ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 180/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 180/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la 25 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenienta C. S.A., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- suma de 37.552,98 RON, cu titlu de debit principal reprezentând despăgubiri civile pentru autovehiculul AUTOTRACTOR, în temeiul poliței CASCO seria x nr. x, rezervându-și dreptul de a preciza această sumă în raport de expertiza tehnică judiciară ce se va efectua în cauză;

- suma de 69.721,89 RON, cu titlu de debit principal reprezentând despăgubiri civile pentru semiremorca, în temeiul poliței CASCO seria x nr. x, rezervându-și dreptul de a preciza această sumă în raport de expertiza tehnică judiciară ce se va efectua în cauză;

- suma de 2.512 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare transport semiremorcă x de la locul producerii evenimentului asigurat Pamplona-Spania în Satu Mare-România;

- suma de 10.216,56 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare rate leasing pentru AUTOTRACTOR, conform facturilor fiscale - notificări de plată nr. x și suma de 2.581,16 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății/lună cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare rate leasing pentru semiremorca, conform facturilor fiscale - notificări de plată nr. x;

- suma de 964 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloarea primelor de asigurare, pentru AUTOTRACTOR, conform decont;

- suma de 208 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloarea primelor de asigurare, semiremorca, conform decont;

- la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a ansamblului de vehicule x, pe o perioadă de 4 luni începând cu data de 23.09.2016, reclamanta estimând această despăgubire la valoarea de 3.982 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, urmând să precizeze cuantumul acestei despăgubiri în raport de expertiza tehnică judiciară ce se va efectua în cauză;

- la plata de daune-interese reprezentând dobânzi legale calculate asupra sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri (debit principal), începând cu data avizării daunei și până în ziua plății efective;

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1530, art. 2199 și următoarele, art. 2214 și următoarele din C. civ., art. 194 și art. 453 din C. proc. civ., Legea asigurărilor, O.G. nr. 13/2011, cu modificările și completările ulterioare.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Prin sentința civilă nr. 151/2019 din 21 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Satu Mare a admis excepția necompetenței sale materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Satu-Mare.

Urmare a declinării competenței de soluționare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 01.02.2019, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 23 septembrie 2019, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta.

Prin sentința civilă nr. 105/2020 din 9 noiembrie 2020, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată, a obligat pârâta la plata sumei de 107.274,87 RON cu titlu de despăgubiri și a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 3.250,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B. S.A., solicitând instanței, în principal, schimbarea în tot a soluției cuprinse în încheierea din data de 23 septembrie 2019, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și respingerea acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinței civile nr. 105 din 09 noiembrie 2020 și respingerea, în tot, ca nefondată, a acțiunii introductive, iar, în al doilea subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate și admiterea în parte a petitelor 1 și 2 din acțiunea introductivă, precum și obligarea intimatei-reclamante la cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel incident, solicitând modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, cu obligarea apelantei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată în fond și apel.

Prin decizia civilă nr. 186/LP/2021-R din 10 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanta-reclamantă și a admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în totalitate încheierea de ședință din 23 septembrie 2019 și sentința nr. 105/LP din 9 noiembrie 2020, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L., invocată de pârâta și, în consecință, a respins acțiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Totodată, a obligat reclamanta la plata sumei de 7575,25 RON cheltuieli de judecată în fond și apel în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 610 din 15 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., a casat decizia nr. 186/LP/2021 - R din 10 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 28.09.2023, sub numărul x/2018*.

La termenul de judecată acordat în cauză, respectiv 2 noiembrie 2023, conform încheierii de ședință de la acea dată, reprezentantul apelantei-pârâte a menționat că susține în parte apelul principal, în sensul că nu mai susține motivul principal din memoriul de apel privind excepția lipsei calității procesuale active a intimatei reclamante, raportat la soluția pronunțată de instanța supremă și considerentele acestei decizii.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 336/2023-A din 9 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanta-pârâtă împotriva încheierii de ședință din 23 septembrie 2019 și a sentinței nr. 105/LP din 9 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Satu Mare. Totodată, a admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința apelantă, în sensul că a obligat apelanta-pârâtă la plata în favoarea apelantei-reclamante și a sumei de 2.512 euro în echivalent RON la data plății efective, reprezentând contravaloarea transportului semiremorcii cu nr. de înmatriculare x.

De asemenea, a obligat apelanta-pârâtă la plata în favoarea apelantei-reclamante a dobânzii legale aferente pretențiilor admise în primă instanță și în apel, începând cu data de 04.10.2016 și până la data plății integrale a debitului principal. Nu în ultimul rând, a obligat apelanta-pârâtă la plata în favoarea apelantei-reclamante a sumei de 1.619 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea apelului și respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea memoriului de recurs, autoarea recursului, după o scurtă prezentare a parcursului procesual, a susținut incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 1270 din C. civ. privind forța obligatorie a contractelor și art. 1284-1288 din C. civ. privind stipulația pentru altul.

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că, în primul ciclu procesual, instanța supremă, având de analizat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a interpretat clauzele contractuale care precizau în mod explicit și neechivoc că drepturile la despăgubire decurgând din cele două polițe se cesionează către intervenienta C. S.A. ca fiind o stipulație pentru altul care permite atât stipulantului, cât și beneficiarului să ceară obligarea promitentului la îndeplinirea obligației sale, însă, păstrând efectul translativ al dreptului promis din patrimoniul stipulantului în patrimoniul beneficiarului conform art. 1284 din C. civ., obligația promitentului se execută numai față de beneficiar.

În accepțiunea recurentei-pârâte, opinia instanței supreme reținută în decizia de casare este aceea că, deși stipulantul se bucură în continuare, chiar și după producerea efectului nașterii dreptului de despăgubire în patrimoniul beneficiarului, de posibilitatea legală de a-l obliga pe promitent la executarea obligației, această posibilitate nu poate fi valorificată în folosul său propriu, ci doar în cel al beneficiarului, care este titularul dreptului la despăgubire în temeiul contractului de asigurare.

A învederat recurenta-pârâtă că, prin decizia de casare, instanța de recurs a clarificat această chestiune, arătând în deplin acord cu dispozițiile legale cuprinse atât în art. 1284 și următoarele din C. civ. privind stipulația pentru altul, cât și în art. 1566 și următoarele din C. civ. privind cesiunea de creanță, că dreptul subiectiv corelativ obligației promitentului asigurător aparține exclusiv beneficiarului care, în speța de față, este intervenienta C. S.A.

În concret, ceea ce poate să ceară stipulantul A. S.R.L. este executarea obligației promitentei B. S.A. față de beneficiarul C. S.A., și nicidecum față de reclamanta însăși, aspect tranșat de instanța de recurs prin considerentele deciziei de casare. Constatându-se o insuficientă cercetare a cauzei sub aspectul existenței sau inexistenței în concret a dreptului la despăgubire al reclamantei, instanța de recurs a dispus ca instanța de apel să examineze apărările formulate și mijloace de probă invocate atât de intimata-reclamantă, cât și de intimata-intervenientă de care aceste părți s-au folosit pentru a face dovada existenței dreptului pretins de reclamantă.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, în fața instanței de apel, a dovedit că inexistența în patrimoniul reclamantei a dreptului pretins nu poate fi înlăturată nici prin argumentele invocate de aceasta și nici prin argumentele aduse de intervenientă, sens în care a reprodus argumentele arătate prin concluziile scrise depuse în fața instanței de apel, în rejudecare.

În opinia sa, deși instanța supremă a reținut prin decizia nr. 610 din 15 martie 2023 că intimata-reclamantă, în calitatea sa de stipulant, are calitate procesuală activă pentru a chema în judecată asigurătorul-promitent pentru executarea obligației sale contractuale, această aptitudine se limitează la un anumit obiect bine definit al cererii, anume acela de a obliga pârâta la plata despăgubirii către beneficiarul C. S.A., deoarece dreptul la despăgubire dedus judecății s-a născut exclusiv în patrimoniul acestuia, iar nu în patrimoniul reclamantei.

A mai subliniat autoarea prezentului demers judiciar că nicio împrejurare dintre cele invocate pe parcursul judecății, respectiv plata creditului, acordul beneficiarului, dreptul de proprietate asupra bunurilor asigurate, nu poate înfrânge forța obligatorie a contractului consfințită prin dispozițiile art. 1270 din C. civ. și aplicațiile sale particulare în materia asigurărilor facultative, cuprinse în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data încheierii celor două polițe, și art. 2208 alin. (1) teza I din C. civ.

Prin urmare, în accepțiunea sa, nu îi este opozabilă nicio împrejurare exterioară contractului și nicio înțelegere străină de acesta realizată între intimata-reclamantă și intervenientă, contractul tripartit neputând fi modificat în niciun fel prin înțelegeri bilaterale și niciuna dintre părți nu poate impune alteia obligații care nu au fost asumate prin contract.

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat soluțiile de care ar fi putut uza intimatele în situația în care ar fi dorit să prevadă cazurile în care dreptul la despăgubire să revină asiguratului stipulant, iar nu beneficiarului.

În conjunctura actuală, însă, în care intimata-intervenientă a indus-o în eroare pe intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă arată că aceasta din urmă avea la dispoziție fie o acțiune directă împotriva asigurătorului prin care să ceară obligarea pârâtei (recurente) la plata despăgubirii în favoarea intervenientei, fie o acțiune în obligația de a face îndreptată împotriva intervenientei, prin care să o oblige la deschiderea dosarului de daună.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că, în speță, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1286 din C. civ. privind acceptarea stipulației, sens în care a susținut că intimata-intervenientă a acceptat în mod expres stipulația, iar contractul nu a suferit modificări ulterioare, astfel încât unicul titular al dreptului la despăgubire este intervenienta, iar acțiunea în pretenții formulată de asiguratul-stipulant în nume propriu apare ca fiind nefondată, întrucât dreptul pretins nu există în patrimoniul reclamantei.

În opinia sa, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal aceste argumente, reținând, prin considerente contrare dispozițiilor legale, că reclamanta este titulara dreptului la despăgubire.

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că, în opinia instanței de apel, împrejurarea că asigurătorul nu a opus reclamantei lipsa dreptului la despăgubire în faza soluționării administrative a dosarului de daună ar constitui o recunoaștere a dreptului pretins.

În accepțiunea recurentei-pârâte, o astfel de afirmație nu are niciun temei legal, întrucât omisiunea de a invoca lipsa dreptului ar putea să atragă cel mult o sancțiune pentru eventuale pagube care ar putea fi dovedite ca fiind produse din această cauză și nicidecum schimbarea calităților conferite de lege. În plus, susține că în timpul procedurii administrative, a avut tot timpul reprezentarea faptului că reclamanta a acționat ca un mandatar al titularului dreptului la despăgubire, iar cât timp dispozițiile procedurale permit invocarea excepției absolute în orice fază a pricinii, nicio instanță de judecată nu poate să interpreteze în mod contrar atribuirea de efecte similare cu cele ale decăderii unei simple omisiuni din procedura administrativă.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că se susține complet contrar realității faptul că prin acordul dat ca întreaga despăgubire să fie plătită direct unității reparatoare, respectiv prin adresele din datele de 21 septembrie și 20 octombrie 2017, i-ar fi recunoscut reclamantei dreptul la acțiune.

În acest sens, menționează că cele două adrese nu provin de la B., ci de la intervenienta și ele nu dovedesc altceva decât faptul că intervenienta înțelegea la momentul respectiv că are drept de dispoziție asupra despăgubirii și că reclamanta A. poate acționa cel mult ca un mandatar al său față de asigurător.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat efectul acordat de instanța de apel adreselor emise de intervenientă, arătând că înscrisurile nu îndeplinesc condițiile cesiunii de creanță și nici că ar fi apte să producă vreun efect sau să nască vreo obligație de plată în sarcina pârâtei.

De asemenea, mai arată că instanța de apel face trimitere la prevederile celor două contracte de credit încheiate între reclamantă și intervenientă, din al căror cuprins reiese faptul că părțile au agreat ca toate despăgubirile să fie încasate de creditor, respectiv de intervenientă, iar acele sume care excedează valorii obligațiilor debitoarei A. S.R.L. către creditor să fie restituite.

Astfel, în accepțiunea recurentei-pârâte, este evident că cele două părți ale contractelor de credit au convenit ca numai creditorul să fie titularul dreptului la despăgubire, desocotirea cu privire la despăgubirile ce excedează soldului exigibil al creditului urmând a se face exclusiv între cele două părți.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a invocat împrejurări care se opun în mod evident soluției, motivarea fiind afectată de viciul contradictorialității.

În continuare, referindu-se la ultimul argument adus de instanță în sprijinul soluției, constând în "inexistența unei clauze de interdicție a transmiterii dreptului la despăgubire", recurenta-pârâtă a susținut că dacă cele două părți ar fi dorit să transmită dreptul la despăgubire de la intervenientă la reclamantă, acestea ar fi putut să facă în mod liber și legal acest lucru, tocmai în temeiul inexistenței unei clauze de interdicție, întrucât nimic nu se opunea adiționării contractelor de asigurare cu o clauză în care să se prevadă fie că reclamanta devine titular al dreptului la despăgubire în integralitatea sa, fie că dreptul de despăgubire aparține intervenientei numai în limita soldului creditului pe care 1-a acordat reclamantei, pentru rest aceasta păstrând dreptul la despăgubire.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1270, art. 1284-1288 C. civ., art. 483 și următoarele, art. 453 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 8 ianuarie 2024.

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 mai 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 octombrie 2024, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a acordat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Soluția instanței de recurs:

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., îl va respinge pentru următoarele considerente:

Deși, în mod formal, recurenta-pârâtă a invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din examinarea memoriului de recurs rezultă că recurenta-pârâtă a înțeles să formuleze critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum s-a reținut și în cuprinsul raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea de către instanța de apel a dezlegărilor obligatorii date de către instanța de recurs în primul ciclu procesual. În concret, susține recurenta-pârâtă că prin decizia de casare, instanța supremă a clarificat, în mod definitiv și în acord cu dispozițiile art. 1284 și art. 1566 din C. civ., că dreptul subiectiv corelativ obligației promitentului asigurător aparține exclusiv beneficiarului, care, în prezenta speță, este intervenienta C. S.A.

Critica este nefondată.

Conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Verificând respectarea acestor dispoziții, Înalta Curte constată că instanța de casare a stabilit că instanța de apel nu a soluționat excepția lipsei calității procesuale active în raport de argumentele reclamantei, astfel cum rezultă acestea din modul de redactare a cererii de chemare în judecată, de probele depuse la dosarul cauzei în dovedirea acestora și nici nu a avut în vedere poziția procesuală a intervenientei.

Din decizia de casare nr. 610 din 15 martie 2023, rezultă, fără echivoc, că instanța de recurs nu a dezlegat chestiunea litigioasă de fond, respectiv dacă reclamanta este îndreptățită la plata indemnizației de asigurare și a cererilor accesorii, ci a constatat că instanța de apel nu a soluționat excepția lipsei calității procesuale active în raport de argumentele și probele propuse și nici nu a avut în vedere poziția procesuală a intervenientei.

Prin urmare, în rejudecarea apelului, instanța a procedat la analizarea întregului context factual, a argumentelor expuse de părți și a probatoriului solicitat.

Astfel, a reținut, prin raportare la adresele din datele de 21 septembrie și 20 octombrie 2017 emise de intimata-intervenientă, că aceasta, și nu apelanta-pârâtă cum s-a indicat în memoriul de recurs, a recunoscut dreptul de acțiune directă a reclamantei împotriva asiguratorului, încă din faza inițială a demersurilor efectuate în vederea acoperirii daunelor pretinse, fiind de acord ca întreaga despăgubire să fie achitată direct unității reparatoare.

Instanța de apel a interpretat această manifestare de voință ca fiind o cesiune a dreptului de încasare a despăgubirii în favoarea reclamantei și a conchis că poziția exprimată de intervenientă este o transpunere a prevederilor art. 8.6 din condițiile generale ale celor două contracte de credit.

Totodată, instanța de apel a avut în vedere scopul urmărit la momentul încheierii celor două contracte de asigurare, respectiv ca eventualele despăgubiri să fie folosite de către finanțator în vederea acoperirii ratelor scadente, precum și împrejurarea că reclamantă a achitat în întregime ratele de credit.

Reținând inexistența unei clauze de interdicție a transmiterii dreptului la despăgubire, a concluzionat că reclamanta este îndreptățită să solicite plata acesteia, fără ca prin aceasta să aibă loc o modificare a clauzelor contractuale.

Se constată, astfel, că instanța de apel a făcut o analiză amănunțită și corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situația de fapt și de drept a litigiului, cu respectarea, totodată, a prevederilor art. 501 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de rejudecare a apelului a respectat dezlegările obligatorii ale instanței de casare, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

În continuare, examinând decizia atacată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea deciziei instanței de apel nici în considerarea acestui motiv de casare.

În susținere, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a invocat în motivarea hotărârii sale împrejurări care se opun soluției, motivarea fiind afectată de viciul contradictorialității. În concret, susține că instanța de apel, analizând cele două contracte de leasing încheiate între reclamantă și intervenientă, a reținut că părțile au convenit ca numai creditorul să fie titularul dreptului la despăgubire, desocotirea cu privire la despăgubirile ce excedează soldului exigibil al creditului urmând a se face exclusiv între cele două părți, considerente care se opun soluției pronunțate.

Critica este nefondată, raționamentul instanței de apel având la bază analiza complexă a raporturilor juridice dintre părți.

Astfel, instanța de apel a analizat efectele contractului de asigurare încheiat între reclamanta și pârâtă, iar pe de altă parte, a avut în vedere scopul acestui contract din perspectiva contractelor de leasing încheiate între reclamantă și intervenientă, fiind efectuată delimitarea și interpretarea corectă a obligațiilor asumate de părți prin cele două contracte.

Analiza obligațiilor a căror îndeplinire au generat încheierea contractelor de asigurare, contracte subsidiare raportului juridic principal existent între reclamantă și intervenientă, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, este esențială pentru stabilirea efectelor contractelor de asigurare, sub aspectul beneficiarului plății indemnizației de asigurare.

Din această perspectivă, hotărârea recurată este corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradicție în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemei de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1270 din C. civ. privitoare la forța obligatorie a contractului, precum și dispozițiile art. 1284-1288 din C. civ. referitoare la stipulația pentru altul.

În argumentare, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că a dovedit în fața instanței de apel inexistența în patrimoniul reclamantei a dreptului pretins, aspect care nu poate fi înlăturat nici prin argumentele invocate de reclamantă în susținerea tezei că ar fi titular al dreptului de despăgubire decurgând din contractele de asigurare Casco seria x nr. x și seria x nr. x și nici prin argumentele aduse de intervenientă în susținerea poziției procesuale a intimatei-reclamante, sens în care a reluat argumentele susținute prin concluziile scrise depuse în fața instanței de apel, în rejudecare. Mai susține recurenta-pârâtă că nicio împrejurare din cele invocate pe parcursul judecății, respectiv plata creditului, acordul beneficiarului, dreptul de proprietate asupra bunurilor asigurate nu poate înfrânge forța obligatorie a contractului și aplicațiile sale particulare în materia asigurărilor facultative, cuprinse în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 și art. 2208 alin. (1) teza I din C. civ.

Cu titlu prealabil, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. Această cerință impune cenzurarea argumentelor propuse de recurenta-pârâtă, în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate și înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte constată faptul că încă din fața primei instanțe pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și și-a circumscris criticile acesteia, critici pe care le-a reluat și în fața instanței de apel și cărora li s-a răspuns în detaliu prin decizia recurată. Or, stabilirea situației de fapt, interpretarea clauzelor contractuale pentru stabilirea voinței reale a părților și aplicarea acestor clauze reprezintă atributul instanțelor de fond.

În plus, constată instanța supremă că invocarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 36/1995 și a dispozițiilor art. 2208 alin. (1) din C. civ. s-a făcut în mod formal de către recurenta-pârâtă, care nu a înțeles să formuleze critici concrete privind modalitatea în care instanța de apel a aplicat greșit sau nu a aplicat vreunul din aceste texte normativ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal argumentele pârâtei din perspectiva neincidenței art. 1286 din C. civ.. În concret, precizează că intervenienta a acceptat stipulația, astfel încât, în condițiile în care contractul nu a fost modificat, dreptul pretins nu există în patrimoniul reclamantei, ci al intervenientei.

Instanța supremă reține că, în stabilirea beneficiarului plății indemnizației de asigurare, instanța de apel a reținut aplicabilitatea prevederilor din condițiile generale ale celor două contracte de leasing, raportat la scopul polițelor de asigurare, ținând cont de toate împrejurările concrete ale cauzei.

Astfel, în mod corect a stabilit instanța de apel că în temeiul prevederilor art. 8.6 din condițiile generale ale celor două contracte de leasing, a avut loc o cesiune de creanță între părți, fără ca prin aceasta să aibă loc o modificare a clauzelor contractuale.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța supremă reține că scopul încheierii poliței de asigurare tip Casco pentru autovehicule, în circumstanțele concrete astfel cum au fost stabilite de instanțele devolutive, este acela de acoperire a riscurilor aferente pe durata de valabilitate a contractelor de leasing încheiate cu intervenienta, în condițiile în care reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile principale asumate prin contractul de leasing, iar nu cea de dublă rambursare a creditului băncii creditoare.

În raport cu aceste considerente, se reține faptul că instanța de apel a avut în vedere obligațiile asumate de părți, potrivit art. 1270 din C. civ., obligații care nu contravin prevederilor art. 1284-1288 privind stipulația pentru altul.

De asemenea, mai susține recurenta-pârâtă că instanța de apel a interpretat în mod greșit atât adresele din datele de 21 septembrie și 20 octombrie 2017 emise de intervenientă ca fiind cesiuni de creanță, apte să nască în sarcina pârâtei obligații de plată, cât și prevederile contractelor de leasing încheiate între reclamantă și intervenientă, concluzionând în mod eronat că inexistența unei clauze de interdicție a cesionării dreptului la despăgubire dobândește valențele unei presupuse transmisiuni a dreptului la despăgubire.

Înalta Curte constată că aceste aspecte privesc temeinicia, iar nu legalitatea deciziei instanței de apel și nu se circumscriu căii extraordinare de atac a recursului.

Recurenta-pârâtă a procedat, în cuprinsul cererii de recurs, la o analiză a unora dintre probele administrate în cauză, arătându-și nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a coroborat probele și a stabilit situația de fapt.

Însă, nemulțumirea recurentei-pârâte cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare a dispozițiilor art. 1270 și art. 1286 din C. civ.

În realitate, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Cu alte cuvinte, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-pârâtă și-a structurat apărarea principală, încercând, practic, în recurs să repună în discuție chestiunile de fapt tranșate de instanța de apel, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, nefiind dovedit faptul că instanța de apel ar fi soluționat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greșitei aplicări a acesteia.

Față de toate cele mai sus analizate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu se impune reformarea deciziei recurate, va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 336/2023-A din 9 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 336/2023-A din 9 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2025.