata nu a contestat respectivele înscrisuri și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, substituindu-se intimate și încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La 17 aprilie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înțeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 23 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 17 mai 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la 10 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții au invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a celor ale art. 269-271 din același act normativ, întrucât instanța de apel a încălcat principiile care stau la baza procesului civil și a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimată.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimată, deși acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Totodată, potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că această instanță a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurenți nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecății.

Astfel, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamanții invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității pârâte, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și ale art. 270 din C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoștință existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și a raportului de reevaluare efectuat în anul 2020 și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurenți. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2009, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte apreciază că împrejurările învederate de recurenți nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului.

Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că la dosar au fost depuse două rapoarte de expertiză extrajudiciară, ambele asumate de organisme ale statului, iar referitor la cel de-al doilea raport de expertiză, reclamantul susține că ar reflecta valoarea corectă a despăgubirilor.

Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a concluzionat că simpla depunere a unei noi evaluări nu este aptă, prin ea însăși, să infirme valoarea stabilită anterior, în anul 2009, fiind utilizată metoda comparației de piață.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurenților probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către aceștia, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluția instanței de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor afirmate de către recurent, atât din perspectiva dispozițiilor art. 9, cât și a celor ale art. 269-271 din același act normativ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.).

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1711 și a art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecății, referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reține argumentele expuse anterior.

Subsumat aceluiași motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține și încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864 (art. 1349 C. civ.).

În acest sens, recurenții au arătat că este eronat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia, în toate situațiile având ca obiect răspundere civilă delictuală, statul va fi autorul faptei ilicite constituite dintr-o inacțiune/omisiune întrucât nu a creat mecanisme prin care să controleze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile delegate. A afirmat că acest raționament invalidează modul de funcționare al statului, cu respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat, pentru fiecare funcțiune a sa existând instituții și organisme înființate potrivit legii.

Totodată, a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că se regăsește ipoteza unei cauze care înlătură vinovăția, anume fapta victimei înseși, constând în aceea că prejudiciul cauzat prin supraevaluarea afirmată s-ar fi produs tocmai din cauza omisiunii de a lua măsuri adecvate pentru a preîntâmpina astfel de situații. Pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului, îndeplinind caracteristicile forței majore sau pe ale cazului fortuit, ceea ce nu a fost probat în speță.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

În cauză, prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârșirea faptei ilicite de către prepușii săi, pentru diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în comuna Bărcănești, județul Prahova și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

Faptele ilicite indicate în cererea de chemare în judecată sunt reprezentate de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității pârâte, precum și de omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x din 18 decembrie 2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x, acestea conducând la emiterea deciziei nr. 13170/26.08.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului întocmit în această manieră. Solicitarea recurenților s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, prevăzută de art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și pe fapta proprie reglementată de art. 998-999 din același act normativ.

Analiza acestor chestiuni, circumscrise răspunderii civile delictuale, presupunea verificarea îndeplinirii cumulative a elementelor care o definesc, respectiv a existenței faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic ce implică repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție.

Instanța de recurs notează că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (art. 13, Titlul VII), adoptată în scopul instituirii unor reglementări care să asigure sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, precum și a O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost înființată inițial prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate al administrației publice centrale fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Ulterior, după modificările legislative aduse prin Legea nr. 247/2005, prin H.G. nr. 240/2006, Autoritatea a primit atribuții suplimentare, precum cele de a coordona și controla aplicarea legislației din domeniul restituirii proprietății funciare de către instituțiile publice și comisiile de fond funciar sau de a asigura funcționarea Secretariatelor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și Comisiei Speciale de Retrocedare. În anul 2007, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor. În contextul modificărilor aduse legilor de restituire a proprietăților, prin H.G. nr. 572/2013 a fost abrogată H.G. nr. 361/2005, Autoritatea trecând din subordinea Ministerului de Finanțe în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru, care, în virtutea funcțiilor conferite de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, exercită atribuțiile de conducere și control prevăzute de art. 11, art. 12 alin. (1) și (2) și art. 28 din același act normativ.

În cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților funcționează anumite structuri, printre care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a fost constituită în vederea acordării despăgubirilor persoanelor îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al legislației speciale privind restituirea către cultele religioase și comunitățile minorităților naționale.

Se observă că în acest peisaj instituțional pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție înființată de stat în scopul gestionării la nivel național a procesului de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv, precum și a coordonării și supravegherii aplicării actelor normative ce reglementează această materie și acordarea de despăgubiri.

În contextul arătat, este corectă constatarea instanței de apel, în sensul că nu se poate reține că Statul Român nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată chiar de el, pentru că astfel și-ar invoca propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să controleze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile legale.

Ca atare, încercarea recurenților de a se disocia de acțiunile intimatei nu poate conduce la absolvirea de culpa de a nu fi verificat modalitatea în care imobilul pentru care s-au acordat despăgubiri a fost evaluat, de vreme ce însuși statul finanțează activitatea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și, pe cale de consecință, bugetul destinat acordării despăgubirilor în procedura reglementată de actul normativ antemenționat.

Așadar, pârâta nu este doar persoana care a cauzat un prejudiciu decurgând din activitatea proprie sau a prepușilor săi, ci și o instituție prin intermediul căreia se efectuează plățile aferente despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv, pe seama Statului Român.

De altfel, cu privire la vinovăția în producerea prejudiciului instanța de apel s-a pronunțat în sensul că recurenții nu au combătut argumentat, prin motivele de apel, hotărârea primei instanțe în care s-a reținut că există culpă rezultată din omisiunea de a adopta măsuri efective, inclusiv de ordin legislativ, apte să stopeze neregulile constatate de-a lungul timpului în legătură cu activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ci doar că au negat aceste aspecte. Or, potrivit art. 31 C. proc. civ., apărarea constituie un mijloc procesual aflat la dispoziția unei părți din proces, prin care aceasta tinde a obține respingerea unei pretenții reținute în sarcina sa.

Totodată, sub aspect probatoriu, astfel cum s-a reținut anterior, curtea a constatat că recurenții s-au limitat doar la a depune cele două rapoarte de evaluare întocmite în dosarul de despăgubire, cu privire la cel de-al doilea raport, întocmit de D. S.R.L. la solicitarea ANRP, susținând că ar reflecta valoarea corectă a despăgubirilor, fără a solicita, în calea ordinară de atac, efectuarea unei noi expertize care să îi confirme susținerile, în condițiile în care simpla depunere a unei noi evaluări nu este aptă, prin ea însăși, să infirme valoarea stabilită în anul 2009.

Lipsa administrării unui probatoriu adecvat a făcut dificilă operațiunea de identificare a faptei ilicite, și, pe cale de consecință, stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâtei în sensul art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ., în mod justificat nefiind analizate și celelalte elemente ale acestui tip de răspundere.

În aceste condiții, este nefondată critica prin care recurenții au susținut reținerea în cauză a ipotezei ce înlătură vinovăția, anume fapta victimei însăși, de vreme ce, pentru a fi exoneratoare de răspundere, aceasta trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului, îndeplinind caracteristicile forței majore sau pe ale cazului fortuit, ceea ce în speță nu s-a decelat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 10 octombrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Totodată, nici nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică (cele două litigii având ca premisă circumstanțe factuale diferite), pentru a se aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, motiv pentru care invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1719A din 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1719A din 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2024.