ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 716/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 21.09.2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.370.720 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.883.811 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 5.02.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x C. civ., și valoarea de 513.091 RON, stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 2.895 mp, situat în municipiul Alba Iulia, jud. Alba, str. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În drept, reclamantul a indicat dispozițiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 5 februarie 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La 11 martie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L. și a persoanelor fizice B. și C..

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința nr. 829 din 23 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a constatat că cererea de chemare în garanție este tardiv formulată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea privind pe reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia nr. 237 din 16 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 829 din 23 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a anulat, în parte, sentința apelată și, evocând fondul, a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a păstrat soluția de respingere a solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanție.

Recursul Împotriva deciziei nr. 237 din 16 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și ale dispozițiilor art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864, art. 1241 C. civ., fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270 C. proc. civ., prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate. A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator D. S.C. E. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. E. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și a art. 1241 C. civ., caz în care devine aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A mai susținut recurentul și încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a ținut cont de prejudiciul care rezultă din înscrisurile depuse, în condițiile în care intimata nu a contestat respectivele înscrisuri și nu s-a înscris în fals împotriva acestora. Recurentul a mai arătat că pârâta, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul și a solicitat Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia, nefiind, astfel, fundamentat considerentul instanței de apel, potrivit căruia reclamantul nu a dovedit prejudiciul. Totodată, a învederat că din considerentele deciziei recurate rezultă și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1000 C. civ., care a reținut lipsa unui raport de prepușenie între expert și pârâtă dat fiind existența unui raport contractual. A arătat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006. Dispozițiile art. 1000 C. civ. instituie răspunderea pentru fapta prepușilor, de aceea, prejudiciul suferit de Statul Român prin fapta evaluatorului nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru fapta prepusului său.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. și ale art. 269-271 din același act normativ, întrucât instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în procesul civil și a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata-pârâtă. Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimata-pârâtă, deși acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Conform dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ.,,(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege." Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care dispune că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat prin cererile părților, sub aspect obiectiv și sub aspect subiectiv, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că instanța a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris pretențiilor și argumentelor inserate în cererea dedusă judecății. Astfel, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o, în parte, și în evocarea fondului, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității pârâte -, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce ar fi condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii, reclamantul a depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și ale art. 270 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate. Din cererea de recurs reiese că se solicită instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoștința recurentului existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și a raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2009, respectiv din neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimțământul intimatei-pârâte cu privire la conținutul și la concluziile celui de-al doilea raport de evaluare. Înalta Curte reține că împrejurările învederate de recurent nu relevă o încălcare a limitelor rolului activ al judecătorului și a principiului disponibilității procesului civil. Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că diferența de valoare pretinsă de reclamant rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite. Așa cum reiese din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii. Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a stabilit că niciuna dintre evaluările analizate nu respectă dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. În plus, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în condițiile în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către aceștia, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluția instanței de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie, aspect care nu poate face obiect al recursului. Prin urmare, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurent, atât din perspectiva dispozițiilor art. 9, cât și a celor ale art. 269-271 din același act normativ. În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă încălcarea dispozițiilor art. 1171 și ale art. 1173 C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.). În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1711 și ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecății, referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reține argumentele expuse deja anterior. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menționat, recurentul susține și încălcarea dispozițiilor art. 1000 C. civ. În acest sens, recurentul a arătat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006. Dispozițiile art. 1000 C. civ. instituie răspunderea pentru fapta prepușilor. De aceea, prejudiciul suferit de Statul Român prin fapta evaluatorului nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru fapta prepusului său. Recurentul a mai susținut că pârâta, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul și a solicitat Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia, nefiind, astfel, fundamentat considerentul instanței de apel, potrivit căruia reclamantul nu a dovedit prejudiciul. Criticile astfel formulate sunt nefondate. Antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Înalta Curte reține că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare în cadrul căruia comitentul direcționează, supraveghează și controlează activitatea prepusului în exercitarea funcțiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terț. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică. Expertul evaluator, în numele căruia este chemată să răspundă în prezent pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii civile pentru altul. Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut că un raport juridic de prepușenie există doar cel între intimata-pârâtă și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005. Însă, raportul dintre Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și expert este unul contractual, neexistând nicio bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie în sensul celor pretinse de recurent. Această concluzie a instanței este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert și intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract de prestări servicii, între părți neexistând subordonarea specifică raportului de prepușenie, fiind lipsită de relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006. În speță, instanța de apel a analizat dacă se poate reține răspunderea intimatei-pârâte pentru fapta prepușilor săi, membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, și a concluzionat că se identifică în sarcina lor o faptă ilicită, însă nici raportul de evaluare întocmit în anul 2009 și nici cel din anul 2020 nu dovedesc prejudiciul întrucât niciuna dintre evaluările analizate nu a respectat Standardele internaționale de evaluare, concluzie ce rezultă și din diferența dintre valorile de piață stabilite. Astfel, s-a reținut că, fiind folosită aceeași metodă, fiind utilizate aceleași date din piață și prin raportare la aceeași perioadă de timp, a rezultat o diferență semnificativă de valoare care nu poate fi explicată logic decât prin deficiențe ale rapoartelor de evaluare generate de comparabilele folosite și de nerespectarea principiilor metodologice asumate. Instanța de recurs constată că susținerea recurentului potrivit căreia nu este fundamentat considerentul instanței de apel, în sensul în care reclamantul nu a dovedit prejudiciul, exprimă nemulțumirea acestuia vizând modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat mijloacele de probă (cele două expertize de evaluare), împrejurări care nu pot fi valorificate, însă, în această etapă procesuală, întrucât prin criticile expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel asupra situației de fapt stabilite efectiv pe baza administrării probatoriilor și care constituie premisa pentru judecata recursului. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 237A din 16 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.