ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2721/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2721/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 18.886.060,04 RON, reprezentând contravaloarea chiriei datorate reclamantei de către pârâtă, pentru toată perioada rămasă până la expirarea termenului de 7 ani, aferent celei de-a doua perioade a închirierii, conform prevederilor art. 6.6. din Contractul de închiriere a unui spațiu cu destinație de folosință birouri nr. 410 din data de 16.03.2012;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 4.096.425,01 RON, reprezentând contravaloarea taxei pentru servicii datorate reclamantei de către pârâtă, pentru toată perioada rămasă până la expirarea termenului de 7 ani, aferent celei de-a doua perioade a închirierii, conform prevederilor art. 6.6. din Contractul de închiriere a unui spațiu cu destinație de folosință birouri nr. 410 din data de 16.03.2012;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 36.320,95 RON, reprezentând chirie și taxă pentru servicii aferente lunii mai 2019, conform facturii fiscale nr. x din data de 08.05.2019, potrivit prevederilor art. 8.1. și ale art. 10.2. din Contractul de închiriere a unui spațiu cu destinație de folosință birouri nr. 410 din data de 16.03.2012;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 8.409,98 RON, reprezentând cuantumul penalităților de întârziere datorate reclamantei de către pârâtă față de neexecutarea culpabilă a obligațiilor de plată, conform facturilor fiscale din x/2019 și 08.05.2019, calculate potrivit prevederilor art. 8.6. din Contractul de închiriere a unui spațiu cu destinație de folosință birouri nr. 410 din data de 16.03.2012;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 473.510 RON, reprezentând daune-interese, ca urmare a neexecutării culpabile de către pârâtă a obligației de a returna reclamantei spațiul închiriat în starea in care acesta a fost preluat, conform prevederilor art. 11.4. din Contractul de închiriere a unui spațiu cu destinație de folosință birouri nr. 410 din data de 16.03.2012;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata tuturor penalităților de întârziere pentru perioada cuprinsă între data 01.07.2019 și data plății efective de către pârâtă a tuturor sumelor datorate reclamantei;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, prin raportare la art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

- obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 110.074,70 Euro, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancară nr. 127/17.11.2017, executate abuziv, precum și obligarea reclamantei-pârâte la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data executării abuzive a scrisorii de garanție (30.04.2019) și data plății efective a sumei de 110.074,70 Euro;

- în subsidiarul (1), compensarea contravalorii scrisorii de garanție bancară nr. 127/17.11.2017, în valoare de 110.074,70 Euro și a dobânzii legale aferente, cu orice sumă la care va fi obligată de către instanța de judecată;

- în subsidiarul (2), în cazul în care instanța va aprecia că nu a intervenit încetarea contractului prin ajungerea la termen la data de 01.04.2019, a solicitat anularea art. 6.3 din contractul de închiriere, ca fiind o clauză neuzuală și ne-negociată și, în consecință, anularea și a art. 6.6 din contractul de închiriere;

- în subsidiarul (3), în cazul în care instanța va constata că contractul de închiriere nu a încetat la data de 01.04.2019, să se constate prelungirea contractului de închiriere pe un termen de 4 luni, până la data de 01.08.2019, conform actului adițional transmis de reclamanta reconvențională la data de 22.03.2018 și acceptat de reclamanta A. la data de 29.03.2018.

A mai solicitat obligarea reclamantei pârâte reconvenționale la plata cheltuielilor de judecată.

S-a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de către pârâta reclamantă reconvențională B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională A. S.R.L.

A fost obligată pârâta reconvențională A. S.R.L. să achite reclamantei reconvenționale B. S.R.L. suma de 110.074,70 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR din data plății), reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancară nr. 127/17.11.2017, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată începând cu data de 30.04.2019 și până la achitarea integrală a debitului.

A fost respinsă în rest, cererea reconvențională.

A fost obligată reclamanta pârâtă reconvențională A. S.R.L. să achite pârâtei reclamante reconvenționale B. S.R.L. suma de 382.436,37 RON, cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis cererea formulată de petenta B. S.R.L. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta, dispozitivul și considerentele sentinței civile nr. 1917/2020 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2019, în sensul menționării în mod corect că: "Obligă reclamanta pârâtă reconvențională A. S.R.L. să achite pârâtei reclamante reconvenționale B. S.R.L. suma de 439.912,89 RON, cheltuieli de judecată.", în loc de "Obligă reclamanta pârâtă reconvențională A. S.R.L. să achite pârâtei reclamante reconvenționale B. S.R.L. suma de 382.436,37 RON, cheltuieli de judecată.", cum greșit s-a menționat.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței primei instanțe, la 08.09.2021, a declarat apel principal reclamanta-pârâtă A., solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii atacate, ca fiind netemeinică și nelegală, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată; în subsidiar, înlăturarea sau reducerea cheltuielilor de judecată acordate în fond intimatei B. S.R.L., reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva aceleiași sentințe, la 13.10.2021, a declarat apel incident pârâta-reclamantă B., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul obligării apelantei principale la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 439.912,89 RON (382.436,37 RON la care se adaugă 57.476,52 RON), reprezentând onorariu de avocat; în subsidiar, în cazul admiterii cererii de apel a apelantei-reclamante A., solicită admiterea capetelor de cerere subsidiare nr. (1), (2), (3) și (4) din cererea reconvențională, solicitând, totodată, și obligarea apelantei principale A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În sinteză, apelul incident privește:

- cheltuielile de judecată;

- în subsidiar, în cazul respingerii apărărilor privind încetarea la termen a contractului, nulitatea art. 6.3. și art. 6.6 din Contractul de închiriere; constatarea prelungirii Contractului pe un termen de 4 luni, până la data de 01 august 2019; compensarea contravalorii scrisorii de garanție bancară și reducerea cuantumului penalității prevăzute de art. 6.6 din Contract.

Împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 22.10.2021, a declarat apel reclamanta-pârâtă A., solicitând anularea încheierii atacate ca fiind nelegală, în principal ca urmare a constatării inadmisibilității cererii de îndreptare a erorii materiale pentru motivul invocat de către intimată, iar în subsidiar ca fiind netemeinică și nelegală, cu consecința respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale formulată de către B. S.R.L., precum și obligarea intimatei B. S.R.L., la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului demers judiciar.

Prin decizia civilă nr. 84/2022 din 14 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, au fost respinse apelul incident formulat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. și apelul principal declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierii din 22.10.2021 și a sentinței civile nr. 1917 din 08.12.2020, pronunțate în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj. Au fost respinse cererile părților de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

III. Judecata în recurs

Motivele de casare invocate

În subsidiar, recurenta reclamantă-pârâtă a solicitat casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală, cu consecința trimiterii cauzei în vederea rejudecării acesteia în ceea ce privește daunele-interese cauzate ca urmare a neexecutării culpabile de către intimată a obligației de a returna proprietarului spațiul închiriat în starea în care acesta a fost preluat.

1.1. În motivarea recursului, reclamanta-pârâtă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește încetarea contractului de închiriere nr. x/16.03.2012, susținând că instanța de apel, printr-o interpretare eronată a prevederilor art. 1266-1269 din C. civ., art. 1188 și 1202 din C. civ., validează susținerile intimatei, considerând contractul de închiriere încetat la data de 01.04.2019 și că interpretarea oferită de prima instanță este în consonanță cu prevederile art. 6.3. din Contractul de închiriere.

Dezvoltând acest motiv de recurs, reclamanta-pârâtă susține că, prin hotărârea adoptată, instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 1266-1269 C. civ. privind regulile de interpretare a contractelor, în primul rând de principiul potrivit căruia interpretarea contractului trebuie să pornească de la voința concordantă a părților, chiar dacă aceasta diferă de sensul literal al termenilor folosiți, cu referire la clauzele 6.2 și 6.3 din contract.

În accepțiunea recurentei, din interpretarea sistematică și în acord cu regulile prevăzute de art. 1268 C. civ. a clauzelor anterior menționate, reiese că intenția de a nu prelungi contractul, notificată de către una dintre părți celeilalte, trebuie să fie clară și expresă, iar notificarea trebuie să exprime dorința de a nu prelungi închirierea pe cei 7 ani.

Recurenta reclamantă-pârâtă consideră că partea adversă nu a respectat procedura de notificare a încetării contractului de închiriere prevăzută de clauza 6.3 din contract, întrucât nu există nicio notificare din partea intimatei din care să reiasă intenția de a nu prelungi contractul, în conformitate cu prevederile contractuale. Consideră că raționamentul instanței de apel este nelegal și contrar prevederilor art. 1240 alin. (2) din C. civ. în sensul că atribuie o relevanță juridică diferită manifestării de voință a intimatei contrar prevederilor art. 6.3 din Contractul de închiriere.

Recurenta susține că nu există niciun argument al instanței de apel de unde să reiasă faptul că ar trebui să se subînțeleagă că B. a avut intenția unei încetări a contractului, din moment ce corespondența s-a purtat în sensul prelungirii perioadei contractuale. În plus, întreaga corespondență invocată, precum și propunerea de "act adițional" formulată de B. dovedesc exclusiv existența unei simple oferte/intenții de negociere (neurmate de acceptare).

Prin această interpretare, instanța de apel nu face altceva decât să adauge prevederi la contractul încheiat între părți, contract care are putere de lege conform art. 1270 C. civ., iar echivalarea unei notificări care indică o posibilă prelungire a contractului cu notificarea prevăzută de art. 6.3 din contractul de închiriere nu ține cont de dispozițiile art. 1240 alin. (2) C. civ.

1.2. Reclamanta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei în ceea ce privește daunele-interese pretinse ca urmare a neexecutării culpabile de către intimată a obligației de a returna proprietarului spațiul închiriat în starea în care acesta a fost preluat, încadrându-și criticile în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În primul rând, a arătat că instanța de apel a respins solicitarea de efectuare a unei expertize, fără a motiva de ce nu este această probă utilă soluționării cauzei. Simpla mențiune că proba nu este utilă raportat la înscrisurile existente la dosar echivalează cu nemotivarea hotărârii, iar părții îi este afectat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare prin respingerea unei probe esențiale în soluționarea cauzei. Această soluție a instanței de apel contravine totodată principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum și dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Recurenta A. a mai arătat că instanța de apel a înlăturat o recunoaștere a dreptului realizată chiar de către intimată, invocând motivul că protocolul nu ar fi fost semnat de către creditoare, deși propunerea plății sumei de 100.000 Euro pentru aducerea spațiului la starea inițială a fost a intimatei, iar acest aspect nu a fost negat în cursul procesului.

Făcând trimitere la clauza de la art. 11.4 din contractul de închiriere, recurenta a mai arătat că, deși intimatei îi incumba obligația de a preda spațiul închiriat în starea și în situația în care acesta a fost preluat la încheierea contractului, aceasta nu și-a îndeplinit nici această obligație contractuală, imobilul fiind părăsit într-o stare necorespunzătoare, necesitând avansarea de cheltuieli pentru readucerea acestuia la starea inițială.

În opinia recurentei, obligația de despăgubire a fost recunoscută, în mod expres, de către intimată, aceasta acceptând să plătească echivalentul prejudiciului provocat prin părăsirea ilicită și abuzivă a spațiului închiriat, prin prevederile exprese ale art. 2.1. și 2.2. din Protocolul de predare.

În schimb, soluția instanțelor de fond conferă chiriașului dreptul de a lăsa spațiul închiria într-o stare necorespunzătoare, contrar obligațiilor esențiale ale chiriașului prevăzute la art. 11.4 din contractul de închiriere, dar și la art. 1788 alin. (2), art. 1802, art. 1822 C. civ.

1.3. Printr-un ultim motiv de recurs, reclamanta-pârâtă a invocat netemeinicia deciziei civile în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate intimatei în etapa procesuală a fondului, considerând incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta A. apreciază nelegal faptul că instanța de apel a considerat ca fiind corectă modalitatea de calcul prin care instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial dovedit al intimatei în cuantum de 371.555,52 RON inițial, iar ulterior 439.912,89 RON, ca urmare a admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale formată de către B.. Criticând modalitatea de evaluare a înscrisurilor anexe ale notei de cheltuieli depuse de partea adversă, recurenta consideră că nu s-a făcut dovada efectuării acelor cheltuieli, respectiv transferul sumei de bani în contul societății civile de avocatură în baza unor facturi fiscale emise pentru activități prestate în cadrul dosarului respectiv, precum și a unor ordine de plată pentru plățile efectuate prin virament bancar.

În motivarea recursului, pârâta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a arătat că este nelegală soluția instanței de apel de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată constând onorariul avocațial de 138.778,85 RON, solicitat de B. în fața instanței de apel.

Recurenta a arătat că apelurile principale ale A. au fost respinse, deci partea adversă a pierdut procesul, iar apelul incident al B. a fost respins ca fiind lipsit de obiect, având în vedere soluția de respingere a apelului principal al A..

Instanța de apel a omis în mod nelegal să explice cum anume a ajuns în concret la respingerea cererii B. de obligare a A. la plata cheltuielilor de judecată și cum anume au fost aplicate în concret prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ.

Recurenta pârâta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a motivat conform exigențelor C. proc. civ. respingerea capătului de cerere privind acordarea de cheltuieli de judecată și, în subsidiar, dacă se consideră că singura propoziție de 3 rânduri reprezintă o motivare conformă, atunci aceasta cuprinde motive contradictorii. Așadar, deși apelanta A. a pierdut procesul (apelul principal fiind respins), instanța de apel a respins totuși în totalitate cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată a A., fără nicio motivare concretă. Mai mult, așa-zisa "motivare" este și contradictorie, întrucât nu este nicio legătură între respingerea apelului A. (obiectul principal al litigiului) și respingerea apelului incident al B. (care oricum era doar subsidiar, atât ca importanță, cât și ca volum al activității de asistență juridică).

Analiza motivelor de casare

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Primul motiv de recurs, referitor la încetarea contractului de închiriere nr. x/16.03.2012, este nefondat.

Deși invocă greșita aplicare a prevederilor art. 1266-1269 din C. civ., referitor la interpretarea clauzelor 6.2. și 6.3. din contractul de închiriere, în realitate, disputa părților privește calificarea corespondenței electronice inițiată de B. la 22 martie 2018, prin propunerea/oferta de încheiere a actului adițional nr. 8.

Astfel, B. consideră că, prin invocarea în cuprinsul actului adițional propus a prevederilor art. 6.3 din contract, și-a manifestat în mod expres, în formă scrisă, intenția de a nu prelungi valabilitatea contractului pentru "A Doua Perioadă" de 7 ani.

În schimb, A. apreciază că această propunere de act adițional poate fi considerată cel mult o ofertă de a contracta din partea chiriașului, neînsușită de proprietar, și nu poate avea valoarea unei manifestări de voință neechivoce a chiriașului de a nu prelungi contractul de închiriere în condițiile prevăzute de clauza 6.3.

Instanțele de fond au interpretat corect clauza 6.3. din contractul de închiriere, stabilind că notificarea prin care chiriașul împiedică prelungirea automată a contractului cu cea "de-A Doua Perioadă" de 7 ani trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie scrisă (singura condiție de formă); să fie formulată într-un anumit termen, și anume să fie primită de proprietar până în data de 01.04.2018, dar în niciun caz mai târziu de 14 zile de la această dată; prin notificare, chiriașul să își exprime dorința de a nu prelungi închirierea, evident, pentru a doua perioadă de închiriere de 7 ani, prevăzută de art. 6.2 (singura condiție de fond).

În mod evident, această clauză este clar formulată, nefiind susceptibilă de mai multe înțelesuri, astfel încât nu erau aplicabile regulile de interpretare prevăzute de art. 1268 C. civ.. De asemenea, nu poate fi identificată o încălcare a regulii de interpretare după voința concordantă a părților (art. 1266 C. civ.) și nici sistematică, prin raportare la ansamblul clauzelor contractului (art. 1267 C. civ.).

Disputa părților privește însă un act distinct și ulterior, pretins emis în aplicarea acestei clauze, respectiv dacă o propunere de act adițional, prin care chiriașul notifică proprietarului, cu indicarea clauzei 6.3, că dorește prelungirea valabilității contractului cu 4 luni, până la 1 august 2019, constituie o notificare clară și neechivocă prin care chiriașul își exprimă dorința de a nu prelungi închirierea cu cea "de-A Doua Perioadă" de 7 ani.

Sub acest aspect, instanțele de fond au apreciat că propunerea de prelungire a duratei închirierii până la data de 1 august 2019 confirmă ipoteza încetării contractului la finalul primei perioade de închiriere, în 1 aprilie 2019, ipoteza prelungirii automate pentru o perioadă de încă 7 ani nefiind aplicabilă cât timp a fost solicitată o perioadă mai scurtă.

În lipsa tăcerii chiriașului, acțiunea acestuia în scopul obținerii acordului părților pentru o durată mult redusă a închirierii poate fi considerată că exprimă dorința de a nu prelungi închirierea pentru "A Doua Perioadă" de 7 ani, prevăzută de art. 6.2.

Faptul că proprietarul nu a acceptat oferta de act adițional în sensul prelungirii contractului de închiriere cu 4 luni nu are relevanță în privința calificării acestei oferte ca notificare în sensul clauzei 6.3. și nu constituie o încălcare sau interpretare eronată a prevederilor art. 1188 și 1202 din C. civ.

Interpretarea recurentei reclamante-pârâte A. presupune un formalism excesiv al notificării care împiedică prelungirea automată a închirierii, prin care este eliminată posibilitatea unei prelungiri reduse, cu o altă perioadă, în concordanță cu interesul comercial al părților.

Nu poate fi primită susținerea recurentei reclamante-pârâte potrivit căreia raționamentul instanței de apel este nelegal și contrar prevederilor art. 1240 alin. (2) din C. civ.. Dimpotrivă, voința chiriașului de a nu se prelungi automat închirierea cu "A Doua Perioadă" de 7 ani, prevăzută de art. 6.2., s-a manifestat într-un mod care nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare, respectiv prin propunerea de prelungire mutuală, iar nu automată, cu doar 4 luni.

1.2. Al doilea motiv de recurs, referitor la daunele-interese pretinse ca urmare a neexecutării culpabile de către intimată a obligației de a returna spațiul închiriat în starea în care acesta a fost preluat, este fondat.

Potrivit clauzei 11.4 din contractul de închiriere, "la data expirării duratei contractului sau la încetarea contractului, Chiriașul va returna obiectul închirierii Proprietarului în starea și situația în care l-a preluat, precum și curățat, igienizat, cu toate cheile și dotările aferente și va înlătura toate bunurile proprietate a Chiriașului și va repara orice pagubă provocată de acesta".

În dovedirea pretențiilor în cuantum de 473.510 RON, formulate la capătul 5 de cerere, reclamanta a susținut că părțile au agreat, "în mod expres și fără rezerve", ca pârâta să achite reclamantei suma totală de 100.000 Euro, cu titlu de despăgubiri, ca urmare a faptului că spațiul închiriat nu a fost returnat în starea în care acesta a fost preluat și că asumarea fără rezerve a acestei obligații de către pârâtă decurge din prevederile art. 2.1. din Protocolul de predare.

Instanțele de fond au calificat acest înscris negociat de părți ca o ofertă neacceptată și au înlăturat orice valoare probatorie cu privire la daunele-interese în discuție pe motiv că Protocolul de predare nu a mai fost semnat de părți.

Cu toate acestea, reclamanta-pârâtă A. a susținut că instanța a înlăturat o recunoaștere a dreptului său realizată chiar de către intimată, invocând motivul că protocolul nu ar fi fost semnat, deși propunerea plății sumei de 100.000 Euro pentru aducerea spațiului la starea inițială a fost a intimatei B..

Instanța de apel nu a mai analizat susținerea reclamante-pârâte privind valoarea probatorie a unei pretinse mărturisiri extrajudiciare, conform art. 350 C. proc. civ., sub aspectul existenței prejudiciului (starea necorespunzătoare a imobilului la momentul predării), făcută prin corespondența părților și propunerea pârâtei-reclamante B. de încheiere a unui Protocol de predare.

Valorificând într-o manieră interdependentă clauzele prevăzute în Protocolul de predare, instanța de apel a încercat să argumenteze neacordarea sumei de 100.000 Euro propuse de B., însă a omis să cerceteze existența prejudiciului, în acord cu clauza 11.4 din contractul de închiriere.

Înlăturând această modalitate de evaluare a prejudiciului, instanța de apel nu a fost preocupată, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie, prin administrarea probelor necesare, pentru a aflarea adevărului sub aspectul valorii reale a pagubelor provocate de chiriaș la returnarea spațiului închiriat, deși reclamanta-pârâtă A. a solicitat în ședința din 14 februarie 2022, încuviințarea probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții civile, care să aibă ca obiectiv determinarea costurilor pentru readucerea spațiului la starea de la momentul încheierii contractului de închiriere.

Motivul succint pentru care instanța de apel a respins această probă – "nu apare ca fiind utilă pentru justa soluționare a apelului, având în vedere existența înscrisurilor de la dosar", nu reprezintă o motivare coerentă, în condițiile în care înscrisurile de la dosar au fost înlăturate ca nefăcând dovada pretențiilor afirmate.

În aceste condiții, instanța de apel nu a expus o motivare pertinentă care să justifice respingerea probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții civile propuse de reclamanta-pârâtă în scopul evaluării prejudiciului, deși a înlăturat evaluarea rezultată din Protocolul de predare.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantei-pârâte întrucât nu i-a acordat posibilitatea de a administra probele necesare dovedirii pretenției afirmate și principiul rolului activ în aflarea adevărului, ceea ce face aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 20 C. proc. civ.

De asemenea, neanalizând susținerea apelantei A. referitoare la valoarea probatorie de mărturisire extrajudiciară a propunerii părții adverse de încheiere a unui Protocol de predare, cel puțin sub aspectul existenței prejudiciului, dacă nu și al evaluării lui, prin raportare la clauza 11.4 din contractul de închiriere, instanța de apel nu a motivat hotărârea în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce face aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

1.3. Printr-un ultim motiv de recurs, reclamanta-pârâtă A. a invocat netemeinicia deciziei civile în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate intimatei în primă instanță.

Criticând modalitatea de evaluare a înscrisurilor anexe ale notei de cheltuieli depuse de partea adversă la prima instanță, recurenta se îndepărtează de scopul recursului, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., respectiv examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Această critică nu constituie un aspect de nelegalitate a deciziei instanței de apel, ci privește, eventual, netemeinicia hotărârii de primă instanță cu privire la dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat suportat de pârâta-reclamantă B., astfel încât acest motiv nu poate fi analizat în recurs.

Instanța de apel a respins cererea pârâtei-reclamante privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată în apel cu motivarea succintă că s-a raportat la respingerea apelurilor declarate de ambele părți.

Instanța de apel nu a avut în vedere, însă, faptul că apelul incident declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. privea:

- cheltuielile de judecată acordate prin sentința primei instanțe și a fost respins ca fiind lipsit de obiect, întrucât diferența de cheltuieli pretinsă fusese acordată prin încheierea din 22.10.2021 de îndreptare eroare materială;

- în subsidiar, în cazul respingerii apărărilor privind încetarea la termen a contractului, nulitatea art. 6.3. și art. 6.6 din Contractul de închiriere; constatarea prelungirii Contractului pe un termen de 4 luni, până la data de 01 august 2019; compensarea contravalorii scrisorii de garanție bancară și reducerea cuantumului penalității prevăzute de art. 6.6 din Contract, fiind respins ca rămas fără interes, întrucât instanța de apel a constatat încetarea contractului la momentul expirării primei perioade de închiriere și a respins acțiunea introductivă, astfel că nu se mai impunea analiza acestor petite ale cererii reconvenționale.

Pornind de la fundamentul acordării cheltuielilor de judecată – culpa procesuală a părții care pierde procesul, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a motivat în concret aplicarea dispozițiilor art. 451-453 C. proc. civ., în sensul că nu a explicat în ce măsură poate fi considerată în culpă procesuală partea a cărei cale de atac este respinsă ca rămasă fără obiect/interes ca urmare a respingerii căii de atac principale declarate de partea adversă.

Așadar, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acord cu problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, rejudecarea în fond după casare, potrivit art. 501 C. proc. civ., se va limita la daunele-interese pretinse de reclamanta-pârâtă ca urmare a neexecutării culpabile de către chiriaș a obligației de a returna spațiul închiriat în starea în care acesta a fost preluat.

Ca urmare, întrucât disputa referitoare la încetarea contractului de închiriere nr. x/16.03.2012 a fost definitiv tranșată, se mențin argumentele instanței de apel care au fundamentat respingerea apelului incident ca rămas fără interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 84/2022 din 14 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului reclamantei A. S.R.L.

Menține, în rest, dispoziția din decizie privind respingerea apelului incident.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2022.