ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2253/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2021, la data de 11.08.2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.720.153 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 2697,70 mp situat în municipiul Pitești, str. x și valoarea de 3.098.910 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/14.03.2011 întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

În drept, reclamantul a indicat dispozițiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 14 martie 2011. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La 11 februarie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.A. și a lui B..

La 5 aprilie 2022, numita C. a depus cerere de intervenție accesorie în interesul chematului în garanție S.C. A. S.A..

Prin întâmpinare, chematul în garanție B. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 821 din 20 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a S.C. A. S.R.L.; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a constatat inadmisibilitatea în principiu a cererii de intervenție accesorie în favoarea S.C. A. S.R.L., formulată de numita C.; a admis, în principiu, cererea de chemare în garanție, formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu chematul în garanție B.; a admis, ca fondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune a cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtă și chematul în garanție B.; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă, în contradictoriu cu chematul în garanție B.; a obligat pârâta la plata către chematul în garanție B. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 de RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

Prin decizia nr. 1396 din 8 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 821 din 20 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a obligat apelanta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimatul chemat în garanție B. a sumei de 2000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Recurentul a învederat că din considerentele deciziei recurate rezultă și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1000 din C. civ., art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul Lege nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Așadar, în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamantul nu doar că putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, dar avea și obligația/atribuția legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

De asemenea, a susținut că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel.

Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 7 august 2020 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață.

Cu privire la aspectul reținut de instanța de apel cum că decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii are relevanță în cauza de față, prin raportare la similitudinea chestiunilor litigioase, respectiv repararea unei pagube cauzate bugetului de stat, recurentul a arătat că raționamentul care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune își are izvorul în interpretarea eronată a unor paragrafe ale deciziei menționate, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegate prin această decizie și de materia în care a fost pronunțată (interpretarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social).

Prin întâmpinare, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021.

În privința obligației stabilite în sarcina sa, de plată a cheltuielilor de judecată, arată că cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar cererea de chemare în garanție ar fi fost respinsă, indiferent dacă a fost formulată sau nu în termen procedural.

Relativ la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, intimata susține că instanța de judecată are dreptul să le cenzureze și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport cu soluția pronunțată, precum și cu obiectul cauzei și complexitatea acesteia.

Intimatul chemat în garanție B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, iar paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate. A mai susținut că recurentul trebuia să ia toate măsurile pentru a verifica activitatea pârâtei și să se asigure că imobilele pentru care au fost emise decizii de despăgubire nu au fost supraevaluate.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, intimatul chemat în garanție B. a solicitat calificarea excepției inadmisibilității recursului ca fiind o apărare de fond. Relativ la criticile privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, învederează că această parte nu a formulat cale de atac împotriva soluției vizând cheltuielile de judecată.

Prin rezoluția din 21 mai 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esență, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

Criticile, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs, cel al înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x din 7 august 2020, emisă de pârâtă.

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 2697,70 mp situat în municipiul Pitești, str. x și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 14 martie 2011 în dosarul nr. x, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, cât și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 14 martie 2011, în dosarul nr. x, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate.

Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 9726/2011.

Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 821 din 20 mai 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 1396 din 8 noiembrie 2023, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței nr. 821 din 20 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținând că momentul emiterii deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, acesta având, totodată, și obligația/atribuția legală să sesizeze existența anumitor neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziție mecanismele legale și administrative reglementate de lege în acest sens.

Contrar susținerilor recurentului, soluția pronunțată de curtea de apel este legală, prin raportare la normele pretins încălcate, precum și la circumstanțele cauzale ale speței.

Decizia de despăgubire nr. 9726/2011 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie nr. 2275/2011.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat, însă, la omologarea raportului de evaluare întocmit la 14 martie 2011, emițând decizia nr. 9726/2011, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie nr. 2275/2011 în favoarea fostului proprietar al imobilului expertizat.

Astfel, debutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul de evaluare întocmit la 14 martie 2011, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 7 august 2020, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, la data de 14 martie 2011, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de D. S.R.L. la 5 octombrie 2020 din dispoziția Curții de Conturi a României, adusă la cunoștința recurentului în anul 2020.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 7 august 2020, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 7 august 2020, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, la data de 14 martie 2011, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. D. S.R.L. la 5 octombrie 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 9726, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării titlului de conversie nr. 2275/2011, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1396A din 8 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4800 RON, către intimatul B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1396A din 8 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurent la plata către intimatul B. a sumei de 4800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.